Lecţia de profesionalism/ Omul sfinţeşte locul

Sunt absolut convins că oamenii de ispravă vor găsi, dacă este cazul, soluţii să construiască un paradis chiar şi în mijlocul deşertului. Evident, şi reciproca este perfect valabilă, căci omul, prin definiţie, adăposteşte în sine atât binele, cât şi răul. Dă paradisul pe mâna unor netrebnici şi se va alege praful şi pulberea. Fără oameni pricepuţi, fără profesionişti adică, totul e doar o zbatere în van. Un fel de campanie electorală perpetuă, în care unii strigă „ura”, iar alţii huiduiesc înverşunat, însă degeaba. Se împuşcă reciproc cu vorbe, în slujba unor iluzii.

De vreo 200 de ani încoace am căpătat şi am perpetuat obiceiul să ne văicărim că n-avem nemţi. Expresia a devenit aproape o scuză a neputinţei, după principiul că – Vezi Doamne! – ţara asta are o criză acută de specialişti. S-a folosit pretextul şi în vremurile când se fura în draci la construirea căilor ferate româneşti (ce, credeaţi că doar autostrăzile costă cât să te cruceşti?), s-a aruncat în luptă zicerea şi când inginerii autohtoni nu reuşeau să inventeze peste noapte ceea ce „le trasau sarcină” activiştii cu trei clase, este la modă şi acum. Mai ales acum.

Dar oare chiar să fie România într-o veşnică şi imposibil de rezolvat criză de specialişti? Dacă mă uit un pic în jur, parcă îmi vine a crede că nu, căci foarte mulţi compatrioţi de-ai noştri, plecaţi „afară”, au primit acolo recunoaşterea înaltei lor valori profesionale. În mai toate domeniile, românii sunt consideraţi în străinătate ca oameni bine pregătiţi, oneşti, cu mare capacitate de adaptare şi de învăţare. Inclusiv în Germania, că tot vorbeam despre „lipsa de nemţi” ce ne chinuieşte de veacuri.

De fapt, înclin să cred că noi, românii, nu avem neapărat o problemă cu competenţa, cât cu recunoaşterea ei, aici, între ai noştri. Scoborând în originile neamului, nu pot să uit că mobilul crimei din balada „Mioriţa” (care va să zică, un simbol cultural al naţiei) este invidia. Pizma fără limite. „Are oi mai multe, mândre şi cornute”. Nu a contat că oile acelea nu erau furate şi nici că nu deveniseră mai multe şi mai mândre prin metode neortodoxe. A fost suficientă constatarea că „celălalt” e mai gospodar  – probabil pentru că muncit mai mult şi mai bine, socotesc eu – pentru ca asasinatul să devină soluţie. Uite-aşa gândeşte naţia, în fibra ei cea mai profundă!

Am convingerea fermă că în România, deci şi aici, la Galaţi, încă mai există o sumedenie de oameni de valoare. E adevărat, mulţi specialişti au luat calea pribegiei, sub povara sărăciei, însă ne-au mai rămas suficienţi cât să ne „lovim” de ei în toate domeniile. Şi, dacă se poate, să-i apreciem.

„Viaţa liberă” vă propune pentru anul 2014 un demers editorial de profunzime: PROFESIONIŞTII. O radiografie amănunţită a meseriilor care, însumate, înseamnă însăşi existenţa societăţii umane. Fie că vorbim despre profesori, despre medici, despre strungari, despre zidari sau despre simpli agricultori. Vom scoate pe hârtie poveştile – unele extraordinare, altele aproape banale de fireşti ce sunt – oamenilor care sfinţesc locul. Necondiţionat. Dezinteresat. Doar pentru că vor să fi mai buni. Staţi cu ochii pe noi!

Când vom gândi şi noi ca-n Vest?

Undeva în Vestul Europei, într-o aşezare de nici 2.000 de suflete, s-a organizat un referendum pentru creşterea impozitelor locale. O ştire aparent banală. Şi la noi cresc impozitele. Şi nici măcar nu ne întreabă cineva dacă suntem de acord. Mă rog, există şi câteva excepţii. Cum ar fi cazul localităţilor româneşti care au trecut în ultimii ani de la statutul de sat la cel de oraş, cu impozite pe măsură, adică mai mari. Treaba s-a făcut tot prin consultare populară, deci până la acest punct ne putem considera şi noi un fel de occidentali, nu?

Ba nu putem! Scopul final al operaţiunii este, la ei, altul decât cel de la noi. Locuitorii acelei aşezări (danezi, dacă îmi aduc bine aminte) nu au vrut buletin de oraş sau alte aroganţe. Nu. Ei îşi doreau doar bani pentru construirea unei noi săli de sport. Evident, puteau cere fonduri de la guvernul lor (care e destul de potent financiar), însă au vrut să se gospodărească singuri, prin propriile forţe. Mentalitate puternică, de oameni care vieţuiesc de secole sub principii capitaliste. Şi care au lipsit de la cursurile de socialism ştiinţific pe care ni le-au administrat nouă ruşii. Avantaj ei.

