Aveţi curaj să vă priviţi copiii în ochi?

Să spunem lucrurilor pe nume: criza de încredere în care se afundă majoritatea entităţilor gălăţene – fie că vorbim aici despre instituţii, despre personalităţi sau chiar despre firme – a devenit alarmantă. De câţiva ani încoace, pare că nimeni nu mai crede în nimic, iar efectul imediat al acestei stări de negare este o radicalizare cumplită a societăţii.

Intoleranţă, venin, sudalme. Trăim într-un nou turn Babel, în care ne consumăm energia, fiecare dintre noi, încercând  să ţipăm mai tare decât ceilalţi. În acelaşi timp, disponibilitatea la dialog, la a accepta (fie şi numai formal) părerea semenilor se dispersează ca fumul gonit de vânt. Puţini sunt cei care mai încearcă să asculte, însă la fel de puţini sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie ascultaţi. Răcnetele isterice rămân, orice aţi spune, simple zgomote. Nu ţin loc de FAPTE.

Nu s-a ajuns aici din întâmplare. Nu este un simplu capriciu social, ci efectul unei lungi perioade de frustrare. E clar că prea puţini oameni mai cred acum, în anul de graţie 2014, într-un viitor frumos colorat. Şi de ce ar mai crede? De vreo şapte decenii, românii (implicit gălăţenii) sunt minţiţi fără oprire. Fără ruşine. Fără remuşcări. Fără drept la replică.

Indiscutabil, găsim în trecutul nostru colectiv prea multe momente neplăcute. Vi se pare că societatea perfectă promisă de comunişti a funcţionat, fie şi măcar pentru o secundă, pe aceste meleaguri? Întrebaţi-i pe cei ai căror bunici au murit sub ciomegele comisiilor de colectivizare. Sau pe cei ai căror părinţi au înfundat puşcăriile doar pentru că vedeau viitorul altfel decât era scris de Lenin şi Stalin.

Revoluţia din Decembrie 1989 (peste un an se face un sfert de secol de atunci!) putea să schimbe lucrurile. Putea… În realitate, România a rămas acelaşi areal al minciunii sfruntate. S-au promis mai multe locuri de muncă,  dar s-au desfiinţat şi cele deja existente. Au făgăduit justiţie, dar au construit reţele mafiote sufocante. Au promis impozite mai mici, dar ne-am pomenit cu sute de taxe împovărătoare, cu duhoare de Ev Mediu. NIMIC din ceea ce ni s-a plimbat pe sub nas – în duminicile electorale din ultimii 25 de ani – nu s-a înfăptuit. Şi-atunci de ce ar mai crede oamenii în promisiuni?

Trăim o criză de încredere fără precedent. Din păcate, valul negării a devenit atât de furios încât îneacă, laolaltă, vinovaţii şi nevinovaţii. Mai nou, puţinele exemple pozitive din ţara asta sunt mutilate de securea urii. Spaţiul virtual a creat monştri. Orice olimpic este „o odraslă de bani gata”, orice student eminent este „un drogat”, orice ziarist onest este „un vândut de doi bani”, orice edil bine intenţionat este „un tâlhar pus pe furat”. Prezumţia de bune intenţii? Un moft! O alintătură de domnişoare de pension. „Românii adevăraţi” înjură, acuză, suspectează. Dovezi? Cui îi trebuie? E mai simplu să arunci cu lături în tot şi în toate. De ce să încerci să construieşti, când poţi să-i altoieşti cu adjective pe cei care se căznesc să mai mişte ceva în ţara asta?

Trăim în noul turn Babel. Mă gândesc cu strângere de inimă la momentul când această construcţie absurdă se va prăbuşi. Atunci, când toate minciunile se vor fi terminat, va trebui – toţi! – să explicăm urmaşilor noştri, privindu-i în ochi, ce viitor le-am pregătit.  Putem?

Vremea nebunilor

Parcă mai ieri citeam, cu nesaţ, prima ediţie a „Vieţii libere”. Tânăr aspirant la libertate, admiram până la lacrimi curajul acelor oameni care scriau despre naşterea unei lumi noi – aproape utopică! – în timp ce lumea cea veche încă nu murise, ci agoniza furioasă, împroşcând cu moarte. Uite că au trecut 24 de ani…

Chiar dacă între timp (mai ales în ultimul deceniu) s-au găsit destui care să pună sub semnul întrebării  momentul Decembrie 1989, povestea nebună – prin curaj –  de atunci nu poate fi murdărită. Nu poate fi atinsă de aripa năclăită de ură a răului. Nu poate fi alungată din memoria trăitorilor acelor clipe nici măcar dacă s-ar uni împotriva ei toate invectivele Universului. Desigur, încercări vor fi, căci – constat cu amărăciune – a devenit o modă ca opinia publică să fie virulent şi inutil contestatoare.

