Ştiţi că vi s-a mai pus un impozit?

Atunci când măreţii noştri guvernanţi au anunţat că vor susţine financiar producţia de energie „verde”, nepoluantă, am avut un moment de bucurie lăuntrică. „Uite, domnule, că se gândesc şi la viitor”, mi-am zis, fără să-mi închipui nici o secundă că, de fapt, la mijloc este doar o nouă taxă, bazată pe simpla şi clasică metodă de jecmănire „de la mulţi câte un pic, ca să se adune mult pentru puţini”.

Indiscutabil, tranzacţia de certificate verzi a creat o piaţă. Se plimbă bani dintr-un buzunar în altul, se cumpără şi se vând emisii. În fapt se vinde şi se cumpără moarte. Sincer, mi se pare cinism în cea mai pură formă să-i permiţi unei fabrici să polueze mai mult decât prevede legea, pe principiul că firma este penalizată financiar pentru otrava suplimentară introdusă în apă, în aer sau în sol. Bun. Statul ia nişte bani. Dar sănătatea noastră, a celor afectaţi de poluare, cine o repară? De altfel, poate fi măsurată sănătatea în bani?

Însă marele tun al acestei poveşti pseudo-ecologice este acela că, de fapt, costurile certificatelor verzi sunt suportate, în final, de către populaţie. Avem de-a face cu o taxă mascată abil, prin factura de la energia electrică, care tinde să devină astfel un fel de act fiscal în toată regula, căci conţine deja patru taxe: TVA, radio, TV şi, mai nou, certificatul verde. Socoteala guvernanţilor e simplă: câte un leu de la fiecare consumator de curent din România înseamnă 7,5 milioane de lei dintr-un foc.

Cine plăteşte această taxă? Toată lumea, adică şi băbuţele cu 300 de lei pensie, şi şomerii, şi persoanele cu handicap. Toţi! Unde se duc banii? Păi, e simplu: la investitorii în parcuri eoliene, în parcuri fotovoltaice etc. Apropo, cel mai mare investitor în domeniu din România e miliardarul Ion Ţiriac, iar subvenţia primită de onor omul de afaceri provine de la fraierii rupţi de foame obligaţi să plătească, prin factura de la curent, aceste aşa-zise certificate verzi. Este, dacă vreţi, un fel de haiducie pe invers: se ia de la amărâţi şi se dă tot la cei care au.

Evident, vor fi unii care vor spune că piaţa e liberă şi că orice român are dreptul să investească în energii neconvenţionale şi să primească subvenţie de la stat. În teorie, aşa e. În practică, însă, doar în jurul a 10.000 de români (din cei 7,5 milioane de cotizanţi) îşi pot permite să investească. Restul sunt simpli boi în jugul unui regim care nu e nici capitalist, nici socialist  şi nici măcar naţionalist. Este doar o adunătură de şmecheri al căror principal scop e să facă bani. Cu orice preţ, prin orice mijloace, cu orice risc. Ce mai contează un milion de muritori de foame când gaşca ta e la putere an de an, indiferent de ceea ce votează mulţimea?

De la o vreme, disputele dintre grupările politice (inclusiv aici, la Galaţi) seamănă tot mai mult cu wrestlingul americanilor. Pumnii lovesc aerul, gemetele ascund de fapt chicoteli, vânătăile sunt pictate cu fard, iar în culise, departe de ochii celor care suportă cheltuielile pentru tot circul, banii se împart frăţeşte, fără scrupule şi fără resentimente. Avem liderii pe care i-am ales. Avem liderii pe care i-am născut şi educat. Trăim într-un oraş şi într-o ţară în care speranţa seamănă tot mai mult cu un puf de păpădie în zbor. Se pierde – uşor-uşor – în zare, până se contopeşte cu cerul şi nu se mai vede. Auri Sacra Fames!