Însă surpriza din ştire de-abia acum vine. Câţi dintre locuitorii acelei aşezări credeţi că s-au prezentat la referendum? N-o să ghiciţi! Nu 30%. Nici 51%. Fix 98% şi-au exprimat voinţa, un adevărat record mondial în domeniu. Poate că vă gândiţi că au fost aşa de mulţi pentru că erau împotriva majorării impozitelor. Că au făcut astfel scut împotriva „exploatatorilor”. Uite că nu e aşa! Toţi, dar absolut toţi cei care au votat au spus „da” creşterii impozitelor. Oamenii chiar îşi doreau o sală nouă de sport, cu care să se mândrească şi despre care să spună că este un rod al eforturilor proprii. Admirabil.

Mă întreb – cumva retoric – în câte localităţi din România ar fi posibil un astfel de scenariu? Ce localitate din judeţul Galaţi ar vota, fie şi numai cu 35%, să se pună o taxă pentru o investiţie publică? O să spuneţi că la noi nivelul de trai a praf. Aşa e. Suntem îngrozitor de săraci. În acelaşi timp însă, cârciumile prosperă. Sunt mereu pline. Şi cu oameni mai cu dare de mână, dar şi cu săraci care preferă să dea pe alcool ultima brumă de avut. Ştiţi, bunăoară, că ziua în care se plătesc ajutoarele sociale e zi de aprovizionare pentru toate cârciumile? Se bea la greu, se achită datoriile „la caiet” şi ciclul rachiului pe datorie reîncepe, până la următorul termen de plată a venitului minim garantat.

Departe de mine gândul să trimit responsabilitatea neputinţei acestui popor pe umerii celor mai săraci dintre cetăţeni. Însă nici nu pot ignora faptul că şirul lung de pomeni electorale construit de clasa politică a distrus conştiinţa naţiei. Săracul aşteaptă să i se dea, iar gospodarul înjură pentru că din munca lui, via ajutorul social, sunt ţinute cârciumile pline de beţivi şi de puturoşi. Iar când vine vorba de un sacrificiu colectiv pentru un scop comun, toţi încep să se ascundă pe după cireşi. Unii pentru că s-au săturat să fie jumuliţi în numele protecţiei sociale (în fapt o odioasă manipulare electorală), alţii pentru că le e mai drag gâtlejul decât chestiunile de interes public.

Suntem nişte laşi. Diferenţa dintre noi şi occidentali nu este o chestiune de geografie, ci una de conştiinţă.

Aveţi curaj să vă priviţi copiii în ochi?

Să spunem lucrurilor pe nume: criza de încredere în care se afundă majoritatea entităţilor gălăţene – fie că vorbim aici despre instituţii, despre personalităţi sau chiar despre firme – a devenit alarmantă. De câţiva ani încoace, pare că nimeni nu mai crede în nimic, iar efectul imediat al acestei stări de negare este o radicalizare cumplită a societăţii.

Intoleranţă, venin, sudalme. Trăim într-un nou turn Babel, în care ne consumăm energia, fiecare dintre noi, încercând  să ţipăm mai tare decât ceilalţi. În acelaşi timp, disponibilitatea la dialog, la a accepta (fie şi numai formal) părerea semenilor se dispersează ca fumul gonit de vânt. Puţini sunt cei care mai încearcă să asculte, însă la fel de puţini sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie ascultaţi. Răcnetele isterice rămân, orice aţi spune, simple zgomote. Nu ţin loc de FAPTE.

Nu s-a ajuns aici din întâmplare. Nu este un simplu capriciu social, ci efectul unei lungi perioade de frustrare. E clar că prea puţini oameni mai cred acum, în anul de graţie 2014, într-un viitor frumos colorat. Şi de ce ar mai crede? De vreo şapte decenii, românii (implicit gălăţenii) sunt minţiţi fără oprire. Fără ruşine. Fără remuşcări. Fără drept la replică.

Indiscutabil, găsim în trecutul nostru colectiv prea multe momente neplăcute. Vi se pare că societatea perfectă promisă de comunişti a funcţionat, fie şi măcar pentru o secundă, pe aceste meleaguri? Întrebaţi-i pe cei ai căror bunici au murit sub ciomegele comisiilor de colectivizare. Sau pe cei ai căror părinţi au înfundat puşcăriile doar pentru că vedeau viitorul altfel decât era scris de Lenin şi Stalin.

Revoluţia din Decembrie 1989 (peste un an se face un sfert de secol de atunci!) putea să schimbe lucrurile. Putea… În realitate, România a rămas acelaşi areal al minciunii sfruntate. S-au promis mai multe locuri de muncă,  dar s-au desfiinţat şi cele deja existente. Au făgăduit justiţie, dar au construit reţele mafiote sufocante. Au promis impozite mai mici, dar ne-am pomenit cu sute de taxe împovărătoare, cu duhoare de Ev Mediu. NIMIC din ceea ce ni s-a plimbat pe sub nas – în duminicile electorale din ultimii 25 de ani – nu s-a înfăptuit. Şi-atunci de ce ar mai crede oamenii în promisiuni?

