PAPUCIADA/ Să ucidem profesioniştii cu pietre!

Omul potrivit, la locul potrivit. De câte ori aţi auzit acest dicton în ultimii ani?  Aproape că n-a fost partid sau aspirant la voturi care să nu fi recitat, cu patos, această veche zicală românească. S-a rostit atât de des, încât aproape că şi-a pierdut valoarea. S-a demonetizat! Cine mai crede, în ziua de azi, în ideea că omul potrivit trebuie să fie la locul potrivit? Mai nimeni… Profesionistul deranjează.

Şi totuşi, de unde această criză de încredere? Ce-i face pe români – pe gălăţeni – să abdice de la normalitate? Răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu, căci implică desluşirea unor mecanisme complicate. Citeam recent concluziile unui sondaj de opinie legat de optimismul românilor. Incredibil, dar 87% dintre respondenţi se arătau convinşi de faptul că ei ar putea lejer conduce Guvernul sau măcar un minister.

Românii cred că pot face orice. Pare ideal, însă asta este, de fapt, tocmai DRAMA naţiei. Prea mulţi incompetenţi au mimat competenţa, astfel încât majoritatea crede acum că e floare la ureche să fii profesionist. În orice domeniu. Ai nevoie de vreo trei ore pe „goagăl”, ceva intuiţie, două pliante în domeniu şi o seară de urmărit „tocşouri” TV şi – gata! – poţi fi şeful Armatei, capul Sănătăţii, directorul instituţiei „x” şi chiar – de ce nu? – cel mai mare ziarist din Europa.

Modul cum au mers lucrurile în ţara asta a condus la o amestecare cumplită a valorilor. Nici măcar nu-i putem acuza pe cei 87% de români (cei cu optimism absurd) că au vreo vină în toată povestea. În fapt, ei sunt victimele sistemului. Au fost influenţaţi –diabolic! – de către cei ce se consideră elita acestei ţări.

De ce ar mai crede, bunăoară, românul că trebuie să fii priceput la administraţie pentru a lucra în administraţie, când capii instituţiilor publice au fost puşi – mereu! – cu bileţel de la partid? Dacă luăm la puricat instituţiile gălăţene şi societăţile publice locale, vom descoperi acolo tot felul de „paraşutaţi” care nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Nu au calificare adecvată, nu au experienţa necesară. Au doar un spate politic cu parfum sicilian. Cu astfel de oameni vrem noi să progresăm?

Problema poate fi extinsă lejer şi în zona privată. Spre exemplu, de ce ar mai crede lumea că trebuie să fii expert în mecanisme economice pentru a avea o firmă, când realitatea este că banii se mişcă în economia românească în special pe bază de tun, ţeapă şi parandărăt? Nu trebuie, aşadar, să ne mai mirăm că firmele falimentează pe capete. Dincolo de conjunctura economică, avem prea mult diletantism managerial, prea multă necinste, prea multe influenţe politice.

Discuţia poate fi adusă şi pe teritoriul mass-media. Sincer vorbind, nu văd de ce ar crede cititorii că jurnalismul este o ocupaţie morală, când prea mulţi dintre jurnalişti s-au dovedit a fi părtinitori (în politică, economie etc) până la imoralitate? Exemple? B. Chireac făcea într-un ziar naţional editoriale în care lăuda produsele firmei la care era acţionar majoritar. Deputata L. Şandru se la TV dă drept jurnalistă, fiind, deci, şi arbitru şi jucător în acelaşi timp.

Regret să o spun, dar trăim vremuri absurde. „Aşa am eu impresia” a căpătat rang de opinie avizată, profesionistă, iar adevăraţii meseriaşi (din toate domeniile!) sunt daţi deoparte şi/sau bătuţi cu pietre de cei care s-au cocoţat, ca omida pe pom, în fruntea societăţii. Păcat…

Tâlhărie prin impozite şi taxe

Urăsc taxele! Mă simt jumulit de fiecare dată când mă uit pe fluturaşul de salariu şi văd că statul ia de la firmă tot atât cât iau eu, cel ce-şi consumă jumătate din viaţă muncind. Mă enervează la culme ştirea că noi, românii, plătim cele mai mari impozite (însumate) pe salarii din Europa. Cota unică e o doar o şmecherie propagandistică. În realitate, statul dublează cheltuielile cu salariile ale oricărei firme, prin tot felul de contribuţii, taxe şi alte bazaconii.

Mă simt păcălit de fiecare dată când merg să plătesc impozitul pe locuinţă. A devenit un lux să ai acoperiş deasupra capului… Dar oare nu cumva casa cu pricina a fost cumpărată din bani deja impozitaţi? Asta ca să nu mai spun că trei sferturi dintre români îşi iau locuinţă prin credit bancar, la care plătesc dobânzi împovărătoare… În paralel, evident, impozit. Pare mai tentant să ceri locuinţă socială de la Primărie!

Mă simt furat când achit taxa de ecarisaj şi taxa de salubritate. Nu văd ecarisaj, nu văd curăţenie. Dar poate că nu văd eu bine… Mă consider înşelat cu TVA-ul ce-mi scumpeşte inutil pâinea, cu taxa verde ce-mi scumpeşte degeaba curentul, cu taxa TV pentru o televiziune care mai mult manipulează decât informează, cu taxa de drum care nu oferă drum, cu contribuţia la sănătate care nu oferă servicii medicale…

Cred că statul român nu ne mai reprezintă. Am senzaţia că, de fapt, sistemul nu-i mai slujeşte pe cei ce plătesc taxe, ci a devenit un trântor pe care contribuabilii sunt obligaţi să-l care în spinare. Omul şi bugetarul. Ba chiar, dacă socotim doar angajaţii din privat, descoperim cu stupefacţie că fiecare duce-n spate doi bugetari şi jumătate (incluzând aici şi pensionarii). Ne-au cam cocoşat…

Nu-s anarhist. Ştiu că trebuie să plătim şi taxe, căci de ele depinde administrarea treburilor publice. Dar să le administreze, nu să le transforme în dispozitive de furat. Uite, mi-ar plăcea ca fiecare leuţ încasat de la noi, plătitorii de taxe, să fie în aşa fel chivernisit încât să genereze ceva. Cum ar fi servicii publice de calitate, infrastructură, activitatea economică, locuri de muncă.

