JURNAL DE MAHALA/ Prostia urlă-n parcul Rizer

Somnul raţiunii naşte monştri. Atunci când celebrul artist Francisco Goya rostea această expresie, în urmă cu mai bine de 200 de ani, cu siguranţă că nu se gândea că va pune bazele unei filosofii administrative cu aplicabilitatea în România secolului 21. La origine, logica acestui dicton nu avea nici cea mai mică legătură cu politica, ci era o încercare de definirea a artei, filtrată printr-o estetică a urâtului pe care Goya a dus-o la perfecţiune în pictură. Însă cum viaţa bate filmul, implicit şi pictura  – căci ce e filmul dacă nu o înşiruire de picturi? –  iată că totul se aplică ad literam, acum, aici, la Galaţi. Veţi vedea cum în cele ce urmează.

În vara asta, vom avea la Galaţi o sumedenie de evenimente artistice. Dintre acestea, două festivaluri mi se par foarte importante prin prisma numărului foarte mare de spectatori pe care l-au atras în ultimii ani: Festivalul internaţional de folclor şi Festival internaţional de fanfare. În fiecare an, cele două evenimente s-au ţinut în apropiere de Dunăre sau în zone importante ale oraşului. Din păcate, nu şi anul acesta.

Din motive a căror logică îmi scapă, autorităţile locale au mutat manifestările în parcul Rizer, adică total în afara punctelor de interes ale oraşului. De ce? Doar ei pot şti, însă suspectez că la mijloc sunt nişte interese dubioase, bazându-mă pe principiul că nimeni nu poate fi atât de prost încât să se sape singur.

Primul argument împotriva acestei alocări stupide de locaţie este acela că accesul în zonă este un dezastru. În parcul Rizer nu se poate ajunge cu nici un mijloc de transport în comun. Zero! Caz în care marea majoritate a amatorilor de folclor şi fanfară (oameni nu tocmai tineri deci) nu vor putea să ajungă acolo. Nici posesorii de maşini nu sunt mai fericiţi, căci locuri de parcare nu prea există în zonă. Şi mersul pe jos e o utopie, pentru că toate străzile de acces (fie dinspre piaţa mare, fie dinspre Coşbuc, fie dinspre Domnească) trec prin zone populate de persoane cu apucături tribale pe lângă care nu prea e indicat să treci după lăsarea întunericului, adică după terminarea spectacolelor.

Al doilea argument că ai noştri, ca brazii, au gândit totul cu partea dorsală ţine de ruinarea imaginii oraşului, care este aruncată la gunoi în doi timpi şi trei mişcări. Adică, mai exact, toţi oaspeţii veniţi din Ucraina, Moldova, Bulgaria, Turcia, Grecia, Armenia, Slovenia (ca să enumăr doar câteva dintre ţările care-şi vor trimite mesageri la festivalurile dunărene) vor vedea în jurul lor magherniţe pe jumătate ruinate, coteţe, străzi deplorabile, haite de câine, triburi pripăşite… În loc să le arătăm Dunărea, Faleza sau Centrul, noi îi ducem fix în cea mai urâtă zonă a oraşului. La anul ce facem? Îi cantonăm în ghetoul de la banda transportoare? Halal promovare a urbei, domnule primar!

În fine al treilea argument este acela că proximitatea parcului cu Spitalul Militar nu recomandă locaţia pentru spectacole mari în aer liber. Asta din respect pentru oamenii în suferinţă, care vor linişte şi nu alămuri la căpătâi.

E clar. Somnul raţiunii naşte monştri, iar somnul primarului naşte situaţii monstruoase. Sincer, eu l-aş concedia fără să ezit pe incompetentul care a trimis în mahalaua Rizer festivalurile amintite mai înainte.

Zăngănit de cătuşe. Ghici unde!