De când internetul a oferit posibilităţi infinite delatorilor, nihiliştilor şi calomniatorilor de profesie, lumea s-a schimbat. În rău. Curajul de a spune „NU” şi de a-l lua de piept pe ticălos – căci asta s-a întâmplat în Decembrie 1989 – a fost înlocuit cu o tastatură şi cu un bagaj bogat de înjurături. Iar democraţia a pierdut, prin neprezentare, meciul cu istoria. Căci forţa colectivă a unui popor  – care poate urni şi munţii din loc dacă îşi doreşte –  s-a degradat până la atrofiere. Revoluţie? Ce revoluţie mai pot face nişte oameni care nu îşi asumă opiniile? Forumurile de pe internet au creat monştri. Iar aceşti monştri au devorat însăşi ideea de democraţie, căreia i s-a anulat una dintre valorile ei fundamentale: curajul. Să nu-mi spuneţi că a înjura pe forum, din postură anonimă, înseamnă curaj!

Nu poţi schimba lumea din spatele unei tastaturi decât dacă te cheamă Steve Jobs, Paul Allen sau Bill Gates. Libertatea nu se pierde şi nu se câştigă pe chat. Economia nu înfloreşte pe Facebook, iar clasa politică nu se responsabilizează făcând opoziţie pe HI5. S-a construit o falsă impresie că spaţiul virtual a împins puterea poporului pe cele mai înalte culmi însă, de fapt, s-a întâmplat invers. Stă dovadă, spre exemplu, faptul că orice petiţie on-line care adună sute de mii de semnatari nu reuşeşte să strângă în piaţă – în agora vie –  decât câteva sute de oameni. Vărsându-şi furia „pe net”, poporul are impresia că a învins, când de fapt este învins.

La 24 de ani de „Viaţa liberă” – care înseamnă pentru români fix atâţia ani de democraţie – sunt nevoit să constat că ideea de presă a fost şi ea compromisă. Au tăvălit-o prin aşternuturi soioase mogulii atârnaţi politici, au siluit-o ziariştii vânduţi, au pocnit-o peste gură afaceriştii interesaţi de o instrument de influenţă dirijată. Frumoasa virgină de acum 24 de ani a ajuns fată bătrână, i-au căzut dinţii şi e chioară de un ochi. Cerşeşte la capra podului şi, uneori, se prostituează pe centură pentru o franzelă şi trei ridichi. Cei care cândva o adulau şi-i cântau serenade, acum o scuipă de peste gard şi, la înghesuială, îi trag şi câte un cot în stomac. În patru-cinci ani presa adevărată va muri, iar spaţiul rămas gol va fi ocupat de manipulatorii de profesie, care ies încet-încet din criogenia la care i-a obligat Decembrie 1989.

E vremea nebunilor. Bucuraţi-vă că merge netul!

Se bagă cineva la un război cu mârlanii?

Cu riscul de a fi catalogat drept fatalist, trebuie să constat că umanitatea se cam duce râpă. Ceea ce ne-a definit ca fiinţe superioare se diluează cu zi ce trece, lăsând loc unor instincte animalice care exclud particula „sapiens” din denumirea speciei noastre. Bunăoară, e greu de spus ce-a fost în capul românilor care făcut lanţ de petreceri pantagruelice în Săptămâna Mare. Pretextul numit 1 Mai nu mi se pare sub nicio formă suficient pentru a da cu decenţa de pământ, chiar dacă amintita zi are anvergură mondială. Să nu uităm că asta se întâmpla în Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este şi trebuie să rămână un prilej de reculegere sufletească, de reîntâlnire cu Divinitatea, cu esenţa noastră spirituală.

Am văzut la televizor, în Vinerea Mare, mii de oameni înfulecând ciozvârte uriaşe de carne sau târându-se ca râmele din cauza beţiei extreme. Vă spun sincer că m-am cutremurat. Aş fi vrut să-i privesc cu înţelegere şi iertare, însă n-am putut, căci mi-am amintit că exact atunci toată creştinătatea ortodoxă (din care pretind că fac parte 97% dintre români), rememora chinurile de pe cruce ale Fiului Domnului. Era, neîndoielnic, prilej de smerenie şi nu de excese fără limită.

