GARAJIADA, PE INVERS/ Ce facem dom’ primar, redăm teren agriculturii?

N-avem de ce să ascundem faptul că „Viaţa liberă” a susţinut demersurile primarului Marius Stan pentru modernizarea Galaţiului. Ni s-a părut corect să avem o atitudine pozitivă faţă de deciziile menite să dea o faţă civilizată oraşului, prin demolarea coteţelor, dar şi prin construirea de parcuri, parcări, locuri de joacă. Totul e să se facă! Deocamdată, însă, doar s-a mimat acţiunea, căci cele două terenuri vizate de modernizare (lângă liceul Economic şi la Ancora) încă nu-s libere, iar despre începerea investiţiilor în ceea ce s-a promis, nici pomeneală.

Îmi e teamă că o să cam iasă cu scandal dacă primarul Marius Stan nu are puterea să gestioneze aşa cum trebuie restructurarea urbană. Să fie foarte clar: nu suntem în epoca stalinistă, când toţi tembelii aburcaţi la putere demolau satele româneşti „pentru a reda terenul agriculturii”. Acum, oamenii au drepturi. Acceptă sacrificii doar dacă li se oferă ceva în schimb. Şi nu vorbesc aici despre despăgubiri individuale, ci despre calitatea vieţii urbane.

Deocamdată, starea de spirit a populaţiei oraşului e pozitivă. Peste 80 la sută dintre gălăţeni susţin demolarea garajelor în vederea modernizării zonelor respective. Proprietarii de garaje sunt furioşi, dar înţeleg, fie şi în parte, că e nevoie să ne civilizăm. Însă dacă până la toamnă în locul garajelor dărâmate nu se vor face parcările promise (fie şi în formă simplă, deşi ar fi de preferat unele etajate), lucrurile vor cunoaşte o întorsătură cumplită. Marius Stan se află, practic, în momentul în care se „aleg apele”: ori intră în memoria colectivă ca un gospodar adevărat, ori va fi etichetat ca un şmenar care s-a jucat de-a Dumnezeu. Gălăţenii au aşteptări, iar edilii n-ar trebuie să se joace cu aşteptări lor.

Nu e vorba doar despre garaje. Ele sunt doar un aspect al problemei. Bunăoară, încă mai aştept ca Primăria să continue modernizarea parcurilor, aşa cum a promis în momentul în care inaugura spaţiul verde pilot din Micro 38. De asemenea, aştept să se rezolve chestiunea reparării străzilor. Dar să se rezolve, nu să se „regizeze” contractele în aşa fel încât să fie „îndestulate” firmele care au cotizat. Aştept şi să elucideze şi haosul de la Apaterm deşi, personal, am impresia că Primăria nu prea vrea să ia taurul de corne în chestiune, căci ar deranja nişte „grupări interesate”. Şi tare mă tem că în iarna viitoare vom tremura mai abitir decât în iarna trecută.

Ar mai fi şi chestiunea Apă Canal, o societate publică scăpată de sub control, care face profituri grase  jefuind populaţia. Este imoral să faci profit dintr-o activitate de monopol. În nici un oraş din regiune apa nu e aşa de scumpă ca la noi, iar asta spune multe despre eficienţa managementului de la Apă Canal. Nu trebuie să uităm traversarea Dunării. Am senzaţia – poate greşită – că asist la un circ ieftin. Stan se bate cu cărămida-n piept că face tunel, deşi strategia guvernamentală (deci şi finanţarea) indică pod. La Brăila. Caz în care nu mai e nici un investitor atât de nebun încât să dea bani pentru tunel, căci nu va fi rentabil în vecii-vecilor. Şi-atunci de ce trebuie să mai cheltuim 10 milioane de euro pentru studiul de fezabilitate?

Începe să mă înspăimânte ceea ce văd la Primărie. Multă ineficienţă, multe învârteli şi multă gargară. Fapte, mai deloc. Dacă stau bine să mă gândesc, nu asta au votat oamenii.

„BUCĂTĂRIE” PENALĂ/ Reţete de sifonare a banului public

Se ia un angajat de la stat. Musai unul cu funcţie, căci altfel nu iese reţeta. Se adaugă un carnet de partid şi o cantitate apreciabilă de tupeu. Cât de mult tupeu, chiar până la nesimţire, căci cu cât e mai porcesc, cu atât iese mai faină treaba. Bun! Acestea fie rezolvate, se pot aplica reţetele care urmează, cu precizarea că suma de 500.000 de euro, luată ca reper în exemple, e pur orientativă. Ea poate fi oricând multiplicată cu zece sau cu o sută, după caz.

Feliatorul de contracte. Metoda este intens folosită pentru a evita atingerea plafonului de licitaţie la achiziţia de servicii. Să zicem că Primăria „X” are de reparat o stradă. Lucrarea costă 500.000 de euro, deci trebuie licitaţie, caz în care pot interveni surprize, deci „parandărătul” (de 5-7%) nu mai este garantat. Însă dacă scoţi la execuţie – separat (una câte una) – trotuarul, plombarea asfaltului, marcajul rutier, parcările etc, o să obţii şapte-opt contracte cu valoarea sub plafonul de licitaţie (care e de 100.000 de euro). Ba chiar, fiind vorba de încredinţare directă, un contract-felie de 60.000 de euro poate fi lejer umflat la 99.000 de euro. Căci totul se împarte, nu-i aşa?

Inventatorul de „vicii ascunse”. Afacerea are două etape. Mai întâi, „firma agreată” licitează 400.000 de euro (20% sub valoarea de pornire). Concurenţa este făcută zob. Apoi, câştigătorul vine cu o suplimentare de lucrări de 200.000 de euro, pentru „vicii ascunse”. Aşadar, statul plăteşte în final 600.000 de euro, cu 33% mai mult decât s-a licitat şi cu 18% peste valoarea de plecare a licitaţiei. Şpaga la astfel de operaţiuni este de 5% din valoarea licitată, plus 10% din diferenţa rezultată din suplimentare.