Rapoartele serviciilor secrete (uite că există şi aşa ceva!) indică faptul că starea de tensiune a populaţiei României a crescut alarmant în ultima perioadă. Stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere ce poate exploda în orice clipă. Nemulţumirea populaţiei a atins  – spun rapoartele amintite – cote îngrijorătoare, fiind alimentată atât de sărăcie (şi ce sărăcie!), cât şi de incidentele externe. Căci, în ultimele săptămâni, lumea a ieşit în stradă, din cauza efectelor crizei, în nu mai puţin de şapte state din UE.

În România, situaţia este, însă, cumva mai grea decât în Spania sau Grecia. În vreme ce spaniolul nemulţumit acuză autorităţile de scăderea nivelului de trai cu 10-15 la sută, românul de rând se confruntă deja cu insolvenţa personală. Nu mai puţin de 32 la sută dintre români au credite restante şi/sau datorii la întreţinere ce depăşesc veniturile lor pe 9-12 luni. Un sfert dintre conaţionalii noştri au VENITURI ZERO, adică trăiesc în gospodării de subzistenţă. Asta e România de zi cu zi: săracă, umilită, frustrată!

În cealaltă România, aceea cu costume Armani şi ochelari Hugo Boss, adică la Parlament, Preşedinţie şi Guvern, cheltuielile cresc fără oprelişte, iar meciurile politice sunt mai importante decât starea naţiunii. Instituţiile publice sunt înţesate de incompetenţi, piloşi şi şpăgari. Se practică, fără ruşine, principii feudale. Competenţă şi cinste? Vacs!

Haideţi să vă dau nişte exemple! Spre furia specialiştilor, la Direcţia pentru Agricultură a fost pus director un avocat de 30 de ani, care n-are nicio gară cu agricultura, n-a demonstrat nimic în viaţa lui, dar este fiul Adrianei Olaru, fosta şefă de cabinet a senatorului Eugen Durbacă (pe vremea când acesta era primar al Galaţiului). La Consiliul Judeţului, preşedintele Bacalbaşa e ocupat cu hărţuirea mai vechilor duşmani din Sănătate (că doar spitalele sunt acum la mâna domniei-sale), cu plimbările prin străinătate şi cu procesele cu jurnaliştii care-l critică. În schimb, drumurile judeţului sunt praf (avem cele mai proaste drumuri din ultimii 20 de ani), în spitale bolnavii dorm câte doi în pat (când prind pat…), proiectele regionale sunt blocate din cauza unor manevre subterane, contrare interesului public. La Cantina de Ajutor Social e „plantat” director Picu Roman, însă nu pentru că ar avea vreo competenţă în domeniu, ci pentru că astfel sunt cumpărate voturile celor de la PP-DD în CL şi CJ. Există vreo umbră de moralitate, de respect faţă de banul public, faţă de cetăţeni, în cele trei exemple de mai sus? Hotărâţi dumneavoastră!

Cum spuneam, stăm pe un butoi cu pulbere. Medicii ameninţă (pe bună dreptate) cu greva generală. Profesorii sunt şi ei cu răbdarea la limită. Piaţa imobiliară e zero. Puterea de cumpărare a 90 la sută din populaţie e la nivelul Albaniei. Mediul de afaceri de-abia mai respiră, iar patronii spun că le miroase a revoluţie. Numărul de salariaţi scade cu zi ce trece şi e pe cale să ajungă sub numărul de şomeri şi asistaţi social. Nu e văicăreală! E simplă constatare.

Ceea ce ar trebui să ştie aleşii noştri, ăştia de aici, de la Galaţi, e că Puterea – oricare ar fi ea! – este cea mai crudă dihanie. Nu ezită să-şi devoreze puii pentru a-şi salva pielea. Presimt că mai spre toamnă se va auzi zăngănit de cătuşe prin unele instituţii ale statului, căci poporul are nevoie de un pic de sânge pentru a se detensiona. Dacă pâine nu-i, circ vom avea cu siguranţă!

Şpagă sau groază?

