„BUCĂTĂRIE” PENALĂ/ Reţete de sifonare a banului public

Se ia un angajat de la stat. Musai unul cu funcţie, căci altfel nu iese reţeta. Se adaugă un carnet de partid şi o cantitate apreciabilă de tupeu. Cât de mult tupeu, chiar până la nesimţire, căci cu cât e mai porcesc, cu atât iese mai faină treaba. Bun! Acestea fie rezolvate, se pot aplica reţetele care urmează, cu precizarea că suma de 500.000 de euro, luată ca reper în exemple, e pur orientativă. Ea poate fi oricând multiplicată cu zece sau cu o sută, după caz.

Feliatorul de contracte. Metoda este intens folosită pentru a evita atingerea plafonului de licitaţie la achiziţia de servicii. Să zicem că Primăria „X” are de reparat o stradă. Lucrarea costă 500.000 de euro, deci trebuie licitaţie, caz în care pot interveni surprize, deci „parandărătul” (de 5-7%) nu mai este garantat. Însă dacă scoţi la execuţie – separat (una câte una) – trotuarul, plombarea asfaltului, marcajul rutier, parcările etc, o să obţii şapte-opt contracte cu valoarea sub plafonul de licitaţie (care e de 100.000 de euro). Ba chiar, fiind vorba de încredinţare directă, un contract-felie de 60.000 de euro poate fi lejer umflat la 99.000 de euro. Căci totul se împarte, nu-i aşa?

Inventatorul de „vicii ascunse”. Afacerea are două etape. Mai întâi, „firma agreată” licitează 400.000 de euro (20% sub valoarea de pornire). Concurenţa este făcută zob. Apoi, câştigătorul vine cu o suplimentare de lucrări de 200.000 de euro, pentru „vicii ascunse”. Aşadar, statul plăteşte în final 600.000 de euro, cu 33% mai mult decât s-a licitat şi cu 18% peste valoarea de plecare a licitaţiei. Şpaga la astfel de operaţiuni este de 5% din valoarea licitată, plus 10% din diferenţa rezultată din suplimentare.

Numărătorul de steaguri. Metoda este tip Pristanda, în sensul că recepţia lucrărilor se face umflându-se fără jenă totul. Să zicem că firma „y” are de refăcut marcajul rutier pe 10 km de drum, caz în care, conform contractului, se trasează opt km de linie întreruptă, doi km de linie continuă, 20 de km de marcaj de bandă de urgenţă s.a.m.d. În procesul-verbal de recepţie sunt trecute toate ca realizate, însă în teren treaba se face doar pe jumătate, iar diferenţa de bani se împarte (şpaga fiind de 25-30%).

Foarte frecventă, pe acest exemplu, este dijmuirea materialelor. Astfel, asfaltul care în proiect are opt centimetri grosime, va avea doar cinci centimetri în teren, trotuarul de doi metri lăţime va avea doar 1,8 metri etc. Metoda se foloseşte şi la achiziţiile de bunuri, în special la consumabile (hârtie, toner, vopsea, flori şi arbuşti, becuri pentru iluminatul public s.a.).

Primele două metode prezentate sunt utilizate în special în primării, beneficiarii contractelor fiind aşa-zişii „lipitori de afişe”, respectiv oamenii care ajută cu bani negri în campaniile electorale. Dar ce, credeaţi că sacoşele cu salam şi găleţile din plastic se cumpără din banii candidaţilor? A treia metodă, mai elaborată, este specifică pentru lucrările de anvergură şi contribuie fie la puşculiţa naţională a partidelor, fie la garnisirea conturilor personale ale aleşilor. După caz.

Acestea ar fi cele mai importante metode de sifonat bani publici. Dacă mai ştiţi şi altele, nu ezitaţi să le scrieţi pe adresa redacţiei. În felul acesta poate află şi Curtea de Conturi şi procurorii ce trebuie să caute atunci când verifică legalitatea achiziţiilor făcute de instituţiile publice gălăţene.

Eunucii toxici din politica gălăţeană

Ştiaţi că nucul este una dintre puţinele plante cu instinct de ucigaş? Arborele a dezvoltat „arme chimice” pentru a-şi asasina încă „din faşă” concurenţa din lumea vegetală. El, nucul (Juglans regia), conţine în scoarţă şi în frunze un fel de erbicid bio – juglona – care omoară aproape toată vegetaţia cu care intră în contact. Foarte puţine plăntuţe reuşesc să scoată capul, primăvara, prin covorul ucigaş de frunze moarte, iar asta îi oferă nucului un avantaj imens. Practic, în zona coroanei lui, nu are competitori pentru apa şi nutrimentele din sol. Ucide ca să-i fie bine!