Numărătorul de steaguri. Metoda este tip Pristanda, în sensul că recepţia lucrărilor se face umflându-se fără jenă totul. Să zicem că firma „y” are de refăcut marcajul rutier pe 10 km de drum, caz în care, conform contractului, se trasează opt km de linie întreruptă, doi km de linie continuă, 20 de km de marcaj de bandă de urgenţă s.a.m.d. În procesul-verbal de recepţie sunt trecute toate ca realizate, însă în teren treaba se face doar pe jumătate, iar diferenţa de bani se împarte (şpaga fiind de 25-30%).

Foarte frecventă, pe acest exemplu, este dijmuirea materialelor. Astfel, asfaltul care în proiect are opt centimetri grosime, va avea doar cinci centimetri în teren, trotuarul de doi metri lăţime va avea doar 1,8 metri etc. Metoda se foloseşte şi la achiziţiile de bunuri, în special la consumabile (hârtie, toner, vopsea, flori şi arbuşti, becuri pentru iluminatul public s.a.).

Primele două metode prezentate sunt utilizate în special în primării, beneficiarii contractelor fiind aşa-zişii „lipitori de afişe”, respectiv oamenii care ajută cu bani negri în campaniile electorale. Dar ce, credeaţi că sacoşele cu salam şi găleţile din plastic se cumpără din banii candidaţilor? A treia metodă, mai elaborată, este specifică pentru lucrările de anvergură şi contribuie fie la puşculiţa naţională a partidelor, fie la garnisirea conturilor personale ale aleşilor. După caz.

Acestea ar fi cele mai importante metode de sifonat bani publici. Dacă mai ştiţi şi altele, nu ezitaţi să le scrieţi pe adresa redacţiei. În felul acesta poate află şi Curtea de Conturi şi procurorii ce trebuie să caute atunci când verifică legalitatea achiziţiilor făcute de instituţiile publice gălăţene.

NU prea-i bine, dom’ inginer…

Absurd de Galaţi. Colegul Marius Ţuca a descoperit zilele trecute o familie care are de plătit la căldură, pentru o singură lună, 900 de lei. Nu este vorba, aşa cum aţi putea crede, de căldura pentru o viloaie cu 20 de camere, ci despre încălzirea unui banal apartament de bloc, cu fix două camere.

Povestea o găsiţi pe larg în ediţia de faţă. Pe mine m-au trecut fiorii citind-o, căci situaţia acestor oameni conturează o dramă sfâşietoare, strigătoare la cer. Familia cu pricina are de ales: ori achită factura, deci se sinucide prin înfometare, ori nu o achită, deci riscă să intre pe lista rău-platnicilor, cu efectele de rigoare (apropo, acum două zile s-a vândut prin licitaţie încă un apartament de rău-platnic).

Este aproape inutil să căutăm o explicaţie logică pentru factura umflată tâlhăreşte de nişte intermediari aciuaţi în vieţile gălăţenilor cu largul sprijin al Primăriei Galaţi (spun asta prin prisma faptului că Dumitru Nicolae a insistat, în mandatul său, în dese rânduri, pe ideea că repartitoarele sunt o adevărată mană cerească).  Nu se mai îndoieşte nimeni de faptul că bazaconiile prinse de caloriferele a 70 la sută dintre gălăţeni nu măsoară de fapt nimic. E doar o păcăleală, din care ies şifonaţi tocmai oamenii cinstiţi.

Familia Nechifor, cea la care face referire articolului colegului Marius Ţuca, simte pe propria piele efectele acestei situaţii halucinante. La blocul alăturat, în aceleaşi condiţii de furnizare a agentului termic, la un apartament identic, căldura costă în medie doar 300 de lei, adică de trei ori mai puţin. Nu cred că poate cineva să explice, ştiinţific, cum este posibil un astfel de scenariu. Poate?

Cred că avem de-a face cu o fraudă. O hoţie tolerată de mai bine de un deceniu de către autorităţi, căci este clar că din afacerea asta nu câştigă decât intermediarul şi cei care măsluiesc repartitorul în fel şi chip (cu prosopul, cu folia de aluminiu, cu cheia franceză etc). Oamenii corecţi pierd, căci sunt nevoiţi să suporte consecinţele necinstei celorlalţi. În fapt, ne confruntăm cu o înşelăciune organizată, iar procurorii gălăţeni ar trebui să se autosesiseze.

Hoţia cu repartitorul poate fi conexată lejer cu problema căldurii „din părţi”. Căci şi acolo se fură fără ruşine. Cunosc mai multe cazuri de proprietari de apartamente cu centrale termice, care nu mai au în locuinţă nicio ţeavă de la sistemul public (dat fiind că toţi locatarii din tronson au centrale), care stau într-un bloc unde spaţiile comune nu sunt încălzite (nu există nici ţevi), însă sunt obligaţi să plătească „pierderi în reţea”. Păi, ce pierderi? După ce calcule inginereşti trebuie să plătească cineva pentru pierderile dintr-o reţea cu care nu este în contact? 

Dincolo de aspectele care ţine de moralitate, consider – nu în ultimul rând – că e cazul ca Primăria Galaţi să iasă din hibernare în chestiunea căldurii. Nu-mi place deloc ideea că municipalitatea se detaşează, pâş-pâş, de problemă. Discursurile de genul „să se descurce asociaţiile” şi „livrarea căldurii este o treabă pur comercială” nu-şi au rostul. Atâta timp cât Primăria a încurajat acest dezastru (e drept, la conducerea instituţiei erau alţi oameni, dar asta nu e o scuză), tot ea e cea care trebuie să caute şi să găsească soluţii. Altfel, prevăd că dom’ inginer Stan va avea curând  – la o adică, până la iarna viitoare mai sunt doar şapte-opt luni – probleme. Mari probleme.

PAPUCIADA/ Să ucidem profesioniştii cu pietre!

Omul potrivit, la locul potrivit. De câte ori aţi auzit acest dicton în ultimii ani?  Aproape că n-a fost partid sau aspirant la voturi care să nu fi recitat, cu patos, această veche zicală românească. S-a rostit atât de des, încât aproape că şi-a pierdut valoarea. S-a demonetizat! Cine mai crede, în ziua de azi, în ideea că omul potrivit trebuie să fie la locul potrivit? Mai nimeni… Profesionistul deranjează.

Şi totuşi, de unde această criză de încredere? Ce-i face pe români – pe gălăţeni – să abdice de la normalitate? Răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu, căci implică desluşirea unor mecanisme complicate. Citeam recent concluziile unui sondaj de opinie legat de optimismul românilor. Incredibil, dar 87% dintre respondenţi se arătau convinşi de faptul că ei ar putea lejer conduce Guvernul sau măcar un minister.