Vin semnale din partea autorităţilor cum că „Viaţa liberă” incomodează. Câteva înalte feţe – plătite din impozite şi taxe strânse de la noi, toţi – au găsit de cuviinţă să le reproşeze unor ziarişti (mai mult sau mai puţin voalat) cum că nu-s „prietenoşi”. De parcă jurnaliştii ar trebui să fie căţeii de curte ai aleşilor şi nu dulăii de pază ai democraţiei…

Bunăoară, faptul că am scris despre gravele erori (?) manageriale ale unor funcţionari publici (cum ar fi furnizarea de mere mucegăite elevilor gălăţeni, pe costuri publice exorbitante, sau plombarea fictivă a asfaltului pe nişte drumuri care n-au fost nicicând asfaltate) a fost considerat un afront de mai-marii Consiliului Judeţului, care au lansat ipoteza că, la o adică, „Viaţa liberă” ar putea să nu mai primească informaţii publice de la instituţie. Cinstea o fi devenit negociabilă?

Atitudinea aleşilor noştri arată că, de fapt, habar n-au care le sunt atribuţiunile şi ce prevede legea. Funcţia publică nu-i o vătăşie! A furniza informaţiile publice – ziariştilor sau oricui altcuiva, căci orice gălăţean are dreptul să ceară informaţii de la autorităţi – nu este o favoare, ci o obligaţie. Condiţionarea furnizării este, de altfel, la confluenţa cu Codul Penal, respectiv cu articolele care definesc infracţiunile de „abuz în serviciu” şi „şantaj”. Dar asta e o altă poveste.

Că aleşii nu-i respectă pe jurnalişti nu-i un capăt de ţară. De fapt, nu are nicio importanţă.. Este revoltător, însă, că gălăţenii sunt luaţi, la grămadă, drept o gloată de proşti. Exemplific. În urmă cu câteva zile, am propus Consiliului Judeţului şi Primăriei să publice în „Viaţa liberă” raportul de activitate pe primul an de „guvernare” locală. Evident, am oferit spaţiul din ziar GRATIS, fără nicio pretenţie. Mai mult decât atât, am propus ca materialul să fie publicat în forma realizată de cele două instituţii, fără nicio modificare din partea noastră.

De ce am făcut asta? Pentru că ni se pare firesc să punem şi noi umărul la construirea unei punţi de comunicare între gălăţeni şi autorităţi. Am socotit că este profund corect să facilităm transmiterea unor date direct de la sursă, chiar dacă, la o adică, costurile suportate de ziar sunt destul de consistente. Surpriză, însă! În vreme ce primarul Marius Stan a promis că va onora invitaţia noastră (ba chiar a propus să facem acest demers mai des), preşedintele Nicolae Bacalbaşa ne-a dat cu tifla, sub pretextul că avem o atitudinea ostilă faţă de domnia-sa. O fi (deşi nu e)! Dar ce vină au gălăţenii la faza asta? Căci acel raport nu este pentru „Viaţa liberă”, ci pentru contribuabili.

Îmi pare rău să constat, dar dl Bacalbaşa – pe care-l respect foarte mult ca om, scriitor, profesor şi medic – se află într-un moment de derută. Confundă democraţia cu autocraţia şi propria persoană cu „aranjorii de ploi” din Consiliul Judeţului. Faptul că „Viaţa liberă” a scris şi va scrie despre cheltuirea nesăbuită a unor fonduri publice nu este – nici pe departe! – un atac la adresa unei persoane, ci o simplă dezvăluire a unor mârşăvii. În fapt, noi îi ajutăm pe şefii de instituţii publice să-şi facă datoria mai bine. Că de asta i-am ales, nu?

În acelaşi timp, perspectiva unor ziarişti cu botul pe labe – fie de frică, fie din cauza unor „stimulente” (prefer să nu detaliez) – mă cam înspăimântă. Şi o resping cu vehemenţă şi pe deplin conştient de  riscul că-i voi supăra teribil pe unii dintre aleşii noştri. Da’ o să le treacă!