Întâmplător (sau poate nu) strategia nucului funcţionează de ani buni şi în politica gălăţeană. În jurul liderilor politici s-a dezvoltat un mediu toxic, astfel încât poziţia să nu le fie niciodată ameninţată de „tinerele mlădiţe”. Este, practic, o continuare a metodei „a călca pe cadavre”, în sensul că, odată ajuns în vârf, orice lider face totul pentru a „asasina” posibilii competitori.

O astfel de situaţie există, în diverse stadii, în toate organizaţiile politice locale, însă cea mai evidentă este, de departe, la Partidul Conservator, unde orice urmă de concurenţă internă este strivită fără milă de baronul Durbacă. Tocmai de aceea, în ciuda faptului că PC a avut tot timpul, la Galaţi, scoruri bune în alegeri, partidul a trăit doar prin şi pentru Eugen Durbacă. O vreme am crezut că la mijloc este „unitatea de monolit” a membrilor în jurul liderului. Însă, în ultima vreme, s-a dovedit că nu este deloc aşa şi că, de fapt, avem de-a face cu o strategie toxică precum cea a nucului. Otravă!

Iniţial, cel sacrificat a fost oraşul. Să nu uităm că majoritatea problemelor foarte grele cu care se confruntă acum Galaţiul sunt urmarea directă a măsurilor dispuse de primarul Durbacă. El a umplut urbea de chioşcuri şi de garaje, el a autorizat construcţii haotice, el a patronat distrugerea clădirilor istorice, el a politizat Primăria şi regiile publice, el a creat sentimentul că la Galaţi e permis orice dacă ai pilele necesare.

Interesant este că toxicitatea lui Durbacă are acum altfel de efecte: oamenii propulsaţi de el în funcţii publice cochetează cu puşcăria. Am la îndemână cazul Marinela Dobrea – deja condamnată la patru ani de închisoare, mă gândesc la ramificaţiile penale ale dosarului Aviasan, stau cu ochii pe scandalul de la Transurb. În toate aceste cazuri sunt implicaţi oameni ai PC care au intrat în conflict cu legea, fie pentru că nu au moralitatea şi competenţa necesare pentru a ajunge într-o funcţie publică, fie pentru că partidul le-a fost partener doar la bairam, nu şi la achitarea notei de plată.

Nu este întâmplător că am luat ca studiu de caz Partidul Conservator. Îl consider un partid nociv, construit în jurul unui grup de interese bazat pe prostire în masă. Trebuie să conştientizăm, însă, că e cam la fel şi la alţii, căci altfel nu se explică faptul că, de 24 de ani încoace, ni se propun ca lideri aceeaşi oameni, mereu şi mereu.

Sunt semne certe că judeţul s-a cam săturat să trăiască la umbra (eu)nucilor toxici. După ce că-s otrăvitori, nici roadă nu fac. Uitaţi-vă la strategia de dezvoltare a reţelei naţionale de drumuri, recent anunţată de Guvern: Galaţiul nu există în ea! Cred că parlamentarii de Galaţi ar face bine să dea înapoi salariile primite degeaba. Plus ceva daune morale pentru faptul că ne-au vândut speranţe deşarte.

PAPUCIADA/ Să ucidem profesioniştii cu pietre!

Omul potrivit, la locul potrivit. De câte ori aţi auzit acest dicton în ultimii ani?  Aproape că n-a fost partid sau aspirant la voturi care să nu fi recitat, cu patos, această veche zicală românească. S-a rostit atât de des, încât aproape că şi-a pierdut valoarea. S-a demonetizat! Cine mai crede, în ziua de azi, în ideea că omul potrivit trebuie să fie la locul potrivit? Mai nimeni… Profesionistul deranjează.

Şi totuşi, de unde această criză de încredere? Ce-i face pe români – pe gălăţeni – să abdice de la normalitate? Răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu, căci implică desluşirea unor mecanisme complicate. Citeam recent concluziile unui sondaj de opinie legat de optimismul românilor. Incredibil, dar 87% dintre respondenţi se arătau convinşi de faptul că ei ar putea lejer conduce Guvernul sau măcar un minister.