Dacă dau taxă de drum, păi să am drum. Dacă am uliţă desfundată, de ce să plătesc ca şi cum aş avea autostradă? Dacă dau taxă de ecarisaj, păi să am ecarisaj. Nu se face, nu-mi lua banii, că asta se cheamă înşelăciune în termeni juridici. Dacă îmi iei cu de-a sila contribuţie la asigurările de sănătate, dă-mi servicii medicale decente. Măcar cât să nu trebuiască să mă duc la spital cu pastile şi bandaje de acasă.

Sună bine, dar nu cred că o să le avem vreodată. Nu de alta, dar într-un sistem clar, în care fiecare bănuţ este cântărit, nu se mai poate fura. „Cum, se fură de la stat?”, vor izbucni pudicii. Oho! Urmăriţi achiziţiile publice  („Viaţa liberă” le publică săptămânal pe cele de la Galaţi) şi o să aveţi nişte revelaţii. Miliarde peste miliarde sunt cheltuite zilnic, iar trei sferturi dintre bani se duc pe minunate nimicuri. Pe capricii de aleşi, fezabilităţi nefezabile şi surse de parandărăt.

Vă propun un pact. Haideţi să fim câteva mii de ziarişti în Galaţi! Fiecare cititor să devină reporter. Scrieţi-ne ce vă deranjează, daţi-ne detalii (fapte, nu bârfe) despre neregulile în cheltuirea banilor publici. De acolo (vorba lui „văru’ de la site”) ne ocupăm noi. Putem porni împreună nişte investigaţii de toată cinstea. Curaj!

 

Bâlci politic, pâine amară…

Până la urmă, impresia finală la spargerea USL este că membrii coaliţiei „stânga-dreapta” au ecranizat fabula „Racul, broasca şi ştiuca”. Prilej cu care au constatat – iar asta va rămâne în manualul de istorie – că e cumplit de greu să urneşti tărăboanţa când unul trage „hăis”, iar altul „cea”. Asta ca să nu mai vorbim de orgolii şi despre faptul că e cam utopic să te gândeşti la armonie într-o alianţă din care fac parte oameni fundamental de dreapta şi oameni ireductibil de stânga.

În fine, nu naşterea şi moartea USL e problema zilei, ci efectele economice şi sociale ale dispariţiei acestei alianţe. România este în pragul unei noi crize, care poate adânci înspăimântător colapsul în care se află acum ţara. Semnele se văd deja: cursul valutar are aspect de EKG, investitorii se codesc, administraţia publică este bulversată de noul algoritm politic. Cel puţin până după Paşti, se vor negocia funcţii şi se vor instala noii şefi, deci o serie de instituţii vor fi într-o stare de hibernare vecină cu inexistenţa. Câştigă ceva din asta plătitorul de impozite şi taxe? Cu siguranţă că nu, căci pâinea lui rămâne la fel de puţină şi la fel de amară…

Nu încerc să spun că plecarea PNL de la guvernare ar fi vreun dezastru planetar. Nu de alta, dar nu-mi aduc aminte ca liberalii din Guvern sau cei de aici, de la malul Dunării, să fi făcut, în ultimii doi ani, vreo treabă epocală, cu care să intre în cărţile de istorie. Au fost aceleaşi eterne jocuri politice, aceleaşi hărţuieli şi aceleaşi feţe. Cred că marea problemă a liberalilor este, acum, furia membrilor din teritoriu. Unii au avut promise funcţii pentru patru ani dar, pen’că s-a rupt căruţa, le primesc doar pentru doi. La jumătate, deci. Cum 50% nu-i totuna cu 100%, cred că o să se lase cu nişte deconturi (dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun) căci şi susţinerea asta politică nu e chiar pe degeaba. Mă rog, e treaba liderilor liberali pe unde scot cămaşa în relaţia lor cu „fanii”. Important este ce facem, în continuare, cu ţara, cu judeţul, cu localitatea.

Dacă la Guvern apele se vor linişti cu siguranţă în câteva zile, aici, la Galaţi, treburile sunt mult mai complicate. Daţi-mi voie să nu cred în promisiunile de concordie gălăţeană. În fapt, primarul Marius Stan a rămas fără majoritate în Consiliul local. Cum nici când avea majoritate nu a reuşit să impună proiecte de anvergură, mă întreb ce va reuşi de aici înainte, cu o susţinere politică atât de mititică şi, pe alocuri, ostilă modernizării. Avem cu toţii motive întemeiate să ne temem că forul local gălăţean va deveni un bâlci. Modul cum s-a dizolvat USL – adică în urma unor hârjoneli infantile – mă determină să iau în considerare faptul că această tactică de hărţuire va continua şi la nivelul Consiliului local. Caz în care în următorii doi ani vom lua, cu toţii, o pauză în ceea ce priveşte speranţa că oraşul va învia. Tristă perspectivă…

Departe de mine gândul să deplâng moartea USL. Nici o formaţiune politică nu merită compasiune, căci trânta politică e ca selecţia naturală: câştigă exemplarul cel mai adaptat. Mă sperie însă spectrul instabilităţii politico-administrative. Trăim vremuri atât de complicate încât nu ne permitem luxul de a juca soarta copiilor noştri la pocherul politic. Eu zic să lăsăm deoparte orgoliile stupide şi ne înhămăm cu toţii la treabă. Gata cu bâlciul!

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

O nouă autostradă pentru hoţi

De la o vreme mă izbesc frecvent de o noţiune interesantă: declaraţia pe propria răspundere. Sintagma este pomenită din ce în ce mai des în tot mai multe acte juridice, fiind, din ce-mi dau eu seama, un fel de panaceu. Cam ca „văru’” de la site-ul care te scapă de canapeaua veche fără bătăi de cap şi-ţi face rost de bormaşină cât ai zice „balamuc”. Tare, văru’!

Aşadar, declaraţia pe propria răspundere este noul invadator din viaţa noastră. După ciumă, căpuşe, TVA şi internet (ca să enumăr doar câteva dintre elementele invazive din ultimul mileniu), iaca vine el, documentul care e capabil să dea peste cap sau să rezolve totul. După caz. Căci şi ciuma a avut efectele ei pozitive, cum ar fi că după decimarea în masă a populaţiei a crescut exploziv simbria puţinelor slugi disponibile.