Piţipoancele nu „ţin” Ziua Mediului

Astăzi, 5 iunie, este Ziua Mondială a Mediului. Pe la popoarele civilizate, iese lumea-n stradă, se bucură, cântă, reciclează, protestează. În România, 5 iunie este doar o dată oarecare din calendar. Sunt convins că dacă am merge pe stradă şi am întreba, la plezneală, 1000 de oameni, nu vom găsi mai mult de doi care să ştie ce şi cum. Sunt mai mari şansele să aflăm că e dezlegare la peşte sau că e ziua vreunei piţipoance, decât că e un mare eveniment, aflat sub girul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

E drept, prin şcolile gălăţene se mai întâmplă câte ceva de 5 iunie. Însă, trebuie să o spun răspicat, meritul nu este unul instituţional, ci aparţine 100% unor dascăli inimoşi, copiilor şi, eventual, unui ONG. Mai o serbare, mai un simpozion, mai o paradă a costumelor din celofan şi – gata! – s-a bifat. Ne vedem la anul.

Trist e că la nivel instituţional, Ziua Mediului nu prea există. E pace şi prietenie, căci chestiunile de mediu sunt,  pe alocuri, un fel de cui în talpă pentru autorităţi. Că doar ele, autorităţile, au aprobat mii de garaje şi de cârciumi ce au înghiţit zeci de hectare de spaţiu verde din oraş. Uitaţi-vă la Parcul Eminescu, la Grădina Publică, la zona Ţiglina 1 şi 2, la bulevardul Siderurgiştilor etc. Peste tot, spaţiul verde a fost desfiinţat cu aviz de la Primărie, Eugen Durbacă fiind un adevărat „campion” al acestei proceduri mizerabile, de neiertat.

Unii chiar s-au folosit de situaţie pentru a transforma betonarea Galaţiului într-o frumoasă afacere imobiliară. Am şi acum într-un sertar sutele de hotărâri de CL prin care diverşi întreprinzători au oferit municipalităţii terenuri neproductive din zona Traian Nord şi au primit terenurile de sub cârciumile şi boutiqurile ultracentrale, de la bulevarde. Expertizele tehnice (semnate – atenţie! – de tristele figuri care şi acum conduc acest oraş) consemnează situaţii aberante, de genul „un metru pătrat de pe strada Brăilei este echivalent ca valoare cu un metru pătrat de râpă de pe lângă gura tunelului”.

Aleşii noştri au aprobat, prin 1998-2000, mii de astfel de schimburi, din care oraşul s-a ales cu praful de pe tobă. În afară faptului că spaţiul verde a fost distrus, hăcuit, betonat, terenul primit la schimb a fost şi el pierdut, căci au apărut ulterior tot felul de moştenitori, deci s-a procedat la retrocedare. Nu mai ţin minte dacă pe atunci existau DNA şi Curtea de Conturi, dar, dacă existau, sigur existau degeaba, căci au acceptat aceste afaceri necurate, care ne-au păgubit nu doar de o avere publică, ci şi de o şansă la un oraş civilizat pentru copiii şi nepoţii noştri.

Complicitatea funcţionarilor statului la aceste mârşăvii nu este nici întâmplătoare şi nici nu ţine doar de trecutul îndepărtat. Nici pomeneală. Învârtelile cu terenuri au continuat şi după aceea. Aşa se face că o bună parte din malul Dunării (de la Zona liberă spre Prut) a fost „privatizat”, deşi este arie protejată. Aşa a apărut „Afacerea Aviasan”. Tot aşa au pus unii mâna pe terenurile ce au fost cândva în administrarea Hortigal SA (caz în care încă mai sperăm că procurorii gălăţeni vor anunţa începerea urmăririi penale, căci Becali este deja după gratii pentru o afacere similară cu asta).

Azi e Ziua Mondială a Mediului. Şi ce? Piţipoancele nu ţin sărbătoarea asta! În plus, mediul e deja deja praf şi pulbere. E prilej de comemorare, nu de petrecere…

Lecţia de civilizaţie/ Câte mârlănii poţi descoperi în 40 de minute?