Adio, Apaterm! Bun găsit, centrală!

Vestea venită dinspre Electrocentrale, cum că de mâine – gata! – se taie apa caldă, ar trebui să le dea de gândit atât cetăţenilor captivi în sistemul public de furnizare a apei calde şi căldurii, cât şi autorităţilor locale. A ajuns funia la par!
Din ce se vede, utilităţile la comun reprezintă deja un coşmar fără sfârşit pentru cel puţin 200.000 de gălăţeni. Să fim serioşi! Încercările de resuscitare a firmei care se ocupă de furnizarea apei calde şi căldurii reprezintă frecţii la piciorul de lemn, căci ţevăraia e praf şi pulbere, datoriile sunt gigantice, iar cel puţin 30% din populaţie nu are de gând sau nu poate să-şi achite facturile la întreţinere.

Ca atare, soluţia individualizării este cea mai indicată. E adevărat, presupune nişte costuri iniţiale, însă lucrurile pot fi uşor simplificate dacă se implică şi Primăria. Modele de succes avem. La Tecuci, sistemul public de încălzire s-a închis de vreo 10 ani. Totul e individual. Ideea a fost preluată şi de Primăria Brăila, care tocmai a anunţat că studiază trecerea la surse de încălzit mai mici, de apartament sau de scară. Sunt două variante: fie subvenţionarea instalării de centrale termice, fie preluarea de către Primărie a întregii operaţiunii, de la autorizare şi până la recepţia finală.

Este clar că nu toată lumea îşi poate permite o centrală de apartament. În medie, un kit complet (centrală, ţevi, calorifere) costă în jur de 7.000 de lei, cu tot cu avize şi manoperă. Cam zece pensii medii, ceea ce nu-i o glumă. Însă beneficiile sunt importante, începând cu faptul că factura la încălzire se reduce la jumătate (vă spun din experienţa proprie), continuând cu faptul că apa caldă costă cu 70 la sută mai puţin decât cea furnizată de Apaterm şi încheind cu partea de confort: ai apă şi căldură câtă vrei, când vrei, fără să mai depinzi de rău-platnici.

Pe de altă parte, şi municipalitatea ar fi net avantajată, căci ar scăpa de cheltuielile cu întreţinerea, repararea şi modernizarea sistemului de termoficare. Economia s-ar ridica la circa 10 milioane de euro pe an, reprezentând costurile cu salariile angajaţilor Apaterm, impozitele aferente şi reparaţiile din sistem. După cum observaţi, am scos din ecuaţie costurile energiei termice, pentru că acele costuri rămân valabile (parţial) sub forma facturilor la gaze.

Fiind o lucrare pe termen lung şi cu efecte sociale şi economice majore, Primăria Galaţi ar putea decide să aloce pentru subvenţionarea centralelor termice individuale o sumă echivalentă cu cea pe care o iroseşte cu Apaterm în cinci ani: 50 de milioane de euro. Cu aceşti bani, s-ar putea suporta 40% din costul de instalare a centralelor, proprietarii apartamentelor urmând să mai plătească circa 4.000 de lei de fiecare. Investiţia (vă spun tot din propria experienţă) se amortizează, fără subvenţie, în 3-4 ani, iar cu subvenţia amintită în doar doi ani! După care toată lumea este în profit, iar confortul câştigat este bonus.

Dacă adăugăm la toate acestea şi faptul că, în 2-3 ani (cât ar dura realizarea acestui proiect), Primăria ar scăpa de toate bătăile de cap cu sistemul de termoficare, că străzile nu vor mai fi făcute praf de cei care cârpesc ţevi şi că rău-platnicii vor dispărea, ajungem la concluzia că merită. E adevărat, s-ar putea să se supere „băieţii deştepţi” care vând statului, la suprapreţ, păcură, ţevi, robinete, contoare, etc, dar asta e problema lor. Ne băgăm, dom’ primar?