Românii cred că pot face orice. Pare ideal, însă asta este, de fapt, tocmai DRAMA naţiei. Prea mulţi incompetenţi au mimat competenţa, astfel încât majoritatea crede acum că e floare la ureche să fii profesionist. În orice domeniu. Ai nevoie de vreo trei ore pe „goagăl”, ceva intuiţie, două pliante în domeniu şi o seară de urmărit „tocşouri” TV şi – gata! – poţi fi şeful Armatei, capul Sănătăţii, directorul instituţiei „x” şi chiar – de ce nu? – cel mai mare ziarist din Europa.

Modul cum au mers lucrurile în ţara asta a condus la o amestecare cumplită a valorilor. Nici măcar nu-i putem acuza pe cei 87% de români (cei cu optimism absurd) că au vreo vină în toată povestea. În fapt, ei sunt victimele sistemului. Au fost influenţaţi –diabolic! – de către cei ce se consideră elita acestei ţări.

De ce ar mai crede, bunăoară, românul că trebuie să fii priceput la administraţie pentru a lucra în administraţie, când capii instituţiilor publice au fost puşi – mereu! – cu bileţel de la partid? Dacă luăm la puricat instituţiile gălăţene şi societăţile publice locale, vom descoperi acolo tot felul de „paraşutaţi” care nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Nu au calificare adecvată, nu au experienţa necesară. Au doar un spate politic cu parfum sicilian. Cu astfel de oameni vrem noi să progresăm?

Problema poate fi extinsă lejer şi în zona privată. Spre exemplu, de ce ar mai crede lumea că trebuie să fii expert în mecanisme economice pentru a avea o firmă, când realitatea este că banii se mişcă în economia românească în special pe bază de tun, ţeapă şi parandărăt? Nu trebuie, aşadar, să ne mai mirăm că firmele falimentează pe capete. Dincolo de conjunctura economică, avem prea mult diletantism managerial, prea multă necinste, prea multe influenţe politice.

Discuţia poate fi adusă şi pe teritoriul mass-media. Sincer vorbind, nu văd de ce ar crede cititorii că jurnalismul este o ocupaţie morală, când prea mulţi dintre jurnalişti s-au dovedit a fi părtinitori (în politică, economie etc) până la imoralitate? Exemple? B. Chireac făcea într-un ziar naţional editoriale în care lăuda produsele firmei la care era acţionar majoritar. Deputata L. Şandru se la TV dă drept jurnalistă, fiind, deci, şi arbitru şi jucător în acelaşi timp.

Regret să o spun, dar trăim vremuri absurde. „Aşa am eu impresia” a căpătat rang de opinie avizată, profesionistă, iar adevăraţii meseriaşi (din toate domeniile!) sunt daţi deoparte şi/sau bătuţi cu pietre de cei care s-au cocoţat, ca omida pe pom, în fruntea societăţii. Păcat…

Tâlhărie prin impozite şi taxe

Urăsc taxele! Mă simt jumulit de fiecare dată când mă uit pe fluturaşul de salariu şi văd că statul ia de la firmă tot atât cât iau eu, cel ce-şi consumă jumătate din viaţă muncind. Mă enervează la culme ştirea că noi, românii, plătim cele mai mari impozite (însumate) pe salarii din Europa. Cota unică e o doar o şmecherie propagandistică. În realitate, statul dublează cheltuielile cu salariile ale oricărei firme, prin tot felul de contribuţii, taxe şi alte bazaconii.

Mă simt păcălit de fiecare dată când merg să plătesc impozitul pe locuinţă. A devenit un lux să ai acoperiş deasupra capului… Dar oare nu cumva casa cu pricina a fost cumpărată din bani deja impozitaţi? Asta ca să nu mai spun că trei sferturi dintre români îşi iau locuinţă prin credit bancar, la care plătesc dobânzi împovărătoare… În paralel, evident, impozit. Pare mai tentant să ceri locuinţă socială de la Primărie!

Mă simt furat când achit taxa de ecarisaj şi taxa de salubritate. Nu văd ecarisaj, nu văd curăţenie. Dar poate că nu văd eu bine… Mă consider înşelat cu TVA-ul ce-mi scumpeşte inutil pâinea, cu taxa verde ce-mi scumpeşte degeaba curentul, cu taxa TV pentru o televiziune care mai mult manipulează decât informează, cu taxa de drum care nu oferă drum, cu contribuţia la sănătate care nu oferă servicii medicale…

Cred că statul român nu ne mai reprezintă. Am senzaţia că, de fapt, sistemul nu-i mai slujeşte pe cei ce plătesc taxe, ci a devenit un trântor pe care contribuabilii sunt obligaţi să-l care în spinare. Omul şi bugetarul. Ba chiar, dacă socotim doar angajaţii din privat, descoperim cu stupefacţie că fiecare duce-n spate doi bugetari şi jumătate (incluzând aici şi pensionarii). Ne-au cam cocoşat…

Nu-s anarhist. Ştiu că trebuie să plătim şi taxe, căci de ele depinde administrarea treburilor publice. Dar să le administreze, nu să le transforme în dispozitive de furat. Uite, mi-ar plăcea ca fiecare leuţ încasat de la noi, plătitorii de taxe, să fie în aşa fel chivernisit încât să genereze ceva. Cum ar fi servicii publice de calitate, infrastructură, activitatea economică, locuri de muncă.

Dacă dau taxă de drum, păi să am drum. Dacă am uliţă desfundată, de ce să plătesc ca şi cum aş avea autostradă? Dacă dau taxă de ecarisaj, păi să am ecarisaj. Nu se face, nu-mi lua banii, că asta se cheamă înşelăciune în termeni juridici. Dacă îmi iei cu de-a sila contribuţie la asigurările de sănătate, dă-mi servicii medicale decente. Măcar cât să nu trebuiască să mă duc la spital cu pastile şi bandaje de acasă.