Declaraţia pe propria răspundere e vedeta momentului. Uite, bunăoară, dacă vrei să-ţi faci un buletin nou nu mai trebuie să dai un anunţ din care să se afle ce şi cum. Nu. Dai matale o simplă declaraţie pe propria răspundere şi te alegi cu un act de identitate nou-nouţ. Taxe mai puţine, birocraţie simplificată. Pare ideal, însă trebuie să ţinem cont că nu trăim într-o societate perfectă, cu oameni perfecţi. Ce te faci dacă omul declară pierdut ceea ce n-a pierdut, iar din chestia asta se poate naşte o activitate infracţională? Nu cumva acel filtru – cu anunţ de pierdere, cu termen de aşteptare – avea rolul să mai tempereze din ideile cu iz penal? Eu aş zice că da.

În actualele condiţii legislative, noul document îl exonerează pe pierzător, în baza unei simple semnături (nici măcar cu autentificare notarială), de eventualele consecinţe juridice declanşate de folosirea abuzivă a actului declarat pierdut. Iar asta nu e bine, domnule legiuitor…

Cam la fel e şi la licitaţii. O mulţime de acte doveditoare (unele cruciale) sunt înlocuite, hodoronc-tronc, de declaraţii pe propria răspundere. Orice escroc poate avea lesne acces la banii publici semnând pe o foaie A4 cum că e cinstit. Îl verifică cineva? Rar spre deloc. Şi, uite-aşa, ne pomenim că firma care câştigă licitaţia de reabilitarea a străzii Ana Ipătescu  – asta ca să dau un exemplu la îndemână – are bonitate financiară doar din… pix. Dă faliment, se pierd bani publici, se întârzie modernizarea oraşului.

Se-ntâmplă şi în industria media. Mai nou, la licitaţiile de publicitate se prezintă tot felul de inşi care declară pe propria răspundere – cât să acopere cerinţele caietului de sarcini – tiraje impresionante şi acoperire regională. Tirajul de 700 de exemplare zilnic urcă din condei la 5.000 de exemplare. Distribuţia pe trei cartiere şi-o mahala se extinde la cinci judeţe şi şapte municipii. Fabulaţii. Din păcate, nu s-a sesizat nimeni că avem de-a face cu fals şi uz de fals, deşi la mijloc sunt bani publici. Minciuna – cu conotaţii penale, mare atenţie! – a fost înghiţită fără probleme de cel puţin patru autorităţi şi societăţi publice gălăţene, care probabil că vor avea de furcă, în curând, cu Curtea de Conturi.

Una peste alta, declaraţia pe propria răspundere a devenit noul cec fără acoperire. Fabrică realităţi paralele, autentifică minciuni şi deschide portofele. Socotesc că legiuitorii noştri ar face bine să ia taurul de coarne şi să reglementeze urgent această procedură, căci sub pretextul simplificării lucrurilor au deschis o ditamai autostrada pentru escroci. Şi nu e bine!

Atenţie! Se ascut cuţitele!

Nu mai încape nicio îndoială. Ministrul Dan Nica, „tătucul” politicii gălăţene din ultimul deceniu, va pleca în Parlamentul European. Fiind pe locul patru pe lista naţională avansată de social-democraţi, preşedintele judeţenei PSD Galaţi este ca şi plecat la Strasbourg, iar surse de nădejde din partidul celor trei trandafiri susţin răspicat faptul că la mijloc nu e niciun bluf electoral.

Această mişcare politică, deşi este vehiculată încă din toamna lui 2013, a fost primită cu mirare de majoritatea celor care au tangenţe cu politica. Nu de alta dar prin plecarea în forul legislativ european Dan Nica iese cumva de sub lumina reflectoarelor şi, vrând-nevrând, va trebui să cedeze altcuiva rangul de „eminenţă cenuşie” a judeţului. Dar cui? Căci mulţi îl vor, puţini îl merită, iar şi mai puţini au suficient sânge în instalaţie cât să-l revendice.

În acelaşi timp, sunt semne că Nica n-ar vrea să lase frâiele din mână chiar cu una, cu două, în ciuda faptului că părăseşte (fie şi numai temporar, pentru patru ani) plaiurile mioritice. Însă se aude şi despre niscaiva presiuni la care ministrul ar fi supus chiar de către propriul partid. Hm… Mobilul presupuselor presiuni este deocamdată încifrat, însă e o chestiune de săptămâni (maximum luni) până când cineva va sifona/dezlega misterul acestui pas înapoi – căci pas înapoi este, orice s-ar zice! – făcut de liderul social-democrat. Bârfe sunt multe, însă nici una cu parfum de credibilitate. De urmărit!

Cert este că, în acest moment, la PSD Galaţi se cam ascut cuţitele. Încă nu s-a ajuns la faza negocierii cu brişca pe masă, însă nu mai e mult până acolo, căci sunt tot mai multe vocile care cer un nou lider judeţean al partidului. Bursa pariurilor îl dă ca mare favorit (cel puţin pentru moment) pe senatorul Gheorghe Saghian, prim-vicepreşedintele organizaţiei judeţene. Însă şi Saghian are contestatarii lui. Mai mult decât atât, spun unii că TSD ar sprijini un alt pretendent(să fie Pâslaru, aşa cum se aude?), ba chiar că există „aripi” care îl vor pe Ştefan Viorel, pe Florin Popa sau chiar pe Nicolae Bacalbaşa. Încurcătură mare, monşer!.

Însă lupta intestină a PSD este doar un aspect al războiului. Căci, în ciuda cutumei ultimilor ani, liderul filialei judeţene a partidului nu devine automat şi „jupânul” judeţului.  În acest caz mecanismele sunt mult mai delicate şi ţin de o armonie complexă, care include toate partidele importante, mediul de afaceri, sindicatele etc. E mai mult o negociere decât o operaţiune electorală, se ştie.