Se bagă cineva la un război cu mârlanii?

Cu riscul de a fi catalogat drept fatalist, trebuie să constat că umanitatea se cam duce râpă. Ceea ce ne-a definit ca fiinţe superioare se diluează cu zi ce trece, lăsând loc unor instincte animalice care exclud particula „sapiens” din denumirea speciei noastre. Bunăoară, e greu de spus ce-a fost în capul românilor care făcut lanţ de petreceri pantagruelice în Săptămâna Mare. Pretextul numit 1 Mai nu mi se pare sub nicio formă suficient pentru a da cu decenţa de pământ, chiar dacă amintita zi are anvergură mondială. Să nu uităm că asta se întâmpla în Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este şi trebuie să rămână un prilej de reculegere sufletească, de reîntâlnire cu Divinitatea, cu esenţa noastră spirituală.

Am văzut la televizor, în Vinerea Mare, mii de oameni înfulecând ciozvârte uriaşe de carne sau târându-se ca râmele din cauza beţiei extreme. Vă spun sincer că m-am cutremurat. Aş fi vrut să-i privesc cu înţelegere şi iertare, însă n-am putut, căci mi-am amintit că exact atunci toată creştinătatea ortodoxă (din care pretind că fac parte 97% dintre români), rememora chinurile de pe cruce ale Fiului Domnului. Era, neîndoielnic, prilej de smerenie şi nu de excese fără limită.

Lipsa de respect faţă de semeni şi faţă de valorile sociale a ajuns, din păcate, la nişte dimensiuni de neimaginat până în urmă cu câţiva ani. Recent, un comentator pe site-ul Vieţii libere le explica celorlalţi (şi mie) că el nu e obligat să fie civilizat şi că urmările nesimţirii lui (era vorba îndeobşte despre curăţenia din oraş) trebuie înlăturate de autorităţi. Şi că de aia plăteşte el impozite: să aibă dreptul să scuipe cojile de la seminţe pe trotuar. Ca să fiu sincer, mesajul lui, chiar dacă era oarecum izolat, m-a tulburat, căci indică un curent de opinie pe care îl regăsesc, zilnic, şi la alte comentarii.

Din ceea ce constat, devine tot mai prezentă ideea că noi, oamenii, am ajuns cumva deasupra lucrurilor. Că avem voie să facem tot ceea ce ne tună prin minte şi că orice constrângere morală sau legală este un atentat la libertate. Spre exemplu, peste 90% dintre comentariile de pe site-uri şi forumuri româneşti sunt atacuri la persoană. Invective. Sudalme. Măgării. Doar 10% dintre comentatori scriu la obiect şi au idei constructive. Restul împroşcă mizerie sub acoperirea anonimatului.

Fără îndoială, educaţia nu se poate face cu ciomagul. O vită speriată de băţ nu este o vită educată. În schimb, cred că este nevoie de legi mai bune şi mai bine aplicate. Libertatea individului este garantată atâta vreme cât, prin faptele lui, nu aduce atingere libertăţii altuia. Acesta este spiritul (european!) după care trebuie să ne ghidăm. Iar dacă cei care murdăresc oraşul vor plăti amenzi usturătoare pentru asta, se cheamă că îi vom obliga să se gândească de două ori înainte de a se comporta necivilizat. Şi dacă cei care înjură în mediul virtual ar fi aspru pedepsiţi, atunci noi şi copiii noştri am fi scutiţi de acest spectacol grotesc.

Propun o temă pentru parlamentarii gălăţeni: să iniţieze şi să susţină modificarea legislaţiei privind ordinea şi liniştea publică (activitate care, apropo, nu mai este în atribuţiunile niciunei instituţii!), precum şi pentru elaborarea unei legi privind curăţirea morală a mediului on-line. Sunt foarte curios cine se bagă!