Pledoarie pentru civilizaţie/ Jos garajele!

Decizia Primăriei Galaţi de a demola (sper toate) garajele din oraş mi se pare salutară. Chiar dacă sunt destule voci care contestă vehement măsura (fie din avânt politic, fie pentru apărarea privilegiului de a avea magherniţă în centru), este foarte clar că „garajiada” a atins la Galaţi proporţii insuportabile. Oraşul este sufocat şi sluţit de aceste construcţii inestetice, care nu servesc în fapt nici unui interes public (deşi am auzit şi o astfel de explicaţie halucinantă!), ci doar unor interese strict personale.

Oricum am analiza situaţia – urbanistic, funcţional, financiar – garajele trebuie să dispară de pe domeniul public. Urgent. Necondiţionat. În loc se pot face mai multe parcări publice. Cu sau fără taxă, simple, subterane sau etajate, e mai puţin important. Cert este că toate aglomerările de coteţe trebuie să fie rase de pe faţa pământului. Nu doar cele de la Ancora, ci toate, din toate cartierele.

În nici un oraş civilizat din Europa nu există astfel de aberaţii arhitecturale. Sunt sigur că nici la noi n-ar fi existat dacă oraşul ar fi fost condus în mod RESPONSABIL, iar primarii Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae s-ar fi gândit mai mult la viitorul urbei şi mai puţin la capitalul electoral obţinut pe baza aprobărilor semnate –  cu inconştienţă aş zice – la băile de mulţime sau la şedinţele de partid.

Însă trecutul e trecut. Contează mai mult prezentul şi viitorul. Şi contează şi sacrificiile pe care va trebuie să le acceptăm fiecare dintre noi pentru a putea lăsa urmaşilor noştri un oraş modern. Dacă ne gândim doar la interesele meschine, personale, cu siguranţă că vom rămâne la acelaşi statut de codaşi ai Europei. Vom admira în continuare, uşor ofticaţi, oraşele civilizate, curate, aerisite, cu „ştaif” arhitectural. În acelaşi timp ne vom întrista mereu când ne vom gândi la urbea noastră, cea ponosită, invadată de câini fără stăpân şi sufocată de magherniţe.

Argumentele celor care se opun demolării garajelor sunt, în opinia mea, destul de subţiri. Până şi explicaţia cea mai importantă, cum că un astfel de coteţ generează un venit anual la bugetul local (în fapt câteva sute de lei), este destul de stupidă. Atunci hai să facem bordeluri şi magazine de droguri prin toate cotloanele oraşului, că şi astea ar putea genera impozite, nu? Să umplem parcurile de „păcănele” şi cârciumi, că şi de acolo ies bani! Mai bine hai să recunoaştem, cu francheţe, că este absurd să sacrificăm estetica oraşului şi calitatea vieţii majorităţii populaţiei doar pentru a încasa câteva zeci de mii de lei pe an la buget şi pentru a face fericiţi vreo 2000 de posesori de garaje.

Edilii au socotit că, în medie, în loc de 10 garaje se pot face 30 de locuri de parcare, plus ceva spaţiu de relaxare pentru locuitorii zonei. Nu mai pun la socoteală capitolul estetic, căci indiferent ce s-ar face în locul acestor coteţe e un pas înainte. Aşadar, demolarea garajelor înseamnă triplarea locurilor de parcare (!), plus, ca bonus, modernizare urbană.

Iar cine vrea neapărat să aibă clădirea lui pentru maşină şi murături, nu poate decât să cumpere 20 de metri pătraţi de teren şi să-şi facă acolo garaj cu beci pe trei niveluri, în care să-şi amenajeze depozit de butoaie cu varză murată, cramă, salon de chefuri, magazie de vechituri, sau ce-o vrea el. Spaţiul public trebuie să rămână la dispoziţia tuturor locuitorilor acestui oraş. Jos garajele!