Potrivit unor surse din USL, în aceste zile la Galaţi se fac şi se desfac tot felul de prietenii, toate vizând accederea la statutul de „eminenţă cenuşie” zonală. Există informaţii că mai mulţi seniori ai politicii dunărene râvnesc la acest rang special  – ar fi a treia succesiune la „pârcălăbia” de Galaţi, după Ilie Plătică şi Dan Nica – şi că unii se bazează pe cutuma amintită mai înainte, alţii pe experienţa politică, alţii pe algoritmele USL, iar alţii doar pe un tupeu mioritic fără măsură.

Atenţie! Se ascut cuţitele. Brutuşii mişună prin culise, amuşinând după sângele ce încă n-a curs. Cezarii îşi cumpără armuri. Scenariştii urzesc intrigi de alcov cu iz de telenovelă. Poporul, deh, ca poporul.  Stă cu ochii pe TV şi pe sacoşele electorale, căci altă nădejde, ioc! Oare mai poate crede cineva că de data asta va fi altfel decât la oricare dintre trecutele alegeri?

Dacă nu vi-i cu supărare, ar cam fi necesare nişte demisii

Vă rog să-mi permiteţi să nu fiu entuziasmat de modul cum au acţionat autorităţile la viscolul care a lovit judeţul Galaţi. Recunosc, sunt şi oameni care chiar şi-au făcut bine treaba. Însă de aici şi până la a înălţa ode la adresa unor instituţii şi şefi de prin instituţii e cale lungă. Spun asta prin prisma celor constatate în teren de către reporterii noştri, care au găsit o mulţime de gogomănii pe care autorităţile nici măcar nu le-au menţionat în rapoartele privind gestiunea crizei.

Mi-ar fi foarte uşor să spun că lucrurile au mers impecabil. M-ar înjura câţiva pe net, însă m-aş împrieteni cu autorităţile. Dar nu pot să mint! Ştiu că pe unii îi vor supăra afirmaţiile mele, dar cred că e spre binele tuturor să nu ne ascundem după statistici coafate. Serviciile publice – fie că vorbim despre deszăpezirea drumurilor, a localităţilor sau despre transportul public ori despre colectarea gunoiului –  au funcţionat prost în ultimele 14 zile, iar cei desemnaţi să gestioneze situaţia trebuie traşi la răspundere, cu luciditate managerială, pentru a descoperi ce nu a mers. Apoi să se ia măsuri, pentru ca altădată să meargă.

Spre exemplu, nu am înţeles de ce DJ 251 Galaţi-Schela-Pechea-Cudalbi (în fapt cel mai important drum din judeţ, dacă scoatem din ecuaţie DN 25 şi DN 26) a fost blocat zile întregi pe sectoarele Smârdan-Slobozia şi Pechea-Costache Negri. Bun. Admit că a viscolit şi că au fost condiţii extrem de dificile, care au făcut imposibilă munca drumarilor. Oameni suntem. E clar că uneori nu se poate. Ce facem, în schimb, cu minciuna? De ce s-a transmis publicului că drumul e deschis circulaţiei, când de fapt el era troienit şi închis?

Discutând la rece despre ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile, ajungem la concluzia că, în esenţă, totul a pornit de la coordonarea activităţii. Managerii, bată-i vina! Utilaje de deszăpezire au fost destul de multe (cu siguranţă suficiente), însă s-a acţionat haotic, fără nici un plan, fără o strategie. Din ce am aflat, de drumurile judeţene s-a ocupat un pensionar care n-are nicio tangenţă profesională (e metalurgist) cu administraţia publică sau cu gestiunea căilor de comunicaţie. A fost paraşutat acolo doar pe considerente politice. Nici nu mă mai miră asta, de altfel, căci de 70 de ani încoace tot aşa s-a făcut: profesioniştii au fost daţi deoparte pentru a face loc celor cu proptea politică. Uite că limbariţa nu ţine loc de competenţă, domnilor aleşi!

Pe aceleaşi coordonate, la fel de păgubos a fost şi managementul deszăpezirii oraşului. Centrul încă arată groaznic! La kilometrul zero se circulă pe poteci bătătorite de tălpile pietonilor, ca pe o uliţă de ţară. De ce autorităţile au abandonat vreme de câteva zile deszăpezirea şi salubrizarea zonei centrale? Unii spun că aşa a dispus primarul. Alţii că aşa s-a nimerit. De fapt, cred că s-a demonstrat că Ecosal nu poate să facă faţă şi deszăpezirii şi colectării gunoiului. Deci, în principiu, e o chestiune de management greşit la nivel de Primărie.

E nevoie de măsuri. Cred că persoanele care au gestionat deszăpezirea (mai ales pe partea de CJ) ar trebui să se uite atent în oglindă, să tragă aer în piept şi să-şi dea demisia. Dacă nu-i împinge totuşi conştiinţa la aşa ceva, atunci poate că măcar şefii lor se vor gândi să-i destituie, pentru a ne arăta că le pasă măcar un pic de soarta gălăţenilor.

Of, garajele! Of, politica!

Până la şedinţa de Consiliu local de joi, 31 ianuarie 2014, am avut naivitatea să cred că aleşii noştri sunt, tot timpul, trup şi suflet în slujba intereselor publice. Uite că m-am înşelat. Modul cum s-a votat în chestiunea demolării garajelor din două zone cu hibe urbanistice ale oraşului (Mazepa şi Micro 19) îmi arată  că, din păcate, Consiliul local Galaţi are oareşce probleme cu busola morală.

Prin prisma celor întâmplate joi, sunt slabe speranţe că actualul CL, în conjunctura acesta, va avea curajul să se gândească mai mult la binele oraşului şi mai puţin la interesele personale şi politice. Personal, cred că e nevoie de nişte consultări publice (referendum, care va să zică), prin care să se valideze deciziile administrative majore în funcţie de dorinţa majorităţii populaţiei şi nu în funcţie de jongleriile din CL şi din Primărie.

În acelaşi timp, vreau să clarific un aspect foarte important. Votul de joi seară nu are în spate ordine politice (chiar dacă s-a vehiculat asta), aşa că „decontul” nu trebuie să vizeze partidele, ci oamenii. Trebuie să ţinem cont de faptul că în spatele deciziei din Consiliul local se află înţelegeri personale meschine. Spun asta pentru că există informaţii cum că doi sau trei dintre consilierii care au blocat verdictul au garaje în acea zonă. Nu ştiu câţi dintre fraţii, cumnaţii sau cumetrii aleşilor sunt deţinători de garaje în Mazepa şi Micro 19, însă cred că Primăria ar trebui să facă publică lista proprietarilor de acolo. S-ar putea să avem nişte surprize uriaşe!