Preşedintele american JF Kennedy a rostit la un moment dat o frază memorabilă: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”. Dincolo de controversele legate de paternitatea acestei idei (există voci care spun că dictonul ar aparţine de fapt libanezului Khalil Gibran), merită să apreciem că americanii au ştiut întotdeauna să-şi folosească latura patriotică pentru a-şi demonstra civismul. Ce au înţeles gălăţenii din această lecţie de implicare? Haideţi să vedem!

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.05. Zona „Ancora”. La un chioşc se vinde cafea la pahar. Muşterii vin, cumpără, beau, fumează o ţigară, lasă chiştocul pe trotuar şi paharul înfipt în gardul viu din apropiere. Trecătorii sunt întâmpinaţi zilnic de un preş „estetic” din chiştoace şi un boschete de pahare din plastic. Curat civilizat, neicuşorule!

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.15. Zona „Trei Star”. Un coş stradal este înfundat cu o pungă cu gunoi menajer. O minte creaţă, de om necioplit,  a crezut că e mai bine să îndese acolo punga cu coji de cartofi în loc să o ducă la containerul din spatele blocului. Miroase, arată ca naiba, blochează coşul.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.20. Autobuzul 105. Interiorul maşinii este tapetat cu inscripţii şi mâzgăleli (inclusiv câteva expresii imposibil de reprodus) făcute cu sprayul, cu carioca sau cu pixul. E dezolant. Şi probabil că îndepărtarea mizeriei ar costa, din banii noştri, ai tuturor, o mică avere.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.35. Zona Spicul. Un domn şi o doamnă se ceartă pe tema unui câine vagabond. El susţine că doamna n-ar trebui să mai arunce resturi de mâncare gătită pe trotuar. Ea îl face criminal şi nesimţit. Lumea se uită ca la urs. E clar, subiectele de scandal fac întotdeauna audienţă.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.45. Zona „Modern”. Un cocalar cu BMW şi-a parcat „tancul” fix pe trotuar. Pietonii au două soluţii: fie trec peste spaţiul verde, fie pe carosabil. La nici 50 de metri distanţă, doi poliţişti îşi fac freza în retrovizoare. A cui o fi maşina parcată ilegal de nu îndrăznesc oamenii legii să reacţioneze?

Am surprins aceste mostre de civilizaţie în doar 40 de minute de mers, pe jos şi cu autobuzul, în plin centrul oraşului. Vă imaginaţi ce aş fi descoperit într-o zi întreagă? Din păcate, Galaţiul de azi oferă imense motive de nemulţumire urbanistică, iar vina ne aparţine în bună măsură şi nouă, celor care populăm urbea, căci – să fim serioşi! – nu Primăria aruncă chiştoacele pe trotuar, nu primarul azvârle gunoiul menajer pe stradă, nu consilierii locali răstoarnă cratiţa cu tocăniţă pe spaţiul verde. N-aş paria pe parcatul ilegal, căci am văzut pe trotuarul de la Prefectură, la recenta şedinţă a CL, nişte fapte care, vorba poetului, „m-au cam scandalizat”.

În urmă cu nici o săptămână „Viaţa liberă” a lansat o campanie despre responsabilitate civică: „Să-ţi pese de Galaţi!”. În general, reacţiile cititorilor au fost unele pozitive. Oamenii au apreciat demersul nostru şi ideea că trebuie să fim cu toţii mai civilizaţi pentru a putea avea un oraş mai civilizat. Au fost însă şi voci perverse, stridente, care au încercat să alunge ideea de civism. Atitudinea lor e de neînţeles. Nu de alta, dar mi se pare curată nesimţire să pretinzi de la alţii repere morale pe care tu le negi cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună. Părerea mea, pe persoană fizică…

O ofertă de nerefuzat/ Poliţia comunitară va face şi controale ginecologice!