Sună bine, dar nu cred că o să le avem vreodată. Nu de alta, dar într-un sistem clar, în care fiecare bănuţ este cântărit, nu se mai poate fura. „Cum, se fură de la stat?”, vor izbucni pudicii. Oho! Urmăriţi achiziţiile publice  („Viaţa liberă” le publică săptămânal pe cele de la Galaţi) şi o să aveţi nişte revelaţii. Miliarde peste miliarde sunt cheltuite zilnic, iar trei sferturi dintre bani se duc pe minunate nimicuri. Pe capricii de aleşi, fezabilităţi nefezabile şi surse de parandărăt.

Vă propun un pact. Haideţi să fim câteva mii de ziarişti în Galaţi! Fiecare cititor să devină reporter. Scrieţi-ne ce vă deranjează, daţi-ne detalii (fapte, nu bârfe) despre neregulile în cheltuirea banilor publici. De acolo (vorba lui „văru’ de la site”) ne ocupăm noi. Putem porni împreună nişte investigaţii de toată cinstea. Curaj!

 

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

Cam multe „accidente penale” în PNL…

Cu riscul de a-i supăra pe câţiva oameni importanţi din urbe (tocmai ce am primit un premiu – e drept, onorific – de la liberalii gălăţeni), trebuie să constat, cu o oarecare îngrijorare, că de la o vreme tot mai mulţi membri marcanţi ai PNL sunt implicaţi în poveşti controversate, unele cu iz penal.

Nu spun că liberalii ar fi fost până acum fecioarele neprihănite ale politicii româneşti. Departe de mine o astfel de impresie, căci ştiu bine cum s-au „învârtit ploile” la Galaţi în ultimii 24 de ani. Totuşi, până acum vreo trei-patru ani „accidentele penale” erau extrem de rare în rândul liberalilor, care erau consideraţi mai degrabă inflexibili decât şpăgari. Însă situaţia s-a schimbat destul de mult între timp, iar „coliziunile” liberalilor cu procurorii s-au înmulţit considerabil. Iar asta nu pare chiar o întâmplare.

Recunosc că nu mi-aş bate prea mult capul cu această chestiune politică (ei, liberalii, ar trebui să fie mai îngrijoraţi de situaţie) dacă în joc nu ar fi, în esenţă, chiar „motoarele” democraţiei. Mă gândesc aici (pe un model ideal, nu neapărat şi perfect aplicabil) la echilibrul fragil dintre forţele divergente care produc progresul societăţii. Or, aşa cum merg lucrurile acum în politica românească, PNL pare singurul partid de dreapta care ar fi capabil (la o adică)  să facă faţă tăvălugului stângist.

La putere sau în opoziţie, o dreaptă puternică poate ţine dreaptă balanţa guvernării, căci mentalitatea eminamente socialistă – mă rog, social-democrată – nu conduce la progresul societăţii decât arareori. La fel cum nici strategiile copleşitor de dreapta nu-s întotdeauna eficiente. E clar că în acest moment (în care stânga domină net eşicherul politic) este nevoie de o dreaptă relevantă în România, pentru ca statul să nu rămână doar un colector de taxe (din ce în ce mai mari şi mai multe) şi un împărţitor de pomeni (mai mult sau mai puţin electorale). Nu mă bag la capitolul şpăgi, căci asta e treaba oamenilor legii.

Personal, văd PNL ca fiind un punct de echilibru necesar. Este evident că alternativele nu sunt tocmai strălucite. Democrat-liberalii sunt mai curând o struţo-cămilă politică rămasă fără orizont. Ţărăniştii – hm, oare ce-ar crede Corneliu Coposu despre această realitate tristă? – au ajuns partid de scară de bloc. Iar alte grupări de dreapta nu-mi vin în minte, iertată să-mi fie ignoranţa.

Ca urmare, mă aştept (asta aşa, ca „om de bine”; în definitiv e treaba liberalilor cum îşi gospodăresc propria „ogradă”) ca PNL să treacă urgent printr-o reformă de profunzime. Îmi place să cred că seniorii vor avea înţelepciunea să accepte coabitarea cu lupii tineri, iar noua generaţie va avea răbdarea să înveţe lucrurile bune de la vechea generaţie. Mă rog, cu limitele de rigoare căci, bunăoară, sunt tare curios ce vor face liberalii în privinţa noilor coduri juridice, având în vedere că sunt prinşi într-o dilemă de proporţii: pe de o parte impulsul de a spăla şi ei nişte dosare penale, iar pe de altă parte dorinţa de a rămâne în afara scandalului.

O să spuneţi că e treaba lor şi că nu trebuie să-i pese presei de soarta unui partid. Nu-i chiar aşa! O dreaptă slabă şi necredibilă ar afecta serios echilibrul democraţiei româneşti căci, în lipsa unei concurenţe serioase, stânga va crede că a pus bazele împărăţiei mesianice de 1000 de ani. Şi-atunci să te ţii balamuc!

Pledoarie pentru civilizaţie/ Jos garajele!

Decizia Primăriei Galaţi de a demola (sper toate) garajele din oraş mi se pare salutară. Chiar dacă sunt destule voci care contestă vehement măsura (fie din avânt politic, fie pentru apărarea privilegiului de a avea magherniţă în centru), este foarte clar că „garajiada” a atins la Galaţi proporţii insuportabile. Oraşul este sufocat şi sluţit de aceste construcţii inestetice, care nu servesc în fapt nici unui interes public (deşi am auzit şi o astfel de explicaţie halucinantă!), ci doar unor interese strict personale.

Oricum am analiza situaţia – urbanistic, funcţional, financiar – garajele trebuie să dispară de pe domeniul public. Urgent. Necondiţionat. În loc se pot face mai multe parcări publice. Cu sau fără taxă, simple, subterane sau etajate, e mai puţin important. Cert este că toate aglomerările de coteţe trebuie să fie rase de pe faţa pământului. Nu doar cele de la Ancora, ci toate, din toate cartierele.

În nici un oraş civilizat din Europa nu există astfel de aberaţii arhitecturale. Sunt sigur că nici la noi n-ar fi existat dacă oraşul ar fi fost condus în mod RESPONSABIL, iar primarii Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae s-ar fi gândit mai mult la viitorul urbei şi mai puţin la capitalul electoral obţinut pe baza aprobărilor semnate –  cu inconştienţă aş zice – la băile de mulţime sau la şedinţele de partid.

