Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

PSEUDO-BEŢII ELECTORALE/ Încă un rând de speranţe, monşer!

La ora când scriu acest editorial nu există încă un rezultat oficial al alegerilor parlamentare din decembrie 2012. Am în faţă însă vreo trei variante de sondaj de la ieşirea de la urne (aşa-zisul „exit poll”) care arată, cu diferenţe foarte mici între ele, că alianţa electorala formată din PSD, PNL, UNPR şi PC a câştigat o majoritate confortabilă în Parlamentul României. Sunt convins că la anunţarea rezultatelor finale nu vor apărea decât schimbări cu totul minore faţă de cifrele de acum, aşa că membrii USL au toate motivele să desfacă şampania.

Că a câştigat USL nu-i însă nicio surpriză. Aş fi putut să scriu acest articol în iunie 2012, iar acum n-aş fi avut mare lucru de modificat. Este evident că românii au decis, încă de prin vara lui 2011, că PD-L nu mai merită şansa de a guverna, indiferent ce aliaţi îşi ia, ce noi culori electorale alege sau ce mesaje zglobii de campanie inventează. Tăvălugul numit Băsescu i-a fost aproape fatal PD-L, iar partidul are mare nevoie de reconstrucţie în cei patru ani de opoziţie care vin. Asta, desigur, dacă vrea să mai conteze în bătălia politică din România. Căci dacă va continua cu aceiaşi oameni ca până acum, se va micşora în sondaje cu fiecare an, până va avea soarta PNŢ sau a PRM. Ca să amintesc două organizaţii politice cu mesaje diferite, dar care s-au evaporat încet-încet, până la dimensiuni neglijabile.

Însă cea mai importantă treabă o are de făcut, în următorii patru ani, USL. În opinia marii majorităţi a populaţiei, coaliţia dintre liberali, social-democraţi, conservatori şi progresişti (cam ciudată amestecătura asta de ideologii, totuşi…) are misiunea principală de a scoate România din criză. Argumente ar exista. USL are o majoritate solidă, care o ajută să treacă uşor pachetele legislative anti-criză, în curând va avea (se pare) şi un preşedinte care să-i susţină măsurile, iar criza – mama ei de criză! – trebuie să se termine odată şi odată. Iar speranţa moare ultima, monşer!

Evident, estimările analiştilor economici sunt, pentru moment, destul de pesimiste în ceea ce priveşte relansare economiei mondiale. Se vorbeşte despre 2014 ca an de începere a redresării, însă cu precizarea că doar statele capabile să găsească o politică fiscală şi socială corectă sunt considerate capabile să accelereze motoarele economiei peste 12-18 luni. Tocmai de aceea, noul Guvern al României (posibil condus tot de Victor Ponta) trebuie să-şi pună serios mintea la contribuţie. Gata! Perioada de miere preelectorală s-a încheiat! E vremea să iasă la înaintare lucrurile serioase, chiar dacă ele presupun un pic de austeritate bugetară, ceva duritate cu cei care nu-s capabili să aducă banii europeni în ţară, o oareşcare relaxare fiscală (pentru a scoate investitorii din moarte clinică), o ţâră de reforme în sănătate (mai ales pentru a proteja populaţia cu venituri reduse), un control mai aspru în privinţa preţului şi calităţii lucrărilor publice. În esenţă, nu-i foarte complicat. Totul e să vrei şi să pui interesele ţării mai presus decât interesele de partid.

Urmează câţiva ani grei pentru ţară. Alegătorii au comandat de la USL încă un rând de speranţă. Acesta este momentul perfect pentru ca aleşii din România (şi din Galaţi, evident) să spele, prin fapte pozitive, imaginea pătată a clasei politice. Altfel, peste patru ani, ne vor rechema la urne degeaba!

NE-SIM-ȚI-RE!!! Mârlănii politice la nunta Elenei Băsescu

Nu sunt nici pe departe un simpatizant al președintelui Traian Băsescu. Nu agreez sub nicio formă stilul golănesc de a face politică al domniei sale. Mă înspăimântă modul grotesc în care președintele relaționează cu adversarii, dar și maniera de a-i umili pe cei care-i sunt fideli. Băsescu este un personaj negativ, în opinia mea, fapt pentru care își merită cu vârf și îndesat soarta.

Însă de aici și până la a declanșa împotriva lui Traian Băsescu un JIHAD cu conotații fundamentaliste este cale lungă și de neacceptat dacă ne pretindem oameni cu scaun la cap și care credem în democrație.