Aş vrea să mai clarific un lucru. Ziarul „Viaţa liberă” nu-l susţine pe primarul Marius Stan, ci sprijină nişte proiecte care sunt NECESARE oraşului. Întâmplător, ideile propuse de primar pentru zonele Ancora şi Micro 19 sunt decente. Însă, după cum s-a văzut din dezbaterea aprinsă stârnită pe site-ul ziarului, soluţiile avansate au unele probleme. Bunăoară, nu este clarificat statutul juridic al actualilor proprietari de garaje. În cazul construcţiilor abuzive e clar: demolare. Însă unii au actele în regulă. Nu suntem în zorii comunismului, când deţinătorii de proprietăţi erau ucişi cu bâta. Dacă actele „garajiştilor” sunt legale, atunci trebuie respectate proceduri juridice clare (exproprierea pentru cauză de interes public, cu plata de despăgubiri, ar fi o soluţie).

În acelaşi timp, în cazul exproprierii trebuie să fie demonstrat un avantaj urbanistic major. Nu dărâmi 100 de garaje pentru a face 100 de locuri de parcare, pentru că e frecţie la un picior de lemn. În schimb, poţi face, spre exemplu, o parcare subterană păzită, cu 500 de locuri închiriate pe termen lung. Deasupra faci un parc cu locuri de joacă, iar toată lumea e mulţumită. Adică: proprietarii de garaje vor avea în continuare un spaţiu protejat pentru maşinile lor, dispar coteţele cu murături, creşte de cinci ori numărul de locuri de parcare, străzile vor fi mai „aerisite”, se fac zonele de agrement atât de necesară cartierelor vizate. Başca faptul că firmele gălăţene şi muncitorii vor avea de lucru, situaţie grozavă dacă ne gândim că şomajul a ajuns la cote înspăimântătoare la Galaţi.

Consider că problema modernizării oraşului trebui să ţină cont de toate aceste aspecte, caz în care şansele să se facă ceva bun pentru Galaţi vor creşte spectaculos. Aştept sugestii!

Cam multe „accidente penale” în PNL…

Cu riscul de a-i supăra pe câţiva oameni importanţi din urbe (tocmai ce am primit un premiu – e drept, onorific – de la liberalii gălăţeni), trebuie să constat, cu o oarecare îngrijorare, că de la o vreme tot mai mulţi membri marcanţi ai PNL sunt implicaţi în poveşti controversate, unele cu iz penal.

Nu spun că liberalii ar fi fost până acum fecioarele neprihănite ale politicii româneşti. Departe de mine o astfel de impresie, căci ştiu bine cum s-au „învârtit ploile” la Galaţi în ultimii 24 de ani. Totuşi, până acum vreo trei-patru ani „accidentele penale” erau extrem de rare în rândul liberalilor, care erau consideraţi mai degrabă inflexibili decât şpăgari. Însă situaţia s-a schimbat destul de mult între timp, iar „coliziunile” liberalilor cu procurorii s-au înmulţit considerabil. Iar asta nu pare chiar o întâmplare.

Recunosc că nu mi-aş bate prea mult capul cu această chestiune politică (ei, liberalii, ar trebui să fie mai îngrijoraţi de situaţie) dacă în joc nu ar fi, în esenţă, chiar „motoarele” democraţiei. Mă gândesc aici (pe un model ideal, nu neapărat şi perfect aplicabil) la echilibrul fragil dintre forţele divergente care produc progresul societăţii. Or, aşa cum merg lucrurile acum în politica românească, PNL pare singurul partid de dreapta care ar fi capabil (la o adică)  să facă faţă tăvălugului stângist.

La putere sau în opoziţie, o dreaptă puternică poate ţine dreaptă balanţa guvernării, căci mentalitatea eminamente socialistă – mă rog, social-democrată – nu conduce la progresul societăţii decât arareori. La fel cum nici strategiile copleşitor de dreapta nu-s întotdeauna eficiente. E clar că în acest moment (în care stânga domină net eşicherul politic) este nevoie de o dreaptă relevantă în România, pentru ca statul să nu rămână doar un colector de taxe (din ce în ce mai mari şi mai multe) şi un împărţitor de pomeni (mai mult sau mai puţin electorale). Nu mă bag la capitolul şpăgi, căci asta e treaba oamenilor legii.

Personal, văd PNL ca fiind un punct de echilibru necesar. Este evident că alternativele nu sunt tocmai strălucite. Democrat-liberalii sunt mai curând o struţo-cămilă politică rămasă fără orizont. Ţărăniştii – hm, oare ce-ar crede Corneliu Coposu despre această realitate tristă? – au ajuns partid de scară de bloc. Iar alte grupări de dreapta nu-mi vin în minte, iertată să-mi fie ignoranţa.

Ca urmare, mă aştept (asta aşa, ca „om de bine”; în definitiv e treaba liberalilor cum îşi gospodăresc propria „ogradă”) ca PNL să treacă urgent printr-o reformă de profunzime. Îmi place să cred că seniorii vor avea înţelepciunea să accepte coabitarea cu lupii tineri, iar noua generaţie va avea răbdarea să înveţe lucrurile bune de la vechea generaţie. Mă rog, cu limitele de rigoare căci, bunăoară, sunt tare curios ce vor face liberalii în privinţa noilor coduri juridice, având în vedere că sunt prinşi într-o dilemă de proporţii: pe de o parte impulsul de a spăla şi ei nişte dosare penale, iar pe de altă parte dorinţa de a rămâne în afara scandalului.

O să spuneţi că e treaba lor şi că nu trebuie să-i pese presei de soarta unui partid. Nu-i chiar aşa! O dreaptă slabă şi necredibilă ar afecta serios echilibrul democraţiei româneşti căci, în lipsa unei concurenţe serioase, stânga va crede că a pus bazele împărăţiei mesianice de 1000 de ani. Şi-atunci să te ţii balamuc!

Pledoarie pentru civilizaţie/ Jos garajele!