Însă trecutul e trecut. Contează mai mult prezentul şi viitorul. Şi contează şi sacrificiile pe care va trebuie să le acceptăm fiecare dintre noi pentru a putea lăsa urmaşilor noştri un oraş modern. Dacă ne gândim doar la interesele meschine, personale, cu siguranţă că vom rămâne la acelaşi statut de codaşi ai Europei. Vom admira în continuare, uşor ofticaţi, oraşele civilizate, curate, aerisite, cu „ştaif” arhitectural. În acelaşi timp ne vom întrista mereu când ne vom gândi la urbea noastră, cea ponosită, invadată de câini fără stăpân şi sufocată de magherniţe.

Argumentele celor care se opun demolării garajelor sunt, în opinia mea, destul de subţiri. Până şi explicaţia cea mai importantă, cum că un astfel de coteţ generează un venit anual la bugetul local (în fapt câteva sute de lei), este destul de stupidă. Atunci hai să facem bordeluri şi magazine de droguri prin toate cotloanele oraşului, că şi astea ar putea genera impozite, nu? Să umplem parcurile de „păcănele” şi cârciumi, că şi de acolo ies bani! Mai bine hai să recunoaştem, cu francheţe, că este absurd să sacrificăm estetica oraşului şi calitatea vieţii majorităţii populaţiei doar pentru a încasa câteva zeci de mii de lei pe an la buget şi pentru a face fericiţi vreo 2000 de posesori de garaje.

Edilii au socotit că, în medie, în loc de 10 garaje se pot face 30 de locuri de parcare, plus ceva spaţiu de relaxare pentru locuitorii zonei. Nu mai pun la socoteală capitolul estetic, căci indiferent ce s-ar face în locul acestor coteţe e un pas înainte. Aşadar, demolarea garajelor înseamnă triplarea locurilor de parcare (!), plus, ca bonus, modernizare urbană.

Iar cine vrea neapărat să aibă clădirea lui pentru maşină şi murături, nu poate decât să cumpere 20 de metri pătraţi de teren şi să-şi facă acolo garaj cu beci pe trei niveluri, în care să-şi amenajeze depozit de butoaie cu varză murată, cramă, salon de chefuri, magazie de vechituri, sau ce-o vrea el. Spaţiul public trebuie să rămână la dispoziţia tuturor locuitorilor acestui oraş. Jos garajele!

Lecţia de optimism/ Putem face minuni în 2014

Anul 2013, cu bunele şi cu relele lui, e deja amintire. Am tras linie, am socotit şi am ajuns la multe concluzii. Paharul e pe jumătate plin, dar şi pe jumătate gol, aşa că este loc de toate interpretările, fie ele optimiste sau depresiv-pesimiste. Dar trecutul e trecut. E vremea să ne gândim la provocările pe care 2014 ni le oferă. Iar cel mai bine despre asta nu puteţi vorbi decât dumneavoastră, cititorii noştri. De aceea, aduc aici un top cu cele mai importante dorinţe postate în 2013 pe site-ul Vieţii libere. Este, după părerea mea, cel mai bun sondaj de opinie posibil şi, fără îndoială, ar trebui să fie un ghid pentru aleşii noştri, în 2014.

Afaceri publice mai transparente. Aproape 6.500 de gălăţeni au simţit anul trecut impulsul de a-şi spune opinia despre modul cum au fost cheltuiţi banii publici. Au fost multe critici (unele foarte dure), puţine aprecieri, iar opinia generală e clară: aleşii trebuie să spună mai des alegătorilor ce au făcut cu banii, cât au costat parcul şi strada, cât a costat concertul, ce salariile iau funcţionarii statului şi pentru ce, când au de gând să rezolve chestiunile publice presante. N-o spun eu, o spun plătitorii de impozite şi taxe, adică cei a căror voce este esenţială în orice democraţie.

Renaşterea oraşului. Peste 6.000 de comentarii au fost legate, în 2013, de starea oraşului. A fost potop de opinii! Iar oamenii şi-au vărsat amarul, căci impresia generală este că, din păcate, Galaţiul şi-a pierdut gloria de altădată. De ce? Explicaţiile sunt multe şi complicate, dar converg, în cea mai mare măsură, spre ideea că am fost abandonaţi de aleşi şi că interesele meschine au copleşit totul. S-a comentat îndelung despre degradarea unor simboluri importante ale urbei (clădiri, monumente, faleza), despre haosul urbanistic (garaje, chioşcuri, lipsa unei viziuni arhitectonice), despre „durerea în cot” a celor plătiţi, din bani publici, să facă treabă. Cititorii „Vieţii libere” speră la proiecte viabile în acest sens şi nu la maşinării de tocat bugete  sau de plătit poliţe „duşmanilor”.

Circa 5.500 de mesaje au vizat nevoia de infrastructură, fie că în discuţie a fost dilema pod sau tunel, ori chestiunea aeroportului, a autostrăzii sau a transportului pe Dunăre. Că nu avem – e clar. Că trebuie să avem – e şi mai clar. Cum şi când o să avem, sperăm să aflăm în 2014, când gălăţenii nădăjduiesc să fie demarat primul proiect de infrastructură de anvergură. Nici nu mai contează care. Important e să înceapă ceva.

Străzi mai sigure. Peste 5.000 dintre comentariile postate de dumneavoastră în 2013 au fost pledoarii pentru străzi mai sigure, fie că vorbim despre calitatea asfaltului, despre marcajele rutiere sau despre responsabilitatea şoferilor. Asta vrea oraşul, asta trebuie să primească, iar în primul interviu cu primarul chiar despre asta vom discuta, în amănunt. Ca să ştie tot omul la ce trebuie să se aştepte.

Evident aceste teme majore sunt doar câteva dintre sutele de probleme pe care dumneavoastră, prietenii noştri, le-aţi semnalat în ediţia electronică a „Vieţii libere”. Vă rugăm să continuaţi să vă spuneţi opinia, cu curaj. Avem nevoie de voi, oamenii cu simţ civic din acest oraş, pentru că numai aşa putem da edililor un semnal corect despre nevoile locuitorilor urbei. Împreună putem face minuni!