Românii cred că pot face orice. Pare ideal, însă asta este, de fapt, tocmai DRAMA naţiei. Prea mulţi incompetenţi au mimat competenţa, astfel încât majoritatea crede acum că e floare la ureche să fii profesionist. În orice domeniu. Ai nevoie de vreo trei ore pe „goagăl”, ceva intuiţie, două pliante în domeniu şi o seară de urmărit „tocşouri” TV şi – gata! – poţi fi şeful Armatei, capul Sănătăţii, directorul instituţiei „x” şi chiar – de ce nu? – cel mai mare ziarist din Europa.

Modul cum au mers lucrurile în ţara asta a condus la o amestecare cumplită a valorilor. Nici măcar nu-i putem acuza pe cei 87% de români (cei cu optimism absurd) că au vreo vină în toată povestea. În fapt, ei sunt victimele sistemului. Au fost influenţaţi –diabolic! – de către cei ce se consideră elita acestei ţări.

De ce ar mai crede, bunăoară, românul că trebuie să fii priceput la administraţie pentru a lucra în administraţie, când capii instituţiilor publice au fost puşi – mereu! – cu bileţel de la partid? Dacă luăm la puricat instituţiile gălăţene şi societăţile publice locale, vom descoperi acolo tot felul de „paraşutaţi” care nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Nu au calificare adecvată, nu au experienţa necesară. Au doar un spate politic cu parfum sicilian. Cu astfel de oameni vrem noi să progresăm?

Problema poate fi extinsă lejer şi în zona privată. Spre exemplu, de ce ar mai crede lumea că trebuie să fii expert în mecanisme economice pentru a avea o firmă, când realitatea este că banii se mişcă în economia românească în special pe bază de tun, ţeapă şi parandărăt? Nu trebuie, aşadar, să ne mai mirăm că firmele falimentează pe capete. Dincolo de conjunctura economică, avem prea mult diletantism managerial, prea multă necinste, prea multe influenţe politice.

Discuţia poate fi adusă şi pe teritoriul mass-media. Sincer vorbind, nu văd de ce ar crede cititorii că jurnalismul este o ocupaţie morală, când prea mulţi dintre jurnalişti s-au dovedit a fi părtinitori (în politică, economie etc) până la imoralitate? Exemple? B. Chireac făcea într-un ziar naţional editoriale în care lăuda produsele firmei la care era acţionar majoritar. Deputata L. Şandru se la TV dă drept jurnalistă, fiind, deci, şi arbitru şi jucător în acelaşi timp.

Regret să o spun, dar trăim vremuri absurde. „Aşa am eu impresia” a căpătat rang de opinie avizată, profesionistă, iar adevăraţii meseriaşi (din toate domeniile!) sunt daţi deoparte şi/sau bătuţi cu pietre de cei care s-au cocoţat, ca omida pe pom, în fruntea societăţii. Păcat…

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

Cam multe „accidente penale” în PNL…

Cu riscul de a-i supăra pe câţiva oameni importanţi din urbe (tocmai ce am primit un premiu – e drept, onorific – de la liberalii gălăţeni), trebuie să constat, cu o oarecare îngrijorare, că de la o vreme tot mai mulţi membri marcanţi ai PNL sunt implicaţi în poveşti controversate, unele cu iz penal.

Nu spun că liberalii ar fi fost până acum fecioarele neprihănite ale politicii româneşti. Departe de mine o astfel de impresie, căci ştiu bine cum s-au „învârtit ploile” la Galaţi în ultimii 24 de ani. Totuşi, până acum vreo trei-patru ani „accidentele penale” erau extrem de rare în rândul liberalilor, care erau consideraţi mai degrabă inflexibili decât şpăgari. Însă situaţia s-a schimbat destul de mult între timp, iar „coliziunile” liberalilor cu procurorii s-au înmulţit considerabil. Iar asta nu pare chiar o întâmplare.

Recunosc că nu mi-aş bate prea mult capul cu această chestiune politică (ei, liberalii, ar trebui să fie mai îngrijoraţi de situaţie) dacă în joc nu ar fi, în esenţă, chiar „motoarele” democraţiei. Mă gândesc aici (pe un model ideal, nu neapărat şi perfect aplicabil) la echilibrul fragil dintre forţele divergente care produc progresul societăţii. Or, aşa cum merg lucrurile acum în politica românească, PNL pare singurul partid de dreapta care ar fi capabil (la o adică)  să facă faţă tăvălugului stângist.