Un grup de descreierați – altfel nu-i pot numi, îmi cer scuze – a găsit foarte nimerit să se adune la nunta fiicei președintelui (mai exact la Starea Civilă și la Biserică) pentru a huidui. Este dreptul lor pe undeva, însă un pic de decență ar fi foarte de folos tuturor. A urla cu spume la gură împotriva socrului mic – că asta reprezenta Băsescu acolo – este un gest pe care l-am mai văzut acum vreo treizeci și ceva de ani, când un nebun (cu patalama, tocmai scăpase de la ospiciu), pe deasupra și beat, a încercat să strice o nuntă. Am avut și atunci și acum același sentiment: TEAMĂ ȘI SCÂRBĂ!

Și mai mult m-a înfuriat repetarea gestului mârlănesc – CUM DUMNEZEU SĂ HUIDUI LA O NUNTĂ?! –  în fața bisericii. Dacă nici de Dumnezeu nu le mai pasă acestor protestatari, atunci cu ce sunt ei mai buni decât cel pe care-l contestă?!

Din păcate, ceea ce s-a întâmplat astăzi este un semn că politichia seamănă foarte bine cu o hazna plină cu rahat, prin care colcăie viermii și șobolanii. Scopul nu poate scuza mijloacele atunci când logica și bunul-simț nu mai există! Am zis!

Băsescu a înfrânt în războiul cu ţara

Ne-am făcut de râsul lumii. Tot scandalul – căci scandal a fost! – cu demiterea preşedintelui Traian Băsescu reprezintă, de la mineriade încoace, cea mai grea palmă plesnită peste obrazul democraţiei româneşti. Cu o furie demnă de o cauză mai bună, clasa politică din România şi-a ridicat poalele în faţa mapamondului, aducând pe benzile de ştiri ale agenţiilor de presă internaţionale informaţii şocante, cam ca pe vremea de glorie a juntelor militare din America latină.

Tonul acestei mizerii l-a dat, evident, Traian Băsescu. Preşedintele proaspăt reconfirmat (Curtea Constituţională a invalidat referendumul de demitere) a făcut totul pentru a fi recunoscut ca tătucul naţiunii. După modelul Putin-Medvedev, el a încercat să facă din actul de guvernare un capriciu personal cu profunde accente dictatoriale.

Traian Băsescu s-a vrut un fel de Ceauşescu mai uman, care nu pune carnea şi pâinea pe cartelă, dar care controlează la fel de drastic toate „structurili” statului român. Nu i-a ieşit, iar speranţa mea sinceră e că a înţeles ceva – cât de puţin – din tot acest balamuc pe care tot el l-a provocat. Nădăjduiesc că în cei doi ani de mandat pe care-i mai are va fi un garant al democraţiei, nu un uzurpator al ei. Însă speranţa moare ultima, iar calul bătrân nu se mai învaţă la ham, aşa că, realist vorbind, nu cred că preşedintele reconfirmat se va da pe brazdă. Din nenorocire, căinţa şi iertarea nu-i stau în caracter, iar faptul că 7,5 milioane de români (adică mult mai mulţi decât l-au ales) i-au spus „pleacă” nu i-a temperat, ci i-a adâncit ura.

De cealaltă parte a acestui război isteric descoperim însă, din păcate, destui inşi cu aceleaşi năravuri ca şi Băsescu. Nu aş putea afirma, fără să mă ruşinez, că l-aş visa pe Crin Antonescu ca fiind preşedintele ideal. Nici pe departe! În scurtul interimat de care a avut parte la Palatul Cotroceni, Antonescu m-a dezamăgit profund şi mi-a demonstrat că, nu de puţine ori, cam vorbeşte gura fără el, că nu e în stare să-şi respecte funcţia şi interlocutorii (vezi întârzierile impardonabile la diversele ceremonii solemne în care a fost implicat), că este uneori cel puţin la fel de arogant ca duşmanul său de moarte.

Însă cel mai grav lucru este acela că Antonescu pare să nu fi înţeles esenţa democraţiei: dialogul politic nu poate fi înlocuit de părerea ireductibilă a unei singure persoane. În opinia mea, el va rămâne în istorie cu zicerea „ori eu, ori Băsescu”, expresie care îmi aduce aminte – respectând proporţiile – de Ludovic al XIV-lea, ce a  rezumat democraţia, în disputa sa cu Parlamentul francez, la celebra formulă „Statul sunt eu”. În aceste condiţii, nu pot fi convins că Antonescu poate fi un preşedinte mai bun decât Băsescu, aşa cum Băsescu n-a fost mai util ţării decât Ion Iliescu. De fapt, toată hârjoneala asta cu conotaţii războinice are, în final, o singură victimă: poporul român.