Avem caşcaval. Căutăm şoareci

Nu ştiu cum Dumnezeu se întâmplă, dar de ceva vreme românii au căzut în dizgraţie în propria lor ţară. Înţeleg – că doar nu trăiesc pe Lună – faptul că englezii ne ţin la distanţă pentru că au experienţe neplăcute cu hoţii şi cerşetorii noştri. Admit că muncitorii români oneşti şi pricepuţi au o viaţă tot mai grea în Spania şi Italia, căci e criză, iar autohtonii au nevoie şi ei de acele locuri de muncă. Însă nu pot să înghit, nici în ruptul capului, faptul că românii au ajuns a cincea roată la căruţă aici, în România.

Ca să înţelegeţi că demersul meu jurnalistic nu este un simplu exerciţiu de retorică, vă ofer şi câteva exemple. Mai mult sau mai puţin întâmplătoare, dar cu siguranţă suficient de relevante cât să se înscrie într-un fenomen. Bunăoară, nu se poate să nu stârnească întrebări faptul că nici una dintre marile companii de telefonie din România nu este condusă de un specialist/manager român. Chiar nu avem în ţară nici un om capabil să facă asta? Ce se ascunde în spatele unei astfel de situaţii? Lipsa noastră de specialişti? Proverbiala corupţie mioritică? O criză de încredere?

Scoborând şi mai adânc în chestiune, ajungem – cum altfel? – la Galaţi. Prilej cu care constatăm că cel mai mare obiectiv industrial din judeţ (numesc aici combinatul siderurgic ArcelorMittal) este condus de un francez, după ce ani de-a rândul a fost manageriat de nişte indieni. Unde sunt directorii români? Ceva mai jos în schemă, la partea de organigramă ce se rezumă simplu: „da, şefu’, am înţeles”. La fel se întâmplă şi la a doua mare companie industrială gălăţeană – şantierul naval Damen – care este condusă de un olandez. Românii – la munca de jos.

Interesant este că, de la un timp, modelul importului de şefi a fost adaptat şi la nivel interjudeţean. Şi aş da ca exemplu chiar Primăria Galaţi, care a fost garnisită în ultimii doi ani cu şefi aduşi de la Bucureşti. Nu comentez calitatea profesională a acestor oameni „plantaţi” de primarul Marius Stan în poziţii cheie din administraţia publică locală. O voi face cu alt prilej, când voi strânge toate informaţiile necesare. În schimb, nu pot să nu fiu nedumerit că nu s-a mai găsit la Galaţi nici un specialist în administraţie. Asta – nota bene – în condiţiile în care avem aici facultate de profil, la care 99% dintre profesori sunt băştinaşi.

Sincer, am senzaţia că asistăm acum la o simplă rotaţie a cadrelor. Seamănă a management, dar nu e! Circula pe vremuri şi un banc despre asta. Cică se introduc trei şoareci într-un sac în care se află o bucată de caşcaval. Dacă laşi pur şi simplu sacul pe masă, în câteva ore şoarecii devorează caşcavalul, apoi fac o gaură şi fug. În schimb, dacă din două în două minute învârţi cu forţă sacul, şoarecii vor fi tot timpul atât de ameţiţi şi speriaţi încât nu se atinge de caşcaval, iar de fugă nici pomeneală.

Mi-ar plăcea să cred că toate aceste întâmplări sunt cumva parte dintr-o soluţie la vechea constatare-scuză „N-avem nemţi”. Tare îmi e teamă, totuşi, ca la mijloc să nu fie, de fapt, altceva. „Grupul organizat” este tot timpul o noţiune ce nu trebuie exclusă din calcul, indiferent de ce parte a „caşcavalului” te-ai afla. Deocamdată nu ştiu cine ar trebui să învârtă sacul.

Veşti proaste pentru aleşii Galaţiului/ Se reduc la jumătate posturile disponibile pentru lipitorii de afişe

Vai, ce tevatură! Valuri de cerneală şi avalanşe de ipoteze. Însă toată vânzoleala e cam degeaba… Cărţile regionalizării s-au făcut. E tot mai clar că în noua viziune administrativă conurbaţia Galaţi-Brăila nu va fi pol regional, că Vrancea oprişenească va conta doar cel mult la nivel de reprezentanţi, iar Tulcea rămâne doar o anexă turistică a edificiului controlat de cuplul politic Mazăre-Constantinescu.

În acest moment, Galaţiul mai are doar şansa să fie un fel de „locotenent” al generalilor de la malul mării. E o certitudine. Controlul asupra instituţiilor deconcentrate ale Guvernului se împarte deja între cele două judeţe importante, cu avantaj Constanţa. Ceilalţi sunt la „şi alţii”, iar perspectiva e clară: „pruncii” care vor rezulta din mariajul (prin absorbţie) dintre o serie de entităţi guvernamentale vor fi plasaţi tot la Constanţa şi, eventual, Galaţi, în detrimentul celorlalte judeţe din regiune. Pare un demers cinic, dar e de fapt o logică simplă a guvernării, căci aşa se produc mai puţine seisme politice şi se netezesc mai multe orgoliile locale.

Pe de altă parte, dincolo de micile hărţuieli şi de comparaţiile cu caracter mobilizator, trebuie să admitem că Galaţiul şi Constanţa au, de departe, cele mai bune economii din zona de sud-est a ţării. Scârţâie, dar există. Aş putea spune şi că cele două judeţe au cei mai buni oameni politici, dar la capitolul acesta am ceva rezerve. Încă mai aştept să fiu contrazis. Visez la lapte şi miere, dar m-aş mulţumi şi cu drumuri bune, transparenţă instituţională, mai puţine „machiavelisme” şi mai multe investiţii care să creeze locuri de muncă…

N-aş fi pomenit despre oamenii politici dacă n-aş fi cumva obsedat de nişte realităţi economice care-mi dau fiori. În vreme ce Constanţa pare să fie pe val (se investeşte serios în zonă, şomajul scade, PIB-ul creşte), noi încă bâjbâim prin întuneric sub presiunea întrebării „Există viaţă după Combinat?” Eu, unul, sunt convins că există, însă ne lipseşte felinarul care să lumineze cărarea către ieşirea din râpă. Or, tocmai aici e rolul aleşilor noştri: să găsească soluţii viabile pentru atragerea investitorilor.