La putere sau în opoziţie, o dreaptă puternică poate ţine dreaptă balanţa guvernării, căci mentalitatea eminamente socialistă – mă rog, social-democrată – nu conduce la progresul societăţii decât arareori. La fel cum nici strategiile copleşitor de dreapta nu-s întotdeauna eficiente. E clar că în acest moment (în care stânga domină net eşicherul politic) este nevoie de o dreaptă relevantă în România, pentru ca statul să nu rămână doar un colector de taxe (din ce în ce mai mari şi mai multe) şi un împărţitor de pomeni (mai mult sau mai puţin electorale). Nu mă bag la capitolul şpăgi, căci asta e treaba oamenilor legii.

Personal, văd PNL ca fiind un punct de echilibru necesar. Este evident că alternativele nu sunt tocmai strălucite. Democrat-liberalii sunt mai curând o struţo-cămilă politică rămasă fără orizont. Ţărăniştii – hm, oare ce-ar crede Corneliu Coposu despre această realitate tristă? – au ajuns partid de scară de bloc. Iar alte grupări de dreapta nu-mi vin în minte, iertată să-mi fie ignoranţa.

Ca urmare, mă aştept (asta aşa, ca „om de bine”; în definitiv e treaba liberalilor cum îşi gospodăresc propria „ogradă”) ca PNL să treacă urgent printr-o reformă de profunzime. Îmi place să cred că seniorii vor avea înţelepciunea să accepte coabitarea cu lupii tineri, iar noua generaţie va avea răbdarea să înveţe lucrurile bune de la vechea generaţie. Mă rog, cu limitele de rigoare căci, bunăoară, sunt tare curios ce vor face liberalii în privinţa noilor coduri juridice, având în vedere că sunt prinşi într-o dilemă de proporţii: pe de o parte impulsul de a spăla şi ei nişte dosare penale, iar pe de altă parte dorinţa de a rămâne în afara scandalului.

O să spuneţi că e treaba lor şi că nu trebuie să-i pese presei de soarta unui partid. Nu-i chiar aşa! O dreaptă slabă şi necredibilă ar afecta serios echilibrul democraţiei româneşti căci, în lipsa unei concurenţe serioase, stânga va crede că a pus bazele împărăţiei mesianice de 1000 de ani. Şi-atunci să te ţii balamuc!

Afaceri penale în curtea Primăriei

Afacerea  „Ecosal” e o „castană fierbinte” care riscă să-i ardă la degete pe cei care râvnesc la ea. Între timp, la diversiune, unii de prin Primărie se căznesc, cu un zel demn de o cauză mai bună, să bage gunoiul sub preş, că doar-doar lumea n-o observa mizeria. Mizerie care nu-i de azi de ieri. Însăşi transformarea Ecosal SA în Serviciul Public este o „inginerie fiscală”, potrivit unui act de control al Fiscului, care constată că s-a produs astfel o gaură de sute de mii de euro în bugetul de stat.

Indiscutabil, Ecosal e o  mare problemă pentru Galaţi. Am putea vorbi la nesfârşit despre lucrările de mântuială făcute de entitate, în ambele ei forme juridice. Gălăţenii sunt martori ai mizeriei ce a acaparat oraşul de câţiva ani, ai asfaltărilor execrabile, ai marcajelor rutiere de doi bani, ai deszăpezirilor penibile, ai aroganţei afişate constat de şefii societăţii/serviciului. Nu insistăm, deja le ştiţi.

Dincolo de acestea, însă, suntem datori să scoatem la iveală lucrurile ilegale şi imorale comise sub umbrela Ecosal. Un exemplu recent este modul cum Primăria a încercat să îmbrobodească gălăţenii cu privire la contractul dintre Electrica şi Ecosal. Potrivit acestui contract, Ecosal se obligă să astupe, în 48 de ore de la lansarea comenzii, toate gropile rezultate în urma lucrărilor la reţeaua subterană de electricitate. Toate actele arată că Ecosal s-a achitat de această sarcină cu mare întârziere, uneori şi după 6-7 săptămâni, ceea ce a făcut ca gălăţenii să-şi rupă picioarele şi maşinile prin gropile descoperite. Însă Primăria nu şi nu. Apără incompetenţa cu cerbicie.

Dar mare bombă este legată modul cum s-a călcat în picioare, la Primăria Galaţi (stăpâna Ecosal!), legea privind reducerea cheltuielilor bugetare în instituţiile publice. Aşa cum arătam într-un articol din ediţia din 23 mai 2013, contractul de salubrizare încheiat între Ecosal şi RER – în valoare de 3,6 milioane de lei pe an – a fost reziliat la solicitarea Curţii de Conturi. Motivul, absolut legal: dacă ai un serviciu public specializat nu poţi să ai şi subcontractori ai lucrărilor respective.