Faptul că Uniunea Europeană şi Statele Unite ne-au bătut obrazul în legătură cu această criză politică este un semn că mârlăniile de tip Ferentari au spart graniţele şi au căpătat faimă planetară. După Revoluţie, România a fost considerată rezervorul de oxigen (economic, educaţional etc) al Europei. Între timp, rezerva s-a epuizat, iar în locul gol încearcă să se insinueze, şerpeşte, vechi metehne comuniste vopsite în culori capitaliste. Mă cutremur!

Băsescule, dă-ţi demisia!

Gata! E oficial. Referendumul nu a atins pragul de validare stabilit de Curtea Constituţională aşa că Traian Băsescu rămâne preşedintele României. Asta cel puţin pentru o vreme, căci, sincer vorbind, m-aş mira foarte tare dacă l-ar prinde în funcţie expirarea mandatului. Juridic vorbind, Băsescu a câştigat bătălia cu contestatarii lui. Moralmente, însă, marinarul de la Cotroceni a ieşit praf şi pulbere din confruntarea cu poporul.

Din punctul meu de vedere, realitatea incontestabilă că peste şapte milioane de români ţi-au spus răspicat „Pleacă!” este un motiv foarte serios să pleci. Să îţi dai demisia şi să îţi vezi de viaţă. Faptul că Traian Băsescu de agaţă, ca înecatul, de paiul numit boicot este un semn că, din păcate, preşedintele–jucător nu a înţeles nimic din democraţie. Şi că onoarea este, pentru domnia-sa, un termen abstract.

Aşa cum scriam în editorialul de ieri, Băsescu este un eşantion reprezentativ pentru clasa politică românească. Nu mă sfiesc să spun că este un ticălos. Dar, din păcate, nu este singurul ticălos dintre politicieni. Este un mincinos. Dar, din nenorocire, nu este neapărat cel mai mare mincinos al naţiei. Este un manipulator. Însă – tragic – şi alţii trag sforile la fel de abitir ca el. De aceea, constat cu mâhnire o realitate dureroasă: cangrena care a cuprins România este atât de profundă încât căderea lui Băsescu nu este medicamentul-minune, ci doar o biată frecţie cu carmol.

Dacă Traian Băsescu mai are o brumă de responsabilitate, ar trebui să demisioneze şi să se retragă din viaţa politică. Iar exemplul lui ar trebui urmat de cel puţin jumătate dintre politicienii noştri. Mi-aş dori să dispară din peisajul politic, împreună cu Băsescu, şi personaje precum Hrebenciuc, Videanu, Vanghelie, Dragnea, Fenechiu, Haşoti, Vadim, Macovei, Udrea, Olteanu, Anastase, Becali sau Toader. Să ne lase! Au arătat de ce sunt în stare, căci ţara e pe buza prăpastiei din cauza lor.

Faptul că furia populară s-a canalizat acum asupra lui Traian Băsescu este doar o chestiune de conjunctură. După ce marinarul va deveni istorie – căci mai devreme sau mai târziu se va întâmpla, negreşit, şi acest lucru –  problemele României vor rămâne aceleaşi. Nu se va ieftini pâinea. Nu vor creşte pensiile. Nu se vor dubla salariile. Nu va curge lapte. Nici miere.

Pe tronul de la Cotroceni se va urca un alt personaj, cu alt nume, cu altă faţă, cu alt electorat, dar, cu siguranţă, cu aceleaşi năravuri. Evident, ni se va promite că o vom duce bine, dar o vom duce prost. Ni se va promite eliminarea corupţiei, dar se va realiza doar transferul de şpagă spre portofelele noii puteri. Ni se vor promite drumuri bune, dar vom avea aceleaşi gropi, făcute de aceiaşi regi ai asfaltului.

Politica românească este o hârjoneală. O leapşă. Din păcate, singurul care o ia peste ceafă, de fiecare dată, este poporul. Amărâţii. Noi, ăştia, de la celălalt capăt al guvernării, plătim facturile pentru neputinţele, golăniile, tâlhăriile sau excesele clasei politice. În tot acest timp ei, politicienii, fac exerciţii de oratorie la televizor, fac strategii electorale de genul „cum s-o dăm ca să nu se prindă fraierii că minţim” şi caută noi surse de şpagă.

Aştept nişte demisii, dar tare îmi e teamă că o să aştept mult şi bine. Politicianule, numele tău e nesimţire!

Scapă-ne, Doamne, de politicieni!

Recunosc, am fost pătimaş! În decembrie 1989, atunci când Silviu Brucan anunţa, printre dinţi, că România mai are nevoie de vreo 20 de ani pentru a-şi construi cu adevărat democraţia, am explodat de furie. Dacă ar fi existat internet (conceptul fusese inventat deja, însă în ţara noastră nu ajunsese), cu siguranţă că aş fi postat comentarii furibunde, în care l-aş fi înjurat pe „dinozaurul comunist” care nu înţelege că – bla,bla,bla! – forţa poporului poate muta munţii în locul mărilor şi mările în locul munţilor.