Orice comunitate care se pretinde civilizată  are nevoie de sisteme pentru a se apăra de răufăcători. Categoric,  poliţiştii, inspectorii de mediu, inspectorii fiscali sau vameşii ne sunt la fel de necesari ca şi medicii şi profesorii. Fără instrumente de control am ajunge rapid la mâna legilor junglei. Adică în afara civilizaţiei.

Din păcate, însă, principiile enunţate mai înainte nu fac nici două parale în momentul în care peste interesul public se suprapun interesele vicioase: parvenirea politică şi lăcomia. Sub presiunea acestor factori perturbatori se ajunge astfel la situaţii absurde – vecine cu nebunia! –  când unele dintre instituţiile de control se înfrăţesc cu mafia economică şi/sau cea politică. Fie că doar amuşină pe la portofelul patronului sau „au bilet” să hâţâne din temelii o afacere, cauza e comună: interesul.

Oamenii de afaceri din Galaţi se plâng tot mai des că-s prea mulţi cei care le caută nod în papură şi că, de la o vreme, sunt trei-patru organe de control pentru aceeaşi tematică. Mai nou, ca şi cum n-ar fi fost suficient ceea ce se întâmplă, a intrat „în afacere” şi Poliţia Comunitară. Foştii gardieni publici (băieţii ăia ponosiţi, cu calificare aproximativă, care apărau statuile de găinaţul vrăbiilor) s-au convertit, peste noapte, în cel mai mare şi mai tare organ de control din oraş.

Chiar dacă nu pot dovedi că au vreo specializare în ceva, oamenii ăştia verifică tot. Absolut tot! Garda de mediu?! Vax! Să vedeţi ce megacontroale de mediu fac domnii şi doamnele cu caschetă! În fine, vorba lui Oscar Wilde, „nu trebuie să fii găină pentru a putea aprecia calitatea unei omlete”. Or fi făcut oareşce cursuri între timp. Ceea ce deranjează foarte tare este că ei se încăpăţânează să se bage într-o activitate care, PRIN LEGE, este atribuită altor instituţii. În fapt agresează contribuabilul, care se pomeneşte luat la frecat de două echipe de control în loc de una. Totul pe banii contribuabilului, evident, căci aşa-i la noi: inventăm biruri ca să putem angaja cât mai mulţi funcţionari.

Dar asta nu e tot. Poliţia comunitară face şi controale privind respectarea legislaţiei muncii. Şi ce dacă există ITM?! Dom’ agentu’ se pricepe şi el, că ce mare inginerie? Tot amintita poliţie face controale prin firme cu privire la actele de provenienţă a mărfurilor. Cum? E treaba Poliţiei Economice?! Şi a Gărzii Financiare?! Nu-i nimic. E loc şi de Poliţia comunitară, că trebuie să mănânce şi gura lor o pâine, nu?

În tot acest timp, în care instituţiile de control se calcă pe papuci cu poliţiştii comunitari prin sediile de firme –  la sursa „mălaiului” deci – asigurarea ordinii şi liniştii publice a rămas sedusă şi abandonată. Mobilierul urban este distrus de vandali. Oamenii sunt tâlhăriţi şi ciomăgiţi pe străzi. Spaţiile verzi sunt făcute harcea-parcea. Clădirile proaspăt zugrăvite sunt mâzgălite. Imobilele istorice sunt demolate şi furate cărămidă cu cărămidă. Capacele de canalizare dispar mai ceva ca asistentele lui Iosefini. Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

În ritmul acesta, mă aştept ca Poliţia Comunitară din Galaţi să treacă la un nou nivel de „profesionalism” şi să se apuce de controale ginecologice („Nu le da idei!!!” îmi strigă disperată o colegă de serviciu). Nu m-ar mira deloc, căci ceea ce se întâmplă în amintita instituţie este o dovadă vie că Einstein avea dreptate: universul şi prostia n-au limite!