Contextul fiscal din România de azi nu este o scuză, căci – să fim obiectivi – statul percepe aceleaşi impozite şi la Constanţa, şi la Cluj, şi la Galaţi. Diferenţa o face, aşadar, factorul local, recte lobby-ul, scutirile de taxe, infrastructura, disponibilitatea la parteneriate public-private şi – de ce nu? – mărimea şpăgii cerute pentru avize şi autorizaţii. Însă asta e o altă poveste, care ţine de procurorii anticorupţie.

Nu în ultimul rând, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru alarmant pentru politicienii noştri. Prin operaţiunea de polarizare a instituţiilor statului la Constanţa, la Galaţi se va înjumătăţi practic (asta în cel mai bun scenariu posibil) numărul de funcţii publice disponibile. Deci bătaia pe ciolan va căpăta aspecte violente, căci una e să poţi oferi susţinătorilor tăi 1000 de posturi în administraţie şi alta e să ai pe mână numai 500. Bătălia electorală va fi câştigată, deci, altfel. Mizez pe cei ce vor şti să-i apropie mai bine pe investitorii care să ajute judeţul să-şi revină din pumnii crizei. S-a dat startul!

P.S.: Amănunte în „Viaţa liberă” de luni.

Vă implor, nu mai spargeţi banii oraşului pe cafteli televizate!

Vă rog să-mi iertaţi ignoranţa în materie de „showbiz”, însă simt nevoia să afirm, cu amărăciune, că actuala administraţie a oraşului Galaţi a devenit expertă în tocat bani publici pe nimicuri: spectacole la suprapreţ, dotări edilitare – cum ar fi celebrele beculeţe – cumplit de scumpe şi gale în care iluştri anonimi îşi cară pumni în cap.

Evident, îmi doresc, ca tot gălăţeanul, ca de Sărbători oraşul să arate frumos, sclipitor. În acelaşi timp însă, nu pot să nu mă gândesc la ce costuri presupune această operaţiune. Nu de alta, dar mi se pare iresponsabilitate crasă să sari cu cheltuiala pentru beculeţe de la 100.000 de euro la o jumătate de milion de euro, în condiţiile în care, spre exemplu, oraşul e plin de gropi, iar Primăria nu are sediu.

În acelaşi timp, sunt consternat de faptul că primarul Marius Stan insistă, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, să organizeze la Galaţi tot felul de cafteli televizate. Chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri, edilul urbei noastre e plecat la Bucureşti (!) să ţină o conferinţă de presă despre o gală de K1 care va avea loc aici, la Galaţi.

S-ar putea să fiu etichetat de unii ca fiind îngust la minte, dar mă încăpăţânez că cred că gălăţenii nu l-au votat pe Marius Stan pentru ca domnia-sa să ne demonstreze cât de priceput este el – pe banii noştri, adunaţi din impozite şi taxe – în organizarea unor gale de box. Insist să iau în considerare faptul că locuitorii acestui oraş vor – în covârşitoarea lor majoritate – străzi mai bune (peste tot, nu doar în centru), trotuare practicabile (nu mizeria de acum), spaţii verzi întreţinute, şcoli moderne şi dotate, un sistem de furnizare a căldurii performant şi sigur.

Din păcate, după 15 luni de mandat, „guvernarea” domnului Marius Stan nu oferă mai nimic din toate acestea. Oricât m-aş strădui să caut, nu găsesc nici un proiect funcţional de acest gen gândit de actuala administraţie, ci doar finalizarea  – cu chiu, cu vai! – a unor investiţii începute de Dumitru Nicolae, iar – în rest – multă cotcodăceală politică şi multe cheltuieli pe care numai cu îngăduinţă le pot numi doar controversate. Totul pare aranjat astfel încât să ia ochii publicului, după modelul chinezăriilor sclipicioase, dar în esenţă de proastă calitate.

Faptul că s-au spart sute de mii de euro pe gale de box, K1 şi alte asemenea nu compensează, bunăoară, faptul că jumătate dintre şcolile gălăţene nu au săli de sport corespunzătoare şi că la Galaţi nu există nicio pistă de atletism adecvată. Nu vreau să fiu virulent, dar aş atrage edililor noştri atenţia că boxul gălăţean, altădată un sport de mare tradiţie, se zbate în promiscuitate financiară în timp ce ei toacă banii pentru evenimente a căror singură finalitate e să dea bine zâmbetul primarului pe sticla televizoarelor. Circ! Şi Nicolae apărea la TV, dar pentru audienţe în direct cu cetăţenii, nu pentru izmeneli mondene.

Nu mai am dubii că, în general, afacerile publice de la Galaţi sunt de o aşa manieră proiectate încât să mimeze interesul general. Problema e că plătitorii de taxe s-au cam prins că sunt traşi pe sfoară şi tare îmi e că Marius Stan va trebui, în curând, să facă faţă unor mitinguri furtunoase. Lumea e nemulţumită, domnule primar!

Adio, Apaterm! Bun găsit, centrală!

Vestea venită dinspre Electrocentrale, cum că de mâine – gata! – se taie apa caldă, ar trebui să le dea de gândit atât cetăţenilor captivi în sistemul public de furnizare a apei calde şi căldurii, cât şi autorităţilor locale. A ajuns funia la par!
Din ce se vede, utilităţile la comun reprezintă deja un coşmar fără sfârşit pentru cel puţin 200.000 de gălăţeni. Să fim serioşi! Încercările de resuscitare a firmei care se ocupă de furnizarea apei calde şi căldurii reprezintă frecţii la piciorul de lemn, căci ţevăraia e praf şi pulbere, datoriile sunt gigantice, iar cel puţin 30% din populaţie nu are de gând sau nu poate să-şi achite facturile la întreţinere.

Ca atare, soluţia individualizării este cea mai indicată. E adevărat, presupune nişte costuri iniţiale, însă lucrurile pot fi uşor simplificate dacă se implică şi Primăria. Modele de succes avem. La Tecuci, sistemul public de încălzire s-a închis de vreo 10 ani. Totul e individual. Ideea a fost preluată şi de Primăria Brăila, care tocmai a anunţat că studiază trecerea la surse de încălzit mai mici, de apartament sau de scară. Sunt două variante: fie subvenţionarea instalării de centrale termice, fie preluarea de către Primărie a întregii operaţiunii, de la autorizare şi până la recepţia finală.