Între timp, însă, pe măsură că profeţia profesorului Brucan a devenit (timpul nu iartă!) prognoză realistă şi apoi certitudine, furia mi s-a domolit. Patima mi s-a stins în vreme ce eram prizonier al „meandrelor concretului”,  cuponar „investitor” în fabrici din care mai exista doar gardul, contabil de conjunctură al ouălor de Cornu,  admirator din umbră al mătuşii Tamara, turist străin în Ţinutul Secuiesc, dulgher al unui pod de flori care a rămas doar o piesă oarecare în ierbarul istoriei triste…

O încercare de inventariere a faptelor clasei politice care a guvernat ţara în ultimii 23 de ani nu poate decât să dea dreptate tuturor celor care spun că suntem incapabili, ca popor, să ne gestionăm libertatea. Suntem – din nenorocire – doar o adunătură. Cei mai mulţi îndură ca boul în jug, alţii – foarte puţini – trag sforile şi foloasele, iar o mică parte – paiaţe mânate din aţe – au ajuns să se certe cu ecoul prin pieţe. Că e „sus!” sau că e „jos!” e totuna, căci sunt la modă forma fără fond şi patriotismul cu indemnizaţie.

Istoria este repetabilă şi de multe ori absurdă. „România are nevoie de un stăpân!”, urlau din toţi rărunchii aceiaşi indivizi care, nu cu  multă vreme înainte, vomaseră una dintre cele nesimţite lozinci din istoria neamului: „Afară, afară, cu regele din ţară!” „Poporul îl dă jos pe chiorul!” scandează acum aceiaşi oameni care ne asasinau timpanele cu „Băse, pentru noi, arde-i pe ciocoi!”

Clasa politică românească – şleampătă moral, mincinoasă, subversivă, trădătoare, răzbunătoare, coruptă – a reuşit să facă praf toate valorile la care speram, în decembrie 1989, să accedem. Pe vremea comuniştilor erau două Românii: una a activiştilor îmbuibaţi şi o alta a românilor umiliţi şi flămânzi. Între timp am „progresat”. Avem trei Românii! Cea a românilor umiliţi şi flămânzi a rămas aceeaşi, cum o ştiţi. Însă România burtă-verzilor s-a divizat în două hoarde simbiotice, care călăresc prostimea mai abitir decât o făceau comuniştii. Căci şleahta activiştilor de partid este acum dublată de marea bandă a „oamenilor de succes”. Am văzut o mostră sâmbătă, la televizor, în transmisiunea directă de la nunta fetei unui bulibaşă din Banat.

Aş putea spune, deşi sunt cinic, că ne merităm soarta. Prima noastră reacţie de după ieşirea din gulagul comunist a fost să-l alungăm cu  pietre pe Mihai I. În acelaşi timp am construit tronuri de aur pentru inşi ca Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu.  „Semizei” de conjunctură care au fost, de fapt, doar nişte „tătuci” de inspiraţie stalinistă. De aceea, mă rog la bunul Dumnezeu pentru sănătate, pentru ploaie şi pentru ca să ne scape cumva, fie şi printr-un cataclism biblic, de politicienii aburcaţi în fruntea ţării. Doamne ajută!

Jurnal de criză/Ţara arde, noi aşteptăm potopul

Nu mai există nici cea mai mică umbră de îndoială că am ajuns, ca ţară, aproape de un colaps antologic.  Exporturile (şi aşa anemice) sunt în picaj, leul se tăvăleşte pe jos de durere, iar ultimul bastion al speranţei  – am numit aici agricultura  – este, din cauza sectei cumplite, în cea mai grea situaţie din ultima sută de ani.

Evident, din agenda publică lipsesc cu desăvârşire toate aceste subiecte. Puterea şi opoziţia au alte treburi decât starea naţiei. Din nefericire, toate taberele politice din România sunt acum angrenate într-un război păgubos, în cursul căruia totul este permis. Inclusiv terfelirea Constituţiei, violarea instituţiilor fundamentale ale statului, minţirea fără ruşine a poporului.

E clar că ţara arde. E şi mai clar că e nevoie de soluţii urgente în zona socială şi în economie. Însă nimănui nu pare să-i pese de asta. Mă îndoiesc profund că suspendarea lui Băsescu (apropo, referendumul costă o groază de bani, care ar fi putut fi salva firmele muribunde, ar fi putut susţine pensionarii în mizerie sau ar fi putut alunga gropile de pe şosele) va scoate România din criză. Iar dacă poporul va decide, la referendum, că Băsescu trebuie schimbat, vor veni la rând alte cheltuieli, căci alegerile prezidenţiale costă.