Decizia Primăriei Galaţi de a demola (sper toate) garajele din oraş mi se pare salutară. Chiar dacă sunt destule voci care contestă vehement măsura (fie din avânt politic, fie pentru apărarea privilegiului de a avea magherniţă în centru), este foarte clar că „garajiada” a atins la Galaţi proporţii insuportabile. Oraşul este sufocat şi sluţit de aceste construcţii inestetice, care nu servesc în fapt nici unui interes public (deşi am auzit şi o astfel de explicaţie halucinantă!), ci doar unor interese strict personale.

Oricum am analiza situaţia – urbanistic, funcţional, financiar – garajele trebuie să dispară de pe domeniul public. Urgent. Necondiţionat. În loc se pot face mai multe parcări publice. Cu sau fără taxă, simple, subterane sau etajate, e mai puţin important. Cert este că toate aglomerările de coteţe trebuie să fie rase de pe faţa pământului. Nu doar cele de la Ancora, ci toate, din toate cartierele.

În nici un oraş civilizat din Europa nu există astfel de aberaţii arhitecturale. Sunt sigur că nici la noi n-ar fi existat dacă oraşul ar fi fost condus în mod RESPONSABIL, iar primarii Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae s-ar fi gândit mai mult la viitorul urbei şi mai puţin la capitalul electoral obţinut pe baza aprobărilor semnate –  cu inconştienţă aş zice – la băile de mulţime sau la şedinţele de partid.

Însă trecutul e trecut. Contează mai mult prezentul şi viitorul. Şi contează şi sacrificiile pe care va trebuie să le acceptăm fiecare dintre noi pentru a putea lăsa urmaşilor noştri un oraş modern. Dacă ne gândim doar la interesele meschine, personale, cu siguranţă că vom rămâne la acelaşi statut de codaşi ai Europei. Vom admira în continuare, uşor ofticaţi, oraşele civilizate, curate, aerisite, cu „ştaif” arhitectural. În acelaşi timp ne vom întrista mereu când ne vom gândi la urbea noastră, cea ponosită, invadată de câini fără stăpân şi sufocată de magherniţe.

Argumentele celor care se opun demolării garajelor sunt, în opinia mea, destul de subţiri. Până şi explicaţia cea mai importantă, cum că un astfel de coteţ generează un venit anual la bugetul local (în fapt câteva sute de lei), este destul de stupidă. Atunci hai să facem bordeluri şi magazine de droguri prin toate cotloanele oraşului, că şi astea ar putea genera impozite, nu? Să umplem parcurile de „păcănele” şi cârciumi, că şi de acolo ies bani! Mai bine hai să recunoaştem, cu francheţe, că este absurd să sacrificăm estetica oraşului şi calitatea vieţii majorităţii populaţiei doar pentru a încasa câteva zeci de mii de lei pe an la buget şi pentru a face fericiţi vreo 2000 de posesori de garaje.

Edilii au socotit că, în medie, în loc de 10 garaje se pot face 30 de locuri de parcare, plus ceva spaţiu de relaxare pentru locuitorii zonei. Nu mai pun la socoteală capitolul estetic, căci indiferent ce s-ar face în locul acestor coteţe e un pas înainte. Aşadar, demolarea garajelor înseamnă triplarea locurilor de parcare (!), plus, ca bonus, modernizare urbană.

Iar cine vrea neapărat să aibă clădirea lui pentru maşină şi murături, nu poate decât să cumpere 20 de metri pătraţi de teren şi să-şi facă acolo garaj cu beci pe trei niveluri, în care să-şi amenajeze depozit de butoaie cu varză murată, cramă, salon de chefuri, magazie de vechituri, sau ce-o vrea el. Spaţiul public trebuie să rămână la dispoziţia tuturor locuitorilor acestui oraş. Jos garajele!

Lecţia de economie/ Cum să pierzi banii ţinându-i în bancă

Deşi inflaţia se află la un nivel decent în România, iar poziţia leului faţă de principalele valute este oarecum stabilă, fluxul banilor în economie se manifestă – de circa doi ani – destul de ciudat. Scăderea accentuată a dobânzilor la depozitele bancare, dublată de stagnarea alarmantă a investiţiilor ne arată că ne aflăm în mare cumpănă. Banul – sângele economiei – nu mai circulă, iar de aici derivă o mulţime de probleme care, finalmente, duc la scăderea nivelului de trai al întregii populaţii. Bogatul sărăceşte, iar săracul devine şi mai sărac.

Evident, fac excepţie de la regulă „accidentele economice” cu substrat politic şi afacerile ilegale de pe piaţa neagră. Însă acestea reprezintă doar o parte (specialiştii spun 20-30 la sută) din cea ce înseamnă fluxul financiar din piaţa românească. Departe de mine gândul să exclud din ecuaţie banii „negri” şi „gri”. Cred însă că atenţia tuturor trebuie să se îndrepte spre banii „albi”, căci economia subterană nu va putea fi controlată în veacul-vecilor. Să fim, deci, serioşi.

Un lucru este cert în acest moment: economia românească este gripată tocmai pentru că o bună parte din banii potenţial disponibili stau la saltea (în bănci române sau străine). Potrivit statisticilor, românii deţin în bănci  cam 45 de miliarde de euro. Enorm! Aproximativ 27 la sută din sumă este în conturile persoanelor juridice, iar restul de 73 la sută în contul persoanelor fizice.

Problema e că dobânzile au scăzut atât de mult încât, de fapt, proprietarul banilor iese în pierdere dacă se iau în calcul rata inflaţiei şi cheltuielile de administrare a contului. Colegii de la „Capital” au calculat cum stă treaba, la toate băncile, la un depozit standard de 5.000 de lei, iar rezultatul a fost şocant: puterea de cumpărare a banilor din cont scade cu 0,1-1,2 la sută pe an. Cu alte cuvinte, dobânda oferită de bancă nu acoperă comisioanele şi rata inflaţiei.

Având în vedere cifrele şi calculele de mai sus, rezultă că românii pierd în fiecare an, pentru că-şi ţin banii în bancă, între 45 de milioane de euro (scenariul optimist) şi 540 de milioane de euro (scenariul pesimist). Asta fără să pun la socoteală faptul că economia, în ansamblul ei, suferă masiv din cauza lipsei de finanţare – deh, banii sunt la ciorap!