Lipsa de respect faţă de semeni şi faţă de valorile sociale a ajuns, din păcate, la nişte dimensiuni de neimaginat până în urmă cu câţiva ani. Recent, un comentator pe site-ul Vieţii libere le explica celorlalţi (şi mie) că el nu e obligat să fie civilizat şi că urmările nesimţirii lui (era vorba îndeobşte despre curăţenia din oraş) trebuie înlăturate de autorităţi. Şi că de aia plăteşte el impozite: să aibă dreptul să scuipe cojile de la seminţe pe trotuar. Ca să fiu sincer, mesajul lui, chiar dacă era oarecum izolat, m-a tulburat, căci indică un curent de opinie pe care îl regăsesc, zilnic, şi la alte comentarii.

Din ceea ce constat, devine tot mai prezentă ideea că noi, oamenii, am ajuns cumva deasupra lucrurilor. Că avem voie să facem tot ceea ce ne tună prin minte şi că orice constrângere morală sau legală este un atentat la libertate. Spre exemplu, peste 90% dintre comentariile de pe site-uri şi forumuri româneşti sunt atacuri la persoană. Invective. Sudalme. Măgării. Doar 10% dintre comentatori scriu la obiect şi au idei constructive. Restul împroşcă mizerie sub acoperirea anonimatului.

Fără îndoială, educaţia nu se poate face cu ciomagul. O vită speriată de băţ nu este o vită educată. În schimb, cred că este nevoie de legi mai bune şi mai bine aplicate. Libertatea individului este garantată atâta vreme cât, prin faptele lui, nu aduce atingere libertăţii altuia. Acesta este spiritul (european!) după care trebuie să ne ghidăm. Iar dacă cei care murdăresc oraşul vor plăti amenzi usturătoare pentru asta, se cheamă că îi vom obliga să se gândească de două ori înainte de a se comporta necivilizat. Şi dacă cei care înjură în mediul virtual ar fi aspru pedepsiţi, atunci noi şi copiii noştri am fi scutiţi de acest spectacol grotesc.

Propun o temă pentru parlamentarii gălăţeni: să iniţieze şi să susţină modificarea legislaţiei privind ordinea şi liniştea publică (activitate care, apropo, nu mai este în atribuţiunile niciunei instituţii!), precum şi pentru elaborarea unei legi privind curăţirea morală a mediului on-line. Sunt foarte curios cine se bagă!

Filosofic vorbind, obsesia pentru mâncare bate obsesia pentru sex!

Până de curând, eram convins că obsesia numărul 1 a fiinţei umane este sexul.

(voci din back-ground: „Obsedatule!”, „Huo!”, „Părerea ta!”)

Aşa e! Nu pot să generalizez. Însă convingerile nu sunt sinonime, aproape niciodată, cu adevărul pur. Esenţa obiectivismului este bazată pe a te îndoi de certitudinea unui lucru/stări . Profilul semantic al termenilor „convingere”, „principiu”, „ideal” este legat clar de subiectivismul extrem. De imobilismul gândirii. E mult mai confortabil să ai convingeri, fie ele şi greşite, decât să te zbaţi în incertitudini.

Un bun prieten îmi mărturisea recent că nu se gândeşte la moarte pentru că simte că, altfel, o ia razna. „Prefer să cred că sunt veşnic. Aşa, am la dispoziţie confortul clipei şi nimic mai mult. Ştiu că sunt iraţional şi subiectiv, dar prefer să fiu un bou fericit, decât o antilopă fugărită de lei”, îmi spunea el, într-o mărturisire smulsă între o discuţie despre Steaua şi una despre Kant.

Carpe diem! Fără obsesii! Uşor de spus, complicat de făcut. Instinctual vorbind, obsesia pentru sex este mai „carpe diem” decât cea pentru mâncare.  Evident, la asta contribuie şi faptul că sexul nu este legat de moarte decât printr-un substrat filozofic extrem de fragil. Credinţa într-o existenţă prelungită prin urmaşi era, în religiile primordiale, mai prezentă decât credinţa într-o suprafiinţă. Însă religiile moderne au alungat această supapă anti-alienare. Omul cavernelor îşi permitea luxul să creadă că poate fi veşnic la modul simplu: printr-o plăcere. Omului modern nu-i mai este îngăduit să asimileze plăcerea cu veşnicia. E tabu! La modă este „filmul” în care suferinţa este garanţia fericirii veşnice.

Dincolo de filosofii controversate, pe un teren unde este mult mai uşor de stabilit ierarhii (am numit aici INTERNETUL), obsesia pentru sex a fost învinsă – zdrobitor! –  de obsesia pentru mâncare.

O evaluare făcută recent de google arată că persoanele care intră pe web în căutare de informaţii despre mâncare şi nutriţie sunt cu 32,8% mai multe decât cele care intră în căutarea sexului şi pornografiei.

Aproape că nu-mi vine  să cred una ca asta! Dar, cum spunem, eu am nişte prejudecăţi. Nu c-ar fi o scuză…