Faptul că Băsescu va fi înlăturat şi că vom avea un nou preşedinte nu va rezolva însă nimic. Nu se va ieftini pâinea. Nu vor creşte salariile. Nu va curge lapte şi miere. Doar vom avea la Cotroceni un alt personaj, probabil la fel de găunos ca actualul preşedinte. Iar vistieria ţării va fi cu câteva milioane de euro mai săracă, pe seama acestei ambiţii politice (fără nici un alt subtrat!) . Adică ne va creşte şi mai mult factura externă, dat fiind că trăim, de ani buni, din banii pe care ni-i împrumută sau ni-i dau de pomană alţii.  Halal naţiune!

Circul pe care ni-l oferă în aceste zile aleşii neamului este realmente halucinat. Disputa este dincolo de decenţă, de definiţia politicii, de logică. Cei care urlă mai abitir pro-Băsescu sunt oameni care au supt la ţâţa puterii portocalii până li s-au umflat averile întocmai ca muşchii viteazului din poveste. Pentru ei, Băsescu e un erou. Că doar i-a umplut de bani, pe bază de contracte publice cu parfum de jaf. Însă împotriva lui Băsescu răcnesc personaje la fel de dubioase, care ar trebui să fie sub şapte lacăte pentru ce au furat. Faimosul Voicu e doar un exemplu. Doar un păduche pe frunte. Ca el mai sunt mulţi. Foarte mulţi.

În tot acest timp, ŢARA, oamenii de rând, asistă cu stupefacţie la circ. Şi caută alternative. Oameni noi. Feţe noi. Minciuni noi. În ritmul acesta, sunt convins că la toamnă Parlamentul va fi plin – foarte plin! – de oamenii lui Dan Diaconescu, otevistul. Mint frumos, nu-s erodaţi de putere, Elodia n-a fost găsită, ratingul televiziunii de partid duduie nebuneşte.

Da, ţara arde. Iar aleşii noştri refuză să stingă pălălaia. Pentru a masca sinistrul, n-au găsit altă soluţie decât să pornească un incendiu de faţadă în bârlogul de la Cotroceni. Iar acum aşteaptă, sub formă de alegeri, potopul purificator. Ceea ce ei nu pricep e că potopul ce stinge focul, setea de putere şi minţile înfierbântate s-ar putea, lejer, să-i măture şi pe ei. Şi n-aş putea paria că nu merită asta!

Posibil că-i un pic gravidă, dar nu de tot

Chemată să-şi dea avizul cu privire la preşedintele Traian Băsescu – recte dacă acesta a încălcat sau nu legea fundamentală a statului – Curtea Constituţională a României a dat cu căruţa-n gard. Adică a comis o decizie de care ar fi mândru până şi cel mai priceput autor de paradoxuri (în sensul strict filosofic).

Care va să zică, potrivit judecătorilor CCR, Băsescu „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă prerogativele”, dar în acelaşi timp „nu se poate reţine încălcarea de către preşedinte a prevederilor constituţionale”. Deci treaba e în acelaşi timp şi albă şi neagră! Sau, cum ar fi zis nemuritorul Nea Mărin, „posibil că-i un pic gravidă, dar nu de tot”.

Dincolo de faptul că, orice ar fi decis Curtea Constituţională, rezultatul era cert – suspendarea lui Băsescu din funcţia de preşedinte – trebuie să remarc faptul că formularea deciziei este şocantă. Intuiesc, printre rânduri, o situaţie deosebit de gravă: justiţia şi-a pierdut orice urmă de independenţă şi este atârnată, după caz, de un partid, de un personaj, de o grupare de interese. Judecătorii de CCR, care, cel puţin teoretic, sunt cei mai tari magistraţi din ţară (căci se presupune că au ajuns acolo pe criterii precum: competenţă, onoare etc), nu au curajul să spună lucrurilor pe nume. O scaldă. Refuză să taie nodul gordian. Pentru că nu ştiu cine va câştiga războiul, s-au pus bine cu ambele tabere. Ca urmare, adevărul a fost transformat într-o noţiune neimportantă, complementară interesului lor personal.