Cheia ieşirii din criză ţine, categoric, de schimbarea mentalităţii românilor în ceea ce priveşte destinaţia banilor pe care-i au. Dacă doar 10 la sută din fondurile care zac acum la saltea (şi produc PIERDERI) ar ieşi din bănci şi ar intra în circuitul economic, atunci piaţa ar beneficia de 4,5 miliarde de euro. Iar asta ar însemna, bunăoară, deblocarea pieţei imobiliare (deci scoaterea din moarte clinică a altor bani), ieşirea din comă a sectorului de producţie, crearea de noi locuri de muncă, creşterea consumului, impozite şi taxe la buget.

Un astfel de demers ar fi ca o perfuzie pentru bolnavul deshidratat. Nu îl vindecă, însă îi întăreşte organismul şi îl ajută, finalmente, să învingă boala. Evident, revenind la chestiunea banilor, e nevoie ca şi statul să se implice un pic în problemă, cu nişte măsuri stimulatorii simple. Cum ar fi, spre exemplu, ceva scutiri de taxe pentru investiţii, sau chiar nişte subvenţii pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie. Repet: DE PRODUCŢIE. O fi chiar aşa de greu să se găsească nişte idei?

Lecţia de profesionalism/ Omul sfinţeşte locul

Sunt absolut convins că oamenii de ispravă vor găsi, dacă este cazul, soluţii să construiască un paradis chiar şi în mijlocul deşertului. Evident, şi reciproca este perfect valabilă, căci omul, prin definiţie, adăposteşte în sine atât binele, cât şi răul. Dă paradisul pe mâna unor netrebnici şi se va alege praful şi pulberea. Fără oameni pricepuţi, fără profesionişti adică, totul e doar o zbatere în van. Un fel de campanie electorală perpetuă, în care unii strigă „ura”, iar alţii huiduiesc înverşunat, însă degeaba. Se împuşcă reciproc cu vorbe, în slujba unor iluzii.

De vreo 200 de ani încoace am căpătat şi am perpetuat obiceiul să ne văicărim că n-avem nemţi. Expresia a devenit aproape o scuză a neputinţei, după principiul că – Vezi Doamne! – ţara asta are o criză acută de specialişti. S-a folosit pretextul şi în vremurile când se fura în draci la construirea căilor ferate româneşti (ce, credeaţi că doar autostrăzile costă cât să te cruceşti?), s-a aruncat în luptă zicerea şi când inginerii autohtoni nu reuşeau să inventeze peste noapte ceea ce „le trasau sarcină” activiştii cu trei clase, este la modă şi acum. Mai ales acum.

Dar oare chiar să fie România într-o veşnică şi imposibil de rezolvat criză de specialişti? Dacă mă uit un pic în jur, parcă îmi vine a crede că nu, căci foarte mulţi compatrioţi de-ai noştri, plecaţi „afară”, au primit acolo recunoaşterea înaltei lor valori profesionale. În mai toate domeniile, românii sunt consideraţi în străinătate ca oameni bine pregătiţi, oneşti, cu mare capacitate de adaptare şi de învăţare. Inclusiv în Germania, că tot vorbeam despre „lipsa de nemţi” ce ne chinuieşte de veacuri.

De fapt, înclin să cred că noi, românii, nu avem neapărat o problemă cu competenţa, cât cu recunoaşterea ei, aici, între ai noştri. Scoborând în originile neamului, nu pot să uit că mobilul crimei din balada „Mioriţa” (care va să zică, un simbol cultural al naţiei) este invidia. Pizma fără limite. „Are oi mai multe, mândre şi cornute”. Nu a contat că oile acelea nu erau furate şi nici că nu deveniseră mai multe şi mai mândre prin metode neortodoxe. A fost suficientă constatarea că „celălalt” e mai gospodar  – probabil pentru că muncit mai mult şi mai bine, socotesc eu – pentru ca asasinatul să devină soluţie. Uite-aşa gândeşte naţia, în fibra ei cea mai profundă!

Am convingerea fermă că în România, deci şi aici, la Galaţi, încă mai există o sumedenie de oameni de valoare. E adevărat, mulţi specialişti au luat calea pribegiei, sub povara sărăciei, însă ne-au mai rămas suficienţi cât să ne „lovim” de ei în toate domeniile. Şi, dacă se poate, să-i apreciem.

„Viaţa liberă” vă propune pentru anul 2014 un demers editorial de profunzime: PROFESIONIŞTII. O radiografie amănunţită a meseriilor care, însumate, înseamnă însăşi existenţa societăţii umane. Fie că vorbim despre profesori, despre medici, despre strungari, despre zidari sau despre simpli agricultori. Vom scoate pe hârtie poveştile – unele extraordinare, altele aproape banale de fireşti ce sunt – oamenilor care sfinţesc locul. Necondiţionat. Dezinteresat. Doar pentru că vor să fi mai buni. Staţi cu ochii pe noi!

Când vom gândi şi noi ca-n Vest?

Undeva în Vestul Europei, într-o aşezare de nici 2.000 de suflete, s-a organizat un referendum pentru creşterea impozitelor locale. O ştire aparent banală. Şi la noi cresc impozitele. Şi nici măcar nu ne întreabă cineva dacă suntem de acord. Mă rog, există şi câteva excepţii. Cum ar fi cazul localităţilor româneşti care au trecut în ultimii ani de la statutul de sat la cel de oraş, cu impozite pe măsură, adică mai mari. Treaba s-a făcut tot prin consultare populară, deci până la acest punct ne putem considera şi noi un fel de occidentali, nu?

Ba nu putem! Scopul final al operaţiunii este, la ei, altul decât cel de la noi. Locuitorii acelei aşezări (danezi, dacă îmi aduc bine aminte) nu au vrut buletin de oraş sau alte aroganţe. Nu. Ei îşi doreau doar bani pentru construirea unei noi săli de sport. Evident, puteau cere fonduri de la guvernul lor (care e destul de potent financiar), însă au vrut să se gospodărească singuri, prin propriile forţe. Mentalitate puternică, de oameni care vieţuiesc de secole sub principii capitaliste. Şi care au lipsit de la cursurile de socialism ştiinţific pe care ni le-au administrat nouă ruşii. Avantaj ei.