Trăim o criză de încredere fără precedent. Din păcate, valul negării a devenit atât de furios încât îneacă, laolaltă, vinovaţii şi nevinovaţii. Mai nou, puţinele exemple pozitive din ţara asta sunt mutilate de securea urii. Spaţiul virtual a creat monştri. Orice olimpic este „o odraslă de bani gata”, orice student eminent este „un drogat”, orice ziarist onest este „un vândut de doi bani”, orice edil bine intenţionat este „un tâlhar pus pe furat”. Prezumţia de bune intenţii? Un moft! O alintătură de domnişoare de pension. „Românii adevăraţi” înjură, acuză, suspectează. Dovezi? Cui îi trebuie? E mai simplu să arunci cu lături în tot şi în toate. De ce să încerci să construieşti, când poţi să-i altoieşti cu adjective pe cei care se căznesc să mai mişte ceva în ţara asta?

Trăim în noul turn Babel. Mă gândesc cu strângere de inimă la momentul când această construcţie absurdă se va prăbuşi. Atunci, când toate minciunile se vor fi terminat, va trebui – toţi! – să explicăm urmaşilor noştri, privindu-i în ochi, ce viitor le-am pregătit.  Putem?

Ştiţi că vi s-a mai pus un impozit?

Atunci când măreţii noştri guvernanţi au anunţat că vor susţine financiar producţia de energie „verde”, nepoluantă, am avut un moment de bucurie lăuntrică. „Uite, domnule, că se gândesc şi la viitor”, mi-am zis, fără să-mi închipui nici o secundă că, de fapt, la mijloc este doar o nouă taxă, bazată pe simpla şi clasică metodă de jecmănire „de la mulţi câte un pic, ca să se adune mult pentru puţini”.

Indiscutabil, tranzacţia de certificate verzi a creat o piaţă. Se plimbă bani dintr-un buzunar în altul, se cumpără şi se vând emisii. În fapt se vinde şi se cumpără moarte. Sincer, mi se pare cinism în cea mai pură formă să-i permiţi unei fabrici să polueze mai mult decât prevede legea, pe principiul că firma este penalizată financiar pentru otrava suplimentară introdusă în apă, în aer sau în sol. Bun. Statul ia nişte bani. Dar sănătatea noastră, a celor afectaţi de poluare, cine o repară? De altfel, poate fi măsurată sănătatea în bani?

Însă marele tun al acestei poveşti pseudo-ecologice este acela că, de fapt, costurile certificatelor verzi sunt suportate, în final, de către populaţie. Avem de-a face cu o taxă mascată abil, prin factura de la energia electrică, care tinde să devină astfel un fel de act fiscal în toată regula, căci conţine deja patru taxe: TVA, radio, TV şi, mai nou, certificatul verde. Socoteala guvernanţilor e simplă: câte un leu de la fiecare consumator de curent din România înseamnă 7,5 milioane de lei dintr-un foc.

Cine plăteşte această taxă? Toată lumea, adică şi băbuţele cu 300 de lei pensie, şi şomerii, şi persoanele cu handicap. Toţi! Unde se duc banii? Păi, e simplu: la investitorii în parcuri eoliene, în parcuri fotovoltaice etc. Apropo, cel mai mare investitor în domeniu din România e miliardarul Ion Ţiriac, iar subvenţia primită de onor omul de afaceri provine de la fraierii rupţi de foame obligaţi să plătească, prin factura de la curent, aceste aşa-zise certificate verzi. Este, dacă vreţi, un fel de haiducie pe invers: se ia de la amărâţi şi se dă tot la cei care au.

Evident, vor fi unii care vor spune că piaţa e liberă şi că orice român are dreptul să investească în energii neconvenţionale şi să primească subvenţie de la stat. În teorie, aşa e. În practică, însă, doar în jurul a 10.000 de români (din cei 7,5 milioane de cotizanţi) îşi pot permite să investească. Restul sunt simpli boi în jugul unui regim care nu e nici capitalist, nici socialist  şi nici măcar naţionalist. Este doar o adunătură de şmecheri al căror principal scop e să facă bani. Cu orice preţ, prin orice mijloace, cu orice risc. Ce mai contează un milion de muritori de foame când gaşca ta e la putere an de an, indiferent de ceea ce votează mulţimea?

De la o vreme, disputele dintre grupările politice (inclusiv aici, la Galaţi) seamănă tot mai mult cu wrestlingul americanilor. Pumnii lovesc aerul, gemetele ascund de fapt chicoteli, vânătăile sunt pictate cu fard, iar în culise, departe de ochii celor care suportă cheltuielile pentru tot circul, banii se împart frăţeşte, fără scrupule şi fără resentimente. Avem liderii pe care i-am ales. Avem liderii pe care i-am născut şi educat. Trăim într-un oraş şi într-o ţară în care speranţa seamănă tot mai mult cu un puf de păpădie în zbor. Se pierde – uşor-uşor – în zare, până se contopeşte cu cerul şi nu se mai vede. Auri Sacra Fames!