Întrebarea era simplă: a încălcat Băsescu Constituţia? Iar răspunsul trebuia să fie la fel de simplu. La un astfel de chestionar nu poţi răspunde, dacă te numeşti Curte Constituţională, cu variante de genul „e discutabil”, „poate că da, poate că nu” sau „mă abţin”. Nu! Trebuie să dai un verdict, indiferent de duritatea lui. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, eu aş fi recomandat suspendarea lui Băsescu. Iar motivul e limpede: a batjocorit în mod repetat principiul separaţiei puterilor în stat. Dus de valul beţiei puterii, Traian Băsescu a fost, concomitent, şi preşedinte, şi prim-ministru, şi procuror, şi judecător. A îngenuncheat toate instituţiile care i-au ieşit în cale, iar faptul că, acum, Curtea Constituţională ezită să spună lucrurilor pe nume este un semn clar că magistraţii se tem de preşedintele jucător. Şi mai grav este că judecătorii cu pricina joacă, bişniţăreşte, la două capete. Slugăresc doi stăpâni, după principul că indiferent de cum s-or suci ploile, privilegiile lor vor rămâne intacte. Categoric, asta nu mai este justiţie, ci o târguială abjectă, demnă de un iarmaroc uitat de lume sau de strada felinarelor roşii. În esenţă e tragic. Politica e o damă de consumaţie, iar justiţia a ajuns târfa ei.

Sincer să fiu, în urmă cu câteva zile m-am revoltat profund la auzul veştii că actuala putere vrea să schimbe judecătorii Curţii Constituţionale. Am catalogat o astfel de acţiune ca fiind o lovitură de stat. Însă după ce am citit ce au decis magistraţii CCR în cazul propunerii de suspendare a lui Băsescu am avut o revelaţie: la Curtea Constituţională trebuie făcut curat. Urgent!

De ce se sinucid politicienii români?

Oamenii politici români au un talent teribil în a se sinucide. Şi la propriu, dar mai ales la figurat. Să fie de vină, oare, greaua moştenire genetică? Îmi amintesc că una dintre primele ore de istorie de la şcoala primară dezvăluia o poveste cu final tragic: Decebal, înfrânt de romani, îşi ia zilele. Două mii de ani mai târziu, un alt Decebal (Remeş) şi-a retezat şi el jugulara carierei politice. Diferenţa e că nu a folosit, ca ilustrul lui înaintaş,  „sica” (pumnalul dacic), ci o paporniţă cu cârnaţi şi palincă.

Istoria lumii suferă de bâlbâială. Traian a învins Dacia şi a jefuit-o. A salvat vistieria falimentară a Romei şi s-a ales cu o columnă. A murit însă măcinat de propriile ambiţii de invadare a lumii. Cumva cinic, marile lui cuceriri, obţinute cu mari sacrificii umane – Mesopotamia, Parţia, Dacia, Armenia – au fost pierdute de imperiu în doar câteva decenii. De cealaltă parte, la două milenii distanţă, sub regimul Traian (Băsescu) grupurile de interese au învins România şi au jefuit-o. Pornit în luptă triumfător, Băsescu a renunţat repede la principiile civilizatoare proclamate: anticorupţie, justiţie, modernizarea statului. A pus în loc tot felul de barbarisme contrare ideilor cu care a cucerit votul poporului. Moralmente vorbind, Băsescu s-a sinucis mânat de un orgoliu incompatibil cu democraţia.

Practic, tot circul cu suspendarea e doar o consecinţă a propriilor lui fapte. Culege ce a semănat. Iar faptul că adversarii lui se dedau la acţiuni pe alocuri josnice este doar un amănunt. Personal, nu sunt de acord cu maniera în care Ponta şi Antonescu îi „iau gâtul” lui Băsescu, dar sunt perfect mulţumit cu finalitatea demersului lor. Este un act de justiţie. Sunt curios, însă,  cât de departe va merge această cruciadă. Trebuie să existe o limită unde răfuiala cu adversarii politici se sfârşeşte şi începe reconstrucţia ţării. Cel puţin aşa sper să fie, căci îndrăznesc să cred că actualii guvernanţi au citit istoria nazismului. Care a început ca mişcare populară (cu susţinători din zona  populaţiei sărace) de reformare a statului german afectat de criza economică mondială şi a sfârşit ca mecanism represiv înspăimântător. Dar să revenim la  sinuciderile politice.

Un alt exemplu faimos este Adrian Năstase. Cred că Năstase nu va rămâne în istorie ca fostul premier care a încercat să-şi tragă un glonţ în cap, ci va fi perceput, peste decenii, ca primul fost prim-ministru condamnat pentru fapte de corupţie. Năstase era deja mort în momentul în care apăsa pe trăgaci. Nu mai era nevoie de un glonţ pentru a confirma dispariţia lui din viaţa politică.