Piţipoancele nu „ţin” Ziua Mediului

Astăzi, 5 iunie, este Ziua Mondială a Mediului. Pe la popoarele civilizate, iese lumea-n stradă, se bucură, cântă, reciclează, protestează. În România, 5 iunie este doar o dată oarecare din calendar. Sunt convins că dacă am merge pe stradă şi am întreba, la plezneală, 1000 de oameni, nu vom găsi mai mult de doi care să ştie ce şi cum. Sunt mai mari şansele să aflăm că e dezlegare la peşte sau că e ziua vreunei piţipoance, decât că e un mare eveniment, aflat sub girul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

E drept, prin şcolile gălăţene se mai întâmplă câte ceva de 5 iunie. Însă, trebuie să o spun răspicat, meritul nu este unul instituţional, ci aparţine 100% unor dascăli inimoşi, copiilor şi, eventual, unui ONG. Mai o serbare, mai un simpozion, mai o paradă a costumelor din celofan şi – gata! – s-a bifat. Ne vedem la anul.

Trist e că la nivel instituţional, Ziua Mediului nu prea există. E pace şi prietenie, căci chestiunile de mediu sunt,  pe alocuri, un fel de cui în talpă pentru autorităţi. Că doar ele, autorităţile, au aprobat mii de garaje şi de cârciumi ce au înghiţit zeci de hectare de spaţiu verde din oraş. Uitaţi-vă la Parcul Eminescu, la Grădina Publică, la zona Ţiglina 1 şi 2, la bulevardul Siderurgiştilor etc. Peste tot, spaţiul verde a fost desfiinţat cu aviz de la Primărie, Eugen Durbacă fiind un adevărat „campion” al acestei proceduri mizerabile, de neiertat.

Unii chiar s-au folosit de situaţie pentru a transforma betonarea Galaţiului într-o frumoasă afacere imobiliară. Am şi acum într-un sertar sutele de hotărâri de CL prin care diverşi întreprinzători au oferit municipalităţii terenuri neproductive din zona Traian Nord şi au primit terenurile de sub cârciumile şi boutiqurile ultracentrale, de la bulevarde. Expertizele tehnice (semnate – atenţie! – de tristele figuri care şi acum conduc acest oraş) consemnează situaţii aberante, de genul „un metru pătrat de pe strada Brăilei este echivalent ca valoare cu un metru pătrat de râpă de pe lângă gura tunelului”.

Aleşii noştri au aprobat, prin 1998-2000, mii de astfel de schimburi, din care oraşul s-a ales cu praful de pe tobă. În afară faptului că spaţiul verde a fost distrus, hăcuit, betonat, terenul primit la schimb a fost şi el pierdut, căci au apărut ulterior tot felul de moştenitori, deci s-a procedat la retrocedare. Nu mai ţin minte dacă pe atunci existau DNA şi Curtea de Conturi, dar, dacă existau, sigur existau degeaba, căci au acceptat aceste afaceri necurate, care ne-au păgubit nu doar de o avere publică, ci şi de o şansă la un oraş civilizat pentru copiii şi nepoţii noştri.

Complicitatea funcţionarilor statului la aceste mârşăvii nu este nici întâmplătoare şi nici nu ţine doar de trecutul îndepărtat. Nici pomeneală. Învârtelile cu terenuri au continuat şi după aceea. Aşa se face că o bună parte din malul Dunării (de la Zona liberă spre Prut) a fost „privatizat”, deşi este arie protejată. Aşa a apărut „Afacerea Aviasan”. Tot aşa au pus unii mâna pe terenurile ce au fost cândva în administrarea Hortigal SA (caz în care încă mai sperăm că procurorii gălăţeni vor anunţa începerea urmăririi penale, căci Becali este deja după gratii pentru o afacere similară cu asta).