Imediat, contractul de salubrizare de 3,6 milioane de lei a fost transformat în unul de „recrutare de personal” cu valoarea de 6,95 milioane de lei. Adică dublu! Practic,  firma de recrutare va face cam jumătate din ceea ce făcea RER, respectiv va asigura doar salariile şi impozitele pe salarii ale personalului aferent, însă nu şi utilajele de salubritate specifice, carburanţii, uneltele, consumabilele, coordonarea, transportul gunoiului etc. Şi nici n-ar putea face mai mult, căci nu are ca obiect de activitatea salubritatea şi, cum spuneam, firma nu poate fi angajată, legal, pentru altceva decât pentru recrutare. Totuşi, în ciuda acestei diminuări cu 50% a prestării efective, suma alocată s-a dublat, ceea ce înseamnă că, în realitate, avem de-a face cu o creştere de 4 (patru) ori a cheltuielilor de salubritate pentru jumătatea de oraş de care se ocupa RER. Curată eficienţă, nu?

Ca atare, explicaţia Primăriei, cum că de fapt se vor cheltui mai puţini bani, e străvezie. Conjugată şi cu faptul că firma privată care a câştigat licitaţia a fost reactivată fiscal special ca să prindă un contract cu statul, treaba devine mult mai serioasă, dacă nu cumva uşor penală, căci pare să întrunească elementele constitutive ale infracţiunilor de deturnare de fonduri şi abuz în serviciu. Alo! Parchetul? Se aude?

Cum să furi 45 de milioane de euro

Falimentul Apaterm SA, societatea care distribuie gălăţenilor căldura şi apa caldă, a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Orice fel de scuze am căuta directorilor (numiţi politic – atenţie!) companiei publice, e greu de priceput cum au izbutit să ducă totul spre o aşa catastrofă financiară.

În esenţă, societatea a făcut comerţ angro, în cea mai simplă formă a lui, operaţiune care nu te poate duce la faliment decât dacă vrei să speli nişte bani. S-a cumpărat agent termic de la Electrocentrale, apoi s-a distribuit căldura şi apa caldă către populaţie. Piaţa e garantată, ba chiar de tip monopol, iar cheia afacerii e simplă: un adaos cât să acoperi cheltuielile şi – gata! – eşti rentabil. E adevărat, societatea a avut în grijă şi întreţinerea sistemului de distribuţie, însă decontarea cheltuielilor pentru reparaţii s-a făcut din bugetul local, sub formă de subvenţii.

Firesc, toată lumea se întreabă, în condiţiile enunţate mai sus, de unde s-a iscat o gaură aşa de mare în buget. Ani de zile s-a dat vina pe rău-platnici. Da. Ei există şi au de dat, cu tot cu piperatele penalităţi, circa 35 de milioane de euro. Însă datoria Apaterm către Electrocentrale şi alţi furnizori este de peste 80 de milioane de euro. Carevasăzică, la o primă analiză contabilă constatăm că acolo există o gaură de vreo 45 de milioane de euro. Adică un pic mai mult decât suma cu care s-a vândut combinatul siderurgic de la Galaţi către indianul Mittal. Incredibil!

Cum s-a ajuns la asta? Simplu! Genialii manageri ai Apaterm au reuşit, voiniceşte, să încaseze din prestaţiile către populaţie mult mai puţin decât au cheltuit pentru a cumpăra căldura şi pentru a o distribui. Ceea ce nu poate însemna decât trei lucruri: prostie, hoţie sau o combinaţie din primele două.

Că nişte directori s-au dovedit hoţi şi/sau proşti este o conjunctură care poate apărea în orice firmă. S-a întâmplat şi la case mai mari. Însă faptul că prostia şi hoţia s-au perpetuat ani de-a rândul la Apaterm nu mai este de acceptat. Nu pot să nu întreb ce a făcut în toţi aceşti ani Consiliul de Administraţie, format din oameni desemnaţi de Primărie să supravegheze afacerea. Se pare că nimic, iar indemnizaţiile plătite acestora (sute de mii de euro în total) au fost în realitate doar recompense pentru lătrăii de partid.

Bun. Dar ce a păzit Curtea de Conturi? De ce nu a constatat, la acel control anual obligatoriu, că banii publici sunt sifonaţi, furaţi, rispiţi? Unde este profesionalismul atât de lăudat al acestei instituţii? Din două una: ori nu-s profesionişti, ori (cel mai credibil) „au pus botul la savarină”.