Aş încheia cu exemplele a doi politicieni de Galaţi pentru care politica a ajuns un capăt de linie în evoluţia propriei personalităţi. Şi i-aş enumera aici pe Nicuşor Ciumacenco – care n-a avut puterea să accepte faptul că politica se face în grup, nu individual – şi pe Dumitru Nicolae, care şi-a anulat în 12 ani de şefie la Primărie tot capitalul de respect pe care-l acumulase în 30 de ani de muncă în Combinat.

Hotărât lucru, politicienii români au vocaţie de sinucigaşi. Nimic nou, veţi spune. Multe popoare au această vocaţie. Există însă un amănunt care face diferenţa. „Arma” aleasă de noi este unică: beţia puterii.

„Vasile, pe cine p…a mă-sii mai votăm noi anul ăsta?!”

Vin, tropăind din tonomate, alegerile! În parcul şahiştilor, din cartierul Ţiglina I, disputele politice înfloresc din nou, cu entuziasm maxim, iar dilema momentului este una obsesiv-filosofică: „Vasile, pe cine p…a mă-sii mai votăm noi anul ăsta?!”

Întrebarea adresată de „vox populi” lui Vasile este legitimă. Constituţională de-a dreptul! Pentru că, din nefericire, până şi în rândurile formatorilor de opinie din parcul şahiştilor s-a instalat confuzia. Ei, cei care le ştiau pe toate. Ei, care l-au disecat pe Iliescu până la cea mai intimă fibră. Care l-au „citit” pe Băsescu încă din vremea când restul lumii îl declara salvatorul patriei. Care au anticipat criza mondială. Ei, analiştii din parcul şahiştilor, au rămas fără gloanţe. Nu mai ştiu ce va să fie!

Fenomenul e larg, problema e complexă şi prezintă multe aspecte, ca să zic aşa. Practic, am ajuns în situaţia penibilă ca, în loc să depolitizăm instituţiile statului, să depolitizăm întreg poporul. Ca urmare, oamenii nu mai ştiu pe cine şi de ce să aleagă, nu se mai duc la vot, iar soarta naţiei a rămas la mâna ultraşilor. La urne mai merg doar fanii împătimiţi ai unui partid sau ai unei persoane, după caz. Ceilalţi, oamenii nemânaţi în luptă de patimi fără leac, nu mai au niciun motiv  să voteze. Politicienii s-au dovedit – toţi! – o apă şi-un pământ.

Mai mult decât atât, atunci când din malaxorul electoral a mai răsărit câte un gospodar, acesta a fost iute pocnit în cap cu statutul partidului şi, eventual, tras pe linie moartă. Am şi un exemplu concret în persoana lui Eugen Chebac, actualul şef al Consiliului Judeţean Galaţi.

Chebac a reuşit, în cei patru ani de când conduce CJ Galaţi, să lase câteva semne extrem de clare pe pământ. Zeci de proiecte de infrastructură au fost demarate şi finalizate în mandatul său, care a adus, printre altele, şi sfârşitul monopolului unor firme pe lucrările publice din judeţ. Se pare că asta a deranjat. Tare! Urmarea: Chebac nu va mai avea susţinere politică pentru a candida la un nou mandat, în locul lui fiind nominalizat doctorul Bacalbaşa. N-am nimic cu doctorul anestezist Bacalbaşa, pe care, personal, îl consider un om foarte simpatic, cu o inteligenţă extraordinară, însă actul de administraţie publică e cu totul altceva decât să vorbeşti la televizor, cinic, despre „neveste defenestrate şi căruţaşi bătuţi cu ranga”.

Nu pot să nu fac o paralelă – doar aparent neimportantă – între modul în care au fost trataţi locuitorii Galaţiului, din punct de vedere cultural, de către CJ-ul condus de Chebac şi de către Primăria condusă de Nicolae.

Anul trecut, oraşul a răsunat de zeci de spectacole, la care au participat, fără să plătească niciun leu, zeci de mii de oameni. A fost pentru prima dată în ultimii 20 de ani când am simţit că Galaţiul învie, că e mai mult decât un oraş muncitoresc obosit, prăfuit, anost. Ei bine, 95% dintre aceste spectacole au fost organizate de CJ Galaţi, care a găsit şi o metodă foarte interesantă de a face bani pentru asta: festivaluri finanţate de UE prin programul de bună vecinătate româno-moldovenesc.

În acelaşi timp, Primăria Galaţi a organizat trei evenimente mari şi late: Sărbătoarea Scrumbiei, Ziua Marinei şi Zilele Galaţiului. Puse cap la cap, cele trei evenimente nu înseamnă nici 5% din ceea ce a făcut CJ+ul pentru locuitorii acestui oraş…

Ce deosebeşte cele două instituţii? În vreme ce la CJ avem de-a face cu o structură bazată pe mulţi oameni tineri, cu chef de viaţă şi cu competenţă, la Primărie ne ciocnim, de două decenii, de aceeaşi armată de „dinozauri”: funcţionari blazaţi profesional, dar degrabă apucători de foloase personale şi de şpagă (subiect pe care-l voi trata pe larg într-un viitor articol).