AŞA NU SE MAI POATE!/ Amanta noului şef vrea să iasă-n faţă!

Schimbarea şefilor de instituţii publice – „deconcentrate”, în noua limbă de lemn a naţiei – este tot timpul un bun subiect de presă.

Toată lumea e curioasă cine pe cine înlocuieşte, ce grozăvii va dezvălui „noul” despre „vechiul”, dar şi ce catastrofe biografice va pune înlocuitul pe seama înlocuitorului. Urmează linia a doua de curiozităţi: ce avere are noul, ce-i face nevasta, cum o cheamă pe amantă şi, la o adică, pe cine a pupat/plătit ca să acceadă la funcţie. Aşa a fost mereu şi, bănuiesc, ritualul nu se va schimba prea curând.

Anul acesta, însă, pentru prima dată de la căderea lui Ceauşescu, înlocuirea şefilor de deconcentrate nu s-a mai suprapus cu schimbarea puterii politice. Ciudat, ghilotina n-a mai picat, fiind înlocuită cu o discretă tragere a preşului de sub picioare, selectiv, după criterii indescifrabile. Puterea USL a arătat un fel de sfială în a schimba şefii locali, aşa că administraţia publică e acum o masă eterogenă, cu risc exploziv: pesedişti amestecaţi cu pedelişti, uneperişti combinaţi cu liberali, totul cu garnitură de pecişti. Cam mulţi pecişti.

Mare brânză nu prea iese din toată această îmbârligătură. Unii şefi îşi fac meseria, căci mai există pe funcţii, pe ici, pe acolo, şi ceva specialişti. Alţii, respectiv cei care n-au fost binecuvântaţi cu pricepere profesională, trag sforile în favoarea unui partid sau a altuia, că doar-doar or supravieţui pe scaun mai departe. Alţii pur şi simplu taie frunză la câini, pentru că fie nu se pricep la altceva, fie n-au chef de muncă, fie aşteaptă să-i lovească din clipă în clipă mazilirea.

Una peste alta, în administraţie e o ţâr’ de haos. Se munceşte cam în dorul lelii, se plătesc poliţe, se pun pioneze pe scaune, dulceaţă în galoşi şi reclamaţii la DNA. Evident, plătitorii de taxe şi impozite nu asta aşteaptă de la administraţia publică, ci rezolvarea problemelor obştii. Care probleme se adună pe zi ce trece, devin mai complicate şi mai greu de rezolvat. Îi pasă cuiva că lucrurile merg prost? Pare-mi-se că nu prea, căci altfel ar reacţiona.

Bunăoară, am cazul şefei de la Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Galaţi. Solicitată de reporterii Vieţii libere să furnizeze o serie de informaţii publice, care ţin fix de motivul pentru care este plătită din impozitele şi taxele plătite de contribuabili, a refuzat. Uite-aşa! Nu vrea domnia-sa să discute cu Viaţa liberă, deci nici cu gălăţenii care pun leu peste leu pentru a-i plăti leafa.

Trec peste faptul că legea o obligă pe doamna director să furnizeze acele informaţii. Trec şi peste faptul că a fost numită de PD-L, pe criterii politice, lucru pe care l-a şi subliniat în primul discurs pe care l-a adresat celor din subordine. Trec chiar şi peste faptul că doamna director aplică, din ce am aflat, metode opresive incredibile împotriva incomozilor (am auzit că unor salariaţi li s-a tăiat telefonul, internetul şi curentul din birou!). Nu pot să tolerez însă aroganţa de care dă dovadă. Dispreţul  pe care îl manifestă faţă de contribuabili.

Ca plătitor de taxe, cer actualei puteri politice să ia urgent măsuri! Să schimbe naibii vechea gardă! Căci fiecare zi de întârziere nu face altceva decât să crească nivelul de frustrare publică. Asta v-aţi propus?