Însă surpriza din ştire de-abia acum vine. Câţi dintre locuitorii acelei aşezări credeţi că s-au prezentat la referendum? N-o să ghiciţi! Nu 30%. Nici 51%. Fix 98% şi-au exprimat voinţa, un adevărat record mondial în domeniu. Poate că vă gândiţi că au fost aşa de mulţi pentru că erau împotriva majorării impozitelor. Că au făcut astfel scut împotriva „exploatatorilor”. Uite că nu e aşa! Toţi, dar absolut toţi cei care au votat au spus „da” creşterii impozitelor. Oamenii chiar îşi doreau o sală nouă de sport, cu care să se mândrească şi despre care să spună că este un rod al eforturilor proprii. Admirabil.

Mă întreb – cumva retoric – în câte localităţi din România ar fi posibil un astfel de scenariu? Ce localitate din judeţul Galaţi ar vota, fie şi numai cu 35%, să se pună o taxă pentru o investiţie publică? O să spuneţi că la noi nivelul de trai a praf. Aşa e. Suntem îngrozitor de săraci. În acelaşi timp însă, cârciumile prosperă. Sunt mereu pline. Şi cu oameni mai cu dare de mână, dar şi cu săraci care preferă să dea pe alcool ultima brumă de avut. Ştiţi, bunăoară, că ziua în care se plătesc ajutoarele sociale e zi de aprovizionare pentru toate cârciumile? Se bea la greu, se achită datoriile „la caiet” şi ciclul rachiului pe datorie reîncepe, până la următorul termen de plată a venitului minim garantat.

Departe de mine gândul să trimit responsabilitatea neputinţei acestui popor pe umerii celor mai săraci dintre cetăţeni. Însă nici nu pot ignora faptul că şirul lung de pomeni electorale construit de clasa politică a distrus conştiinţa naţiei. Săracul aşteaptă să i se dea, iar gospodarul înjură pentru că din munca lui, via ajutorul social, sunt ţinute cârciumile pline de beţivi şi de puturoşi. Iar când vine vorba de un sacrificiu colectiv pentru un scop comun, toţi încep să se ascundă pe după cireşi. Unii pentru că s-au săturat să fie jumuliţi în numele protecţiei sociale (în fapt o odioasă manipulare electorală), alţii pentru că le e mai drag gâtlejul decât chestiunile de interes public.

Suntem nişte laşi. Diferenţa dintre noi şi occidentali nu este o chestiune de geografie, ci una de conştiinţă.

Aveţi curaj să vă priviţi copiii în ochi?

Să spunem lucrurilor pe nume: criza de încredere în care se afundă majoritatea entităţilor gălăţene – fie că vorbim aici despre instituţii, despre personalităţi sau chiar despre firme – a devenit alarmantă. De câţiva ani încoace, pare că nimeni nu mai crede în nimic, iar efectul imediat al acestei stări de negare este o radicalizare cumplită a societăţii.

Intoleranţă, venin, sudalme. Trăim într-un nou turn Babel, în care ne consumăm energia, fiecare dintre noi, încercând  să ţipăm mai tare decât ceilalţi. În acelaşi timp, disponibilitatea la dialog, la a accepta (fie şi numai formal) părerea semenilor se dispersează ca fumul gonit de vânt. Puţini sunt cei care mai încearcă să asculte, însă la fel de puţini sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie ascultaţi. Răcnetele isterice rămân, orice aţi spune, simple zgomote. Nu ţin loc de FAPTE.

Nu s-a ajuns aici din întâmplare. Nu este un simplu capriciu social, ci efectul unei lungi perioade de frustrare. E clar că prea puţini oameni mai cred acum, în anul de graţie 2014, într-un viitor frumos colorat. Şi de ce ar mai crede? De vreo şapte decenii, românii (implicit gălăţenii) sunt minţiţi fără oprire. Fără ruşine. Fără remuşcări. Fără drept la replică.

Indiscutabil, găsim în trecutul nostru colectiv prea multe momente neplăcute. Vi se pare că societatea perfectă promisă de comunişti a funcţionat, fie şi măcar pentru o secundă, pe aceste meleaguri? Întrebaţi-i pe cei ai căror bunici au murit sub ciomegele comisiilor de colectivizare. Sau pe cei ai căror părinţi au înfundat puşcăriile doar pentru că vedeau viitorul altfel decât era scris de Lenin şi Stalin.

Revoluţia din Decembrie 1989 (peste un an se face un sfert de secol de atunci!) putea să schimbe lucrurile. Putea… În realitate, România a rămas acelaşi areal al minciunii sfruntate. S-au promis mai multe locuri de muncă,  dar s-au desfiinţat şi cele deja existente. Au făgăduit justiţie, dar au construit reţele mafiote sufocante. Au promis impozite mai mici, dar ne-am pomenit cu sute de taxe împovărătoare, cu duhoare de Ev Mediu. NIMIC din ceea ce ni s-a plimbat pe sub nas – în duminicile electorale din ultimii 25 de ani – nu s-a înfăptuit. Şi-atunci de ce ar mai crede oamenii în promisiuni?

Trăim o criză de încredere fără precedent. Din păcate, valul negării a devenit atât de furios încât îneacă, laolaltă, vinovaţii şi nevinovaţii. Mai nou, puţinele exemple pozitive din ţara asta sunt mutilate de securea urii. Spaţiul virtual a creat monştri. Orice olimpic este „o odraslă de bani gata”, orice student eminent este „un drogat”, orice ziarist onest este „un vândut de doi bani”, orice edil bine intenţionat este „un tâlhar pus pe furat”. Prezumţia de bune intenţii? Un moft! O alintătură de domnişoare de pension. „Românii adevăraţi” înjură, acuză, suspectează. Dovezi? Cui îi trebuie? E mai simplu să arunci cu lături în tot şi în toate. De ce să încerci să construieşti, când poţi să-i altoieşti cu adjective pe cei care se căznesc să mai mişte ceva în ţara asta?

Trăim în noul turn Babel. Mă gândesc cu strângere de inimă la momentul când această construcţie absurdă se va prăbuşi. Atunci, când toate minciunile se vor fi terminat, va trebui – toţi! – să explicăm urmaşilor noştri, privindu-i în ochi, ce viitor le-am pregătit.  Putem?