Sincer vorbind, din toată această desfăşurare de întâmplări se poate desprinde doar o singură concluzie: n-ai ce căuta în administraţia publică dacă eşti gospodar! Un om competent la conducerea acestor instituţii pare să fie, din păcate, precum vrabia intrată în cuşca motanului. Mai devreme sau mai târziu va fi mâncată! Din păcate…

Suntem călăriţi ca vitele de o adunătură de golani!

Evenimentele din ultimele două săptămâni arată că instituţiile cheie din ţărişoara noastră sunt ocupate (o ocupaţie de tip sovietic, din păcate) de oameni de o valoare profesională şi morală foarte îndoielnică.

Tonul îl dă chiar preşedintele Băsescu, cel care, spre exemplu, le arată nuiaua sindicaliştilor de la ArcelorMittal şi le spune să nu-i bine să-şi ceară drepturile de la patron. Evident, preşedintele nu are atribuţiuni în această chestiune, ba chiar Constituţia îi interzice să se implice în treburile unei firme private.

So what? Preşedintele e un tip non-conformist, care încalcă nonşalant regulile, iar fanii lui îl privesc cu simpatia cu care părintele uşor cocalar îşi priveşte fecioraşul uşor golănaş. Şi ce dacă a înjurat-o pe profa de Chimie? Păi asta înseamnă că micul golan dă semne că are personalitate! Ce? Să se lase dominat?! Să nu se lase călcat în picioare, dom’ne!

Asta este, acum – şi nu doar acum – filosofia Puterii. Autoritatea trebuie să fie golănească, limbajul – de inspiraţie underground (nu şi în faţa camerelor de luat vederi, însă!), privirea –  alunecoasă, degetele – unsuroase. Dacă faci toate astea, ai mari şanse să faci carieră. Pot să dau exemple cu duiumul!

Directorul de la Teatrul Muzical din Galaţi, flautistul Florin Melinte, şi-a permis, ani de-a rândul, să-şi bată joc, golăneşte, de artiştii din subordine.  Reclamaţiile au curs cu duiumul la adresa bădăranului, dar efectele au fost, până de curând, nule.

Consilierii locali l-au ţinut pe individ în funcţie, votând – după cum chiar ei recunosc acum – cu capul plecat. Care va să zică, nu conta realitatea tristă că teatrul devenise un loc absurd, în care un individ cu serioase probele comportamentale îşi făcea zilnic de cap. Beţii crâncene, sancţiuni fără noimă, hărţuieli sexuale, concedieri abuzive, procese pierdute cu angajaţii… Nimic n-a contat în faţa micului parlament local, care a preferat să execute fără crâcnire ordinul „de sus”.

Mă roade curiozitatea să aflu cine a dat ordinul şi ce a primit la schimb. Se aude că trocul a inclus fanfare pentru campanii electorale, balerine pentru încălzit aşternutul şi cotă parte din încasările de la turneele evazioniste organizate frecvent în  Franţa şi Germania. Înclin să cred aceste (deocamdată) bârfe. Căci altfel nu-mi explic de ce au fost tolerate, zece ani bătuţi pe muchie, excesele lui Florin Melinte.

Toleranţa faţă de golani nu are niciodată scuză, iar lozica asta jegoasă, despre „disciplina de partid”,  este doar o parşivenie pentru urechile fraierilor.  În profunzimea lui, fenomenul ascunde o solidaritate golănească ce n-are nicio legătură, de fapt, cu politica. La mijloc e doar GAŞCA. Băieţii de şpriţ, de comitet, de comision, de prăduială… Totul sub pretextul oarecum credibil că un grup de iniţiaţi foarte competenţi trebuie să conducă.

De fapt, se aplică principiul „o mână spală pe alta, iar amândouă obrazul”. Apropo, cei mai mulţi dintre aceşti golani care ne conduc destinele sunt membri ai unor ordine (şi pseudo-ordine) de tip mason. Circari! Până şi ideea de organizaţie secretă au reuşit să o transforme în prilej de beţie şi dezmăţ!

Cazul Teatrului Muzical este doar unul ales la întâmplare. Scenariul este acelaşi mai peste tot, în toate societăţile publice. Golani mai mici sau mai mari, anexaţi unei găşti sau alteia, cu priviri alunecoase, limbaj underground şi degete unsuroase. Ne călăresc ca pe vite. Într-un fel, aproape că ne merităm soarta…