Societatea civilă gălăţeană miroase a ţeapă!

Un prieten român stabilit de vreo 20 de ani în Belgia (mai precis la Bruges) îmi povestea că acolo, la ei, presiunea pe autorităţi, pentru rezolvarea problemelor foarte importante ale urbei, nu este exercitată atât de presă, cât de societatea civilă.

Afirmaţia lui m-a mirat peste poate, căci la noi, în România, lucrurile nu stau deloc aşa. Pe meleagurile mioritice, presa independentă (atâta câtă e…) a fost şi a rămas singurul instrument de echilibru în dialogul dintre contribuabili şi autorităţi. Societatea civilă?! Termen vag! Impresia generală – corectă sau eronată, nu ştiu – este că ONG-uri româneşti sunt doar instrumente de deturnat fonduri publice. Nu o zic eu, ci este mesajul ce vine dinspre Vest, unde sunt deja de notorietate ţepele trase de români în numele unor pretinse cauze nobile.

În Vest, nu e de glumit cu atitudinea civică! Marcel – că aşa îl cheamă pe prietenul meu din Bruges – mi-a povestit, bunăoară, cum activiştii de Mediu au salvat de la hăcuire un părculeţ din oraş. O fâşie de iarbă care urma să devină – atenţie! – nu supermarket sau cârciumă, ci pistă pentru biciclişti. Ei bine, trei organizaţii neguvernamentale au pichetat zilnic, cu pancarte, sediul municipalităţii, au trimis memorii la Parlament, la Guvern şi la UE, ba chiar au făcut o petiţie publică pe care au semnat-o inclusiv proprietarii de biciclete. Cu alte cuvinte, societatea civilă s-a coagulat în jurul ideii că parcul este mai bun decât orice altceva, fie şi un obiectiv „eco”, cum e pista pentru biciclişti.

Urmarea acestei campanii ferme a fost că autorităţile au renunţat la proiect. Societatea civilă a învins. Mai mult decât atât, a demonstrat că este o forţă şi că interesul public poate fi stabilit şi altfel decât în birourile pline cu birocraţi.

A vorbi despre astfel de acţiuni în Galaţiul zilelor noastre este ca şi cum ai compara Chirafteiul cu Parisul. Oricât mi-aş căzni memoria, nu pot descoperi prea multe acţiuni cu susţinere civică în acest judeţ. Mă rog, există ceva pe partea maidanezilor, dar este vorba despre acţiuni cu substrat uneori foarte controversat (inclusiv cu acuzaţii de fraudă). Dacă este să vorbim strict despre oameni şi despre treburile publice arzătoare, rolul societăţii civile dă cu virgulă. Să luăm ca exemplu spaţiile verzi ale Galaţiului. De 20 de ani asistăm la o exterminare a ierbii. La o betonare furioasă. Vă amintiţi să fi fost vreun ONG ecologist care să se opună? Să protesteze? Să se aşeze în faţa betonierelor şi buldozerelor? Eu nu-mi amintesc de aşa ceva!

În schimb, am proaspete în memorie nişte seminarii obosite făcute pe finanţări europene. Cinci pliante colorate, un pix inscripţionat şi trei discursuri în limbaj păsăresc despre „axe prioritate”, „aquis comunitar”  şi „green concept”. Cam asta înseamnă conservarea mediului…

Modelul „de succes” din zona de Mediu este perfect aplicabil şi în alte domenii care se pretează la civism: criminalitatea, consumul de droguri, alcoolismul, prostituţia, traficul de carne vie, analfabetismul. În teorie, o mulţime de entităţi româneşti „combat” fenomenul, pe finanţări frumuşele.  Practic însă, în teren, în lumea vie, nu se întâmplă nimic concret. Societatea civilă gălăţeană miroase a ţeapă. Vom investiga, vom demasca şi – unde este cazul – vom ajuta. Uşa ziarului este deschisă pentru toate colaborările oneste!