Azi e Ziua Mondială a Mediului. Şi ce? Piţipoancele nu ţin sărbătoarea asta! În plus, mediul e deja deja praf şi pulbere. E prilej de comemorare, nu de petrecere…

Jos Constituţia! Magistraţii din Galaţi au decis să facă praf legea fundamentală

Un gălăţean se plânge judecătorilor că Primăria nu-i aprobă să construiască ceva, o clădire (că o fi mănăstire, spital, fabrică de izmene sau bordel, mai puţin contează),  într-o zonă cu restricţii urbanistice. Omul cere şi daune de la autoritatea publică, pe motivul că – vezi Doamne! – Primăria îi încalcă drepturile. Judecătorii – bizar – decid că reclamantul are dreptul să nu respecte Planul de Urbanism (document cu caracter de lege în orice urbe). Practic, dintr-un condei, Justiţia aruncă la gunoi Constituţia şi principiul separaţiei puterilor în stat. Şi devine administraţie publică.

Un moştenitor face o solicitare în instanţă să i se restituie terenul de sub un cartier de blocuri. Judecătorii, fără să ezite, consideră cererea întemeiată, deci stabilesc ca Primăria să-i dea terenul sau o sumă astronomică drept despăgubire. Însă terenul e ocupat cu blocuri proprietate privată, deci nu se poate da, iar plata despăgubirii trebuie făcută din impozitele şi taxele încasate de la gălăţeni. Care, evident, n-au nicio legătură (juridică, morală etc) cu momentul naţionalizării terenului. Oricum am suci-o,  hotărârea judecătorească este o prostie, căci doar statul român (ca şi continuator juridic al regimului comunist) poate plăti despăgubirile în astfel de situaţii, nu autoritatea publică locală. Magistraţii implicaţi au rescris, practic, legea. Atribut care, potrivit Constituţiei, aparţine doar Parlamentului.

Cineva construieşte o cârciumă pe domeniul public. În mijlocul unui trotuar. Totul fără autorizaţie. Primăria îi cere să dărâme şandramaua, dar proprietarul îl dă pe primar în judecată. Intră în acţiune judecătorii, care declară construcţia legală, obligă Primăria să emită autorizaţii post-factum şi – culmea! – să  achite cârciumarului câteva zeci de mii de euro ca daune. Mă aştept ca, în curând, să apară o despăgubire pentru că am respirat aerul din preajma clădirii vreunul şnapan. E imposibil?!

Un interlop este trimis de judecată în două dosare penale, pentru trafic de carne vie, proxenetism şi trafic de droguri. În ambele cauze, judecătorii (interesant, în amândouă dosarele au fost aceiaşi magistraţi) decid că individul nu prezintă pericol public. Este lăsat liber. Ulterior, se urcă beat la volan şi comite un grav accident de circulaţie. Două dintre victimele lui mor. El dispare. E dat în urmărire generală şi, în sfârşit, e arestat. Cât va sta de data asta după gratii?!

Un  judecător cere instanţei (adică propriilor colegi) să constate că el merită un salariu mai mare, pe baza unor sporuri închipuite. Justiţia stabileşte imediat că reclamantul are dreptate, aşa că obligă statul să-i majoreze leafa. Imediat, sute de magistraţi depun plângeri similare şi toţi primesc majorări salariale. Guvernul şi ministerele sunt reduse la statul de anexe ale completului de judecată.

Toate situaţiile de mai înainte nu sunt bancuri cu Bulă. Sunt cazuri absolut reale, extrase din hotărâri judecătoreşti pronunţate în ultimii ani la instanţele gălăţene. Se spune că Justiţia e oarbă, tocmai pentru a putea stabili adevărul dincolo de orice influenţe. Daţi-mi voie să mă îndoiesc. Dacă ne uităm cu atenţie la aberaţiile hotărâte în numele legii, cucoana cu balanţa şi sabia pare mai degrabă o caracatiţă chioară, cu tentaculele dubios înfipte peste tot. Dar asta vom diseca în detaliu în ediţiile următoare.