Fără îndoială, lucrurile sunt extrem de grave la Apaterm. Altfel nu se ajungea la o gaură atât de mare. Totuşi, nu cred că paguba trebuie acoperită de la bugetul statului, aşa cum se vehiculează în prezent. Ştergerea datoriilor către Electrocentrale ar însemna prelungirea situaţiei mafiote care a dominat societatea aproape două decenii. Alta e soluţia. Trebuie chemaţi în garanţie, cu averile personale, toţi cei care au condus Apaterm în ultimii 15 ani, toţi membrii CA, toţi primarii Galaţiului, toţi cei care au făcut controale şi auditări la Apaterm. Dacă e posibilă o astfel de procedură la firmele private, de ce n-ar fi ea aplicabilă şi la o companie publică?

VORBE DE ŢINUT MINTE/ După Chelu, mulţi infractori se-arată!

Nu cred să existe vreun jurnalist care să fi scris mai mult decât mine despre ingineriile financiare ale omului de afaceri gălăţean Cătălin Chelu. În ultimii 20 de ani, am fost cronicarul frenetic al tuturor matrapazlâcurilor uluitoare săvârşite de acesta, iar dacă omenii legii s-au sesizat doar în câteva dintre ele nu e vina mea, ci e un semn că justiţia românească încă mai are de lucru în ograda proprie.

Am scris – cu probe clare – despre modul cum controlul statului a fost deturnat (prin „Suveica Basculanta”), la zeci de firme, prin manevre cu substrat penal. Am scos la iveală detalii despre înşelarea acţionarilor de la Fricom, Plase Pescăreşti şi  Galatex, care au fost deposedaţi de pachetele majoritare de acţiuni prin adunări generale fictive. De asemenea, am oferit publicului dezvăluiri despre uriaşa evaziune fiscală derulată, în special, prin firmele de cablu ale miliardarului. Despre fiecare dintre aceste cazuri aş putea scrie o carte dar, din păcate, ar fi o carte cu substrat SF, căci magistraţii nu s-au sesizat decât la o mică parte dintre faptele respective. Iar la cele la care s-au sesizat, dosarele s-au soldat cu „remiză”, pe chestiuni procedurale stupide şi omisiuni bizare de probe.

În ultimii ani, pe măsură ce Cătălin Chelu trecea la un nou nivel al afacerilor, am scris despre sutele de tranzacţii bursiere ilegale mascate sub o reţea de firme halucinantă, a cărei menire era să complice până aproape de imposibil misiunea cerberilor din piaţa de capital. Nu în ultimul rând, am prezentat în amănunt morişca returnărilor ilegale de TVA, anchetă penală care a fost la un pas de a fi blocată prin oferirea unei şpăgi de un milion de euro chestorului Fătuloiu. De altfel, aceasta este singura golănie a miliardarului gălăţean care s-a soldat cu efecte juridice certe, Chelu fiind condamnat la patru ani de închisoare de către instanţa de fond. Dosarul însă se mai judecă.

Însă de abia miercuri, 31 octombrie 2012, pe la 10.00, am avut sentimentul că munca mea de jurnalist de investigaţii, întinsă pe două decenii, nu a fost degeaba. Procurorii Direcţiei pentru Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT) l-au învinuit oficial pe Cătălin Chelu că a produs o fraudă de 20 de milioane de euro în piaţa de capital. În săvârşirea fraudelor, el a rulat circa 80 de milioane de euro şi a avut 15 complici. De ani de zile scriu despre aceste fapte şi, când părea că totul e inutil, iată că tăvălugul penal l-a ajuns pe omul de afaceri gălăţean din urmă.

Vreau să fie clar: nu mă bucur de necazul de care a dat cetăţeanul Chelu, ci jubilez că – iată! – legea îşi spune cuvântul. Semnalul eminamente pozitiv vine din faptul că magistraţii au rupt pisica în ceea ce priveşte acest grup infracţional care a beneficiat de protecţie atâta amar de vreme. Care va să zică, chiar şi peste ani, cei care atentează la proprietate, fie şi prin metode infracţionale extrem de rafinate,  tot dau socoteală. Nu există scăpare! Mi se pare un subiect foarte bun de meditaţie pentru cei care, de ani de zile, tot încearcă să blocheze anchetele de presă prin metode psihologice cum ar fi drepturile la replică zornăitoare şi ameninţările cu Tribunalul.

Le vine rândul! Ceea ce urmează să se afle e doar ordinea în care vor păşi în sediile DIICOT şi DNA.

Ajunge! Ne-aţi minţit destul!