Sunt un fraier! Caut un şmecher care să mă jefuiască!

Da. Recunosc. Sunt un fraier care-şi plăteşte întocmai şi la timp dările către stat, ca şi cum de asta ar depinde chiar existenţa mea. Stau la cozi lungi, achit întotdeauna în termenul legal şi plec de la ghişeu cu portofelul gol, dar cu sentimentul că îmi fac datoria faţă de naţiune. Cred că definiţia perfectă a normalităţii este celebra afirmaţie a preşedintelui american John F. Kennedy – „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea” (expresie care, după unii, ar fi „furată” de la libanezul Khalil Gibran) – şi că orice lucru trebuie să se bazeze pe credinţă şi bun-simţ.

Mărturisesc, am păcătuit. M-am surprins de câteva ori că mă înverzesc de invidie în faţa unor fapte care nu se încadrează în criteriile morale enunţate mai sus. Am tresărit atunci când am descoperit, pe căi jurnalistice, că miliardarul Cătălin Chelu a luat de la stat, ilegal, TVA în sumă de câteva zeci de milioane de euro. Preţ de o fracţiune de secundă m-am gândit că aş fi putut face şi eu o astfel de golănie, însă imaginea rozalie a unui trai luxuriant a pălit instantaneu în faţa perspectivelor penale.

Da. Am fost tentat. La aflarea „ingineriilor” imobiliare produse de deputatul Boldea, am avut un moment de relaxare morală şi mi-am imaginat că aş fi putut avea eu acei bani, căci mecanismul folosit nu este nici pe departe genial. Oricine îl poate aplica dacă are gradul de inconştienţă necesar. Însă, imediat, am realizat că preţul ce trebuia plătit (şi nu mă refer aici la bani) era mult prea mare.

Aşa e. Analizând probele afacerii Hortigal, prin care fraţii Herăscu a dat statului român un tun de vreo 40 de milioane de euro, m-am gândit că şi eu aş fi putut „converti” pământul meu, din Jorăştiul natal, în intravilan de Galaţi, obţinând la chestia asta un milion-două de euro. Însă nu mi-am dus imaginaţia mai departe, pentru că ştiu că minciuna are picioare scurte şi că, mai devreme sau mai târziu, toţi cei care atentează la patrimoniul public vor plăti. Chiar dacă procurorii nu-i prind (sau nu vor/pot să-i prindă), istoria îi va aşeza la locul potrivit pe toţi jefuitorii naţiei.

Hotărât lucru, dincolo de „crimă şi pedeapsă”, e foarte uşor să fii coruptibil în România. E relaxant. E pasivitate pură! Atâta doar că deja avem, după părerea mea, mult mai mulţi oameni coruptibili decât indivizi interesaţi să-i corupă. Asist, de ceva vreme (ani,decenii), la un fenomen straniu. Mai toţi cei care vorbesc despre job fac aluzii directe la „demiurgia” funcţiei lor. Toţi sunt mici dumnezei, toţi pot „rezolva” cât ai pocni din degete treburi care pentru muritorul de rând sunt corvoade de neimaginat, toţi au „contacte”, „conexiuni”, uşi deschise doar pentru ei.

Sincer să fiu, situaţia mă cam sperie. Îndrăznesc să sper că de vină e în multe cazuri lăudăroşenia, fudulia, trufia. Că de fapt acei oameni au moralitatea intactă şi că doar vor să pară extrem de importanţi în ochii celorlalţi. Însă speranţele mele mor încet, una câte una, pe măsură ce viaţa, meseria, creionează în faţa ochilor mei modele imorale tulburătoare, de genul Chelu, Boldea sau Herăscu.

Sunt un fraier. Plătesc impozite, respect legea, încerc să impun oamenilor principii morale. Mai concret, caut un şmecher care să mă jefuiască. Dacă o mai fi rămas ceva de jefuit…