Este clar că nu toată lumea îşi poate permite o centrală de apartament. În medie, un kit complet (centrală, ţevi, calorifere) costă în jur de 7.000 de lei, cu tot cu avize şi manoperă. Cam zece pensii medii, ceea ce nu-i o glumă. Însă beneficiile sunt importante, începând cu faptul că factura la încălzire se reduce la jumătate (vă spun din experienţa proprie), continuând cu faptul că apa caldă costă cu 70 la sută mai puţin decât cea furnizată de Apaterm şi încheind cu partea de confort: ai apă şi căldură câtă vrei, când vrei, fără să mai depinzi de rău-platnici.

Pe de altă parte, şi municipalitatea ar fi net avantajată, căci ar scăpa de cheltuielile cu întreţinerea, repararea şi modernizarea sistemului de termoficare. Economia s-ar ridica la circa 10 milioane de euro pe an, reprezentând costurile cu salariile angajaţilor Apaterm, impozitele aferente şi reparaţiile din sistem. După cum observaţi, am scos din ecuaţie costurile energiei termice, pentru că acele costuri rămân valabile (parţial) sub forma facturilor la gaze.

Fiind o lucrare pe termen lung şi cu efecte sociale şi economice majore, Primăria Galaţi ar putea decide să aloce pentru subvenţionarea centralelor termice individuale o sumă echivalentă cu cea pe care o iroseşte cu Apaterm în cinci ani: 50 de milioane de euro. Cu aceşti bani, s-ar putea suporta 40% din costul de instalare a centralelor, proprietarii apartamentelor urmând să mai plătească circa 4.000 de lei de fiecare. Investiţia (vă spun tot din propria experienţă) se amortizează, fără subvenţie, în 3-4 ani, iar cu subvenţia amintită în doar doi ani! După care toată lumea este în profit, iar confortul câştigat este bonus.

Dacă adăugăm la toate acestea şi faptul că, în 2-3 ani (cât ar dura realizarea acestui proiect), Primăria ar scăpa de toate bătăile de cap cu sistemul de termoficare, că străzile nu vor mai fi făcute praf de cei care cârpesc ţevi şi că rău-platnicii vor dispărea, ajungem la concluzia că merită. E adevărat, s-ar putea să se supere „băieţii deştepţi” care vând statului, la suprapreţ, păcură, ţevi, robinete, contoare, etc, dar asta e problema lor. Ne băgăm, dom’ primar?

Afaceri penale în curtea Primăriei

Afacerea  „Ecosal” e o „castană fierbinte” care riscă să-i ardă la degete pe cei care râvnesc la ea. Între timp, la diversiune, unii de prin Primărie se căznesc, cu un zel demn de o cauză mai bună, să bage gunoiul sub preş, că doar-doar lumea n-o observa mizeria. Mizerie care nu-i de azi de ieri. Însăşi transformarea Ecosal SA în Serviciul Public este o „inginerie fiscală”, potrivit unui act de control al Fiscului, care constată că s-a produs astfel o gaură de sute de mii de euro în bugetul de stat.

Indiscutabil, Ecosal e o  mare problemă pentru Galaţi. Am putea vorbi la nesfârşit despre lucrările de mântuială făcute de entitate, în ambele ei forme juridice. Gălăţenii sunt martori ai mizeriei ce a acaparat oraşul de câţiva ani, ai asfaltărilor execrabile, ai marcajelor rutiere de doi bani, ai deszăpezirilor penibile, ai aroganţei afişate constat de şefii societăţii/serviciului. Nu insistăm, deja le ştiţi.

Dincolo de acestea, însă, suntem datori să scoatem la iveală lucrurile ilegale şi imorale comise sub umbrela Ecosal. Un exemplu recent este modul cum Primăria a încercat să îmbrobodească gălăţenii cu privire la contractul dintre Electrica şi Ecosal. Potrivit acestui contract, Ecosal se obligă să astupe, în 48 de ore de la lansarea comenzii, toate gropile rezultate în urma lucrărilor la reţeaua subterană de electricitate. Toate actele arată că Ecosal s-a achitat de această sarcină cu mare întârziere, uneori şi după 6-7 săptămâni, ceea ce a făcut ca gălăţenii să-şi rupă picioarele şi maşinile prin gropile descoperite. Însă Primăria nu şi nu. Apără incompetenţa cu cerbicie.

Dar mare bombă este legată modul cum s-a călcat în picioare, la Primăria Galaţi (stăpâna Ecosal!), legea privind reducerea cheltuielilor bugetare în instituţiile publice. Aşa cum arătam într-un articol din ediţia din 23 mai 2013, contractul de salubrizare încheiat între Ecosal şi RER – în valoare de 3,6 milioane de lei pe an – a fost reziliat la solicitarea Curţii de Conturi. Motivul, absolut legal: dacă ai un serviciu public specializat nu poţi să ai şi subcontractori ai lucrărilor respective.

Imediat, contractul de salubrizare de 3,6 milioane de lei a fost transformat în unul de „recrutare de personal” cu valoarea de 6,95 milioane de lei. Adică dublu! Practic,  firma de recrutare va face cam jumătate din ceea ce făcea RER, respectiv va asigura doar salariile şi impozitele pe salarii ale personalului aferent, însă nu şi utilajele de salubritate specifice, carburanţii, uneltele, consumabilele, coordonarea, transportul gunoiului etc. Şi nici n-ar putea face mai mult, căci nu are ca obiect de activitatea salubritatea şi, cum spuneam, firma nu poate fi angajată, legal, pentru altceva decât pentru recrutare. Totuşi, în ciuda acestei diminuări cu 50% a prestării efective, suma alocată s-a dublat, ceea ce înseamnă că, în realitate, avem de-a face cu o creştere de 4 (patru) ori a cheltuielilor de salubritate pentru jumătatea de oraş de care se ocupa RER. Curată eficienţă, nu?

Ca atare, explicaţia Primăriei, cum că de fapt se vor cheltui mai puţini bani, e străvezie. Conjugată şi cu faptul că firma privată care a câştigat licitaţia a fost reactivată fiscal special ca să prindă un contract cu statul, treaba devine mult mai serioasă, dacă nu cumva uşor penală, căci pare să întrunească elementele constitutive ale infracţiunilor de deturnare de fonduri şi abuz în serviciu. Alo! Parchetul? Se aude?