Trebuie să vă mărturisesc că, de la o vreme, am impresia că procurorii care lucrează la dosarul Boldea au cam rămas singuri pe baricade. În rest, prin instituţiile care au „furnizat” învinuiţi şi martori în această cauză, lucrurile au „îngheţat”. Neverosimil. Revoltător. Să fie foarte clar: gălăţenii aşteaptă explicaţii şi măsuri urgente de la şefii instituţiilor implicate într-un fel sau altul în această porcărie – vorbim aici despre Primărie, Cadastru, Barou, Camera Notarilor, instanţe – iar o atitudine de genul „nu prea ne pricepem” nu are ce căuta în această ecuaţie. În numele gălăţenilor, somăm aceste instituţii să reacţioneze!
Nu trebuie să fii un mare specialist în justiţie pentru a constata că deputatul Mihail Boldea n-a acţionat de unul singur, ci a făcut parte dintr-un sistem mafiot, care a avut ramificaţii în mai multe instituţii. Nu e musai să fii Cattani de România pentru a corela faptele dintr-un dosar pe cât de gros, pe atât de relevant.
Cazul Boldea nu este doar o escrocherie grandioasă, oricât de spectaculos ar fi scenariul ei. Aici avem de-a face cu un lucru mult mai grav: un atac la adresa ideii de proprietate. La urma-urmelor, nici nu contează câţi bani a strâns deputatul din această golănie de proporţii, ci faptul că zeci de oameni s-au pomenit deposedaţi de agoniseala lor de o viaţă. În esenţă, fiecare dintre noi este acum sub apăsarea fricii că mecanismul halucinant pus la punct de clanul Boldea s-ar putea repeta oricând, în orice secundă, iar următoarea victimă ar putea fi oricare dintre noi. Fie că vorbim despre un slujbaş la stat, despre un angajat la patron, despre un intelectual, despre un muncitor, sau despre un pensionar.
Ceea ce trebuie să înţeleagă şefii instituţiilor citate în rechizitoriul DIICOT este că sarcina lor e dublă: să identifice gradul de participare al propriilor salariaţi la matrapazlâcurile deputatului-avocat-escroc, dar şi să găsească punctele vulnerabile ale sistemului. „Fereastra” prin care au intrat hoţii. Dacă Boldea a putut să exploateze acele lacune, e clar că pot şi alţii. Este posibil chiar ca un escroc mai inteligent decât Mihail Boldea să folosească aceste „găuri” ale sistemului pentru a pune la punct o golănie şi mai mare, imposibil de detectat şi de demonstrat, cu sute sau mii de oameni distruşi definitiv.
Una peste alta, trebuie să le reamintim celor care conduc acest oraş că este de datoria lor să investigheze şi să ia măsuri. Nu e cazul să aştepte să le dea procurorii mură-n gură, ci trebuie să se implice în ancheta penală cu toate resursele de care dispun.
Dacă vreţi, avem de-a face cu o situaţie de genul celei de după atacul terorist din 11 septembrie 2001. Acel eveniment a schimbat pentru totdeauna gândirea omenirii şi a reformulat conceptul de securitate mondială. Cazul Boldea este, pentru Galaţi, ceea ce a fost 11 septembrie pentru Statele Unite: un moment de cotitură de care trebuie să profităm, pentru că altfel nu ne mai facem bine niciodată.
Hotărât lucru, avem nevoie de o curăţire morală a tuturor instituţiilor locale. Ne-aţi minţit destul! E vremea să se facă dreptate!

Teoria avocatului Boldea faţă cu reacţiunea: orice infractor e persecutat politic!

Avem o nouă modă în România: în vreme ce clanurile politice s-au aliat cu clanurile interlope, toţi infractorii se declară persecutaţi politic atunci când îi ajunge – prea rar şi prea blând – braţul lung al legii.

Zilele trecute, un individ prins în flagrant la furat cu tirul tablă de la combinatul siderurgic, declara în faţa judecătorilor, cu convingere, că totul i se trage de la şeful Poliţiei, care la rândul lui este manevrat de un senator. Şi că el este „executat politic” pentru că are un văr de-al treilea membru într-un partid de opoziţie.

Nu m-ar mira ca, după ce partidul vărului o să ajungă (oadată şi odată) la Putere, infractorul (între timp a fost condamnat, deci sintagma i se potriveşte ca o mănuşă) să dea statul în judecată, să ceară daune materiale consistente, iar un judecător hăbăuc, sau fricos, sau incompetent să-i şi accepte plângerea.

Punga ţării a fost mereu deschisă pentru plata de despăgubiri necuvenite, regizate de specialiştii în fabricat victime. Aşa am plătit, noi, contribuabilii fraieri, decenii de-a rândul, „ilegalişti comunişti” care au făcut puşcărie pentru tâlhărie sau viol, „revoluţionari” care au petrecut Revoluţia la televizor şi „moştenitori” inventaţi prin genealogii care frizează absurdul.

Ultima ispravă pe frontul luptei dintre nelegiuiţi şi oamenii legii (via politică) s-a consumat zilele acestea, când Poliţia a confiscat 18 kilograme de aur dintr-un magazin de bijuterii. Aparent, un caz banal. Însă, imediat ce au început să iasă la iveală detaliile, au purces să curgă şi acuzaţiile de persecuţie politică. Aurul aprţine lui Cristofor Durbacă, feciorul lui Eugen Durbacă (actual vicepreşedinte al CJ Galaţi şi fost primar al oraşului). Avocatul lui Cristofor este deja celebrul Mihai Boldea, fost deputat PDL, actual deputat UNPR.

Ce scenariu a avansat Boldea pentru a-şi salva clientul de la o anchetă penală incomodă? Evident, persecuţia politică! Adică – vezi Doamne! – el, deputatul, tocmai pusese la cale o uniune electorală locală cu Durbacă senior (preşedintele organizaţiei PC), iar duşmanii politici au vrut să le strice mariajul şi au confiscat aurul.

Ce legătură are paporniţa cu aur (fie el deţinut legal sau ilegal) cu scopurile electorale ale cuplului Durbacă senior-Boldea este foarte greu de înţeles. Sincer, cred că ar putea exista tangenţe doar dacă metalul preţios ar fi folosit la cumpărat voturi.

De fapt, stratagema lui Boldea nu este decât una la intimidare. Arătând buzduganul politic către procurori şi judecători, avocatul-parlamentar nu face altceva decât să încerce să sperie magistraţii şi să-i facă să ia alte decizii decât impun litera şi spiritul legii. E Kafka!? Nu! E Galaţi. România…

Interceptăm, Măria-ta! Sau cum „voyeourismul” Puterii înghite 27 de milioane de euro pe an

Planul cincinal de la „urechea şi timpanul” a fost depăşit cu succes. Tot mai mulţi români au telefoanele ascultate sau sunt ţintele „înregistrărilor ambientale”. După unele surse  – neoficiale, desigur – în ultimii trei ani unul din cinci români a fost înregistrat fără ştirea lui, într-un fel sau altul, în legătură cu mersul unei anchete penale.

Securitatea lui Ceauşescu ar fi mândră de performanţele atinse de SRI-ul lui Băsescu. Cum?! SRI-ul nu e al lui Băsescu?! La pariu?

Nici nu ştiu dacă e de râs sau dacă e de plâns. Cu siguranţă, însă că e tulburător. Intimitatea oamenilor, un drept constituţional de bază, este lovită sub centură pentru interese care nu au, de fapt, nicio legătură cu ideea de justiţie. Ci cu ideea de şantaj, cu cea de distrugere a imaginii adversarului politic etc.

N-o să înţeleg  niciodată, spre exemplu, la ce sunt utile ţării înregistrările de convorbiri dintre crai tomnatici şi june primăvăratice. Pe surse, am aflat că pentru o oră de înregistrări/filaj, SRI decontează, pe buget,  fix 2.000 de euro. Cum, de regulă, într-un dosar în care se foloseşte această tehnică se acumulează, în medie, circa 14 ore de astfel de operaţiuni (după cum mi-a şoptit mie o păsărică), rezultă că fiecare astfel de cauză înghite de la bugetul naţiei preţul unei garsoniere.

Şi cum anual, în România,  cam 3000 de dosare penale implică, potrivit statisticilor justiţiei, interceptări telefonice sau înregistrări ambientale, rezultă că noi, fraierii de contribuabili, achităm peste 30 de milioane de euro, pe an, pentru sponsoriza „voyeourismul” Puterii.

Un bun prieten care ştie mai multe decât poate spune mi-a mărturisit că, de fapt, dar 10% din această sumă este cheltuită în dosarele penale strict necesare, cum ar fi cele legate de traficul de persoane, de corupţie sau de traficul de droguri. Restul, adică vreo 27 de milioane de „coco” reprezintă nota de plată a şantajului comandat „de la centru”.

Cum care centru?! Aloooo! Da’ dumneavoastră nu trăiţi în România!?

P.S.: Nu căutaţi aceste informaţii pe agenţiile de ştiri. N-a dat nimeni comunicat. Şi nici n-o să dea.