Zăngănit de cătuşe. Ghici unde!

Rapoartele serviciilor secrete (uite că există şi aşa ceva!) indică faptul că starea de tensiune a populaţiei României a crescut alarmant în ultima perioadă. Stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere ce poate exploda în orice clipă. Nemulţumirea populaţiei a atins  – spun rapoartele amintite – cote îngrijorătoare, fiind alimentată atât de sărăcie (şi ce sărăcie!), cât şi de incidentele externe. Căci, în ultimele săptămâni, lumea a ieşit în stradă, din cauza efectelor crizei, în nu mai puţin de şapte state din UE.

În România, situaţia este, însă, cumva mai grea decât în Spania sau Grecia. În vreme ce spaniolul nemulţumit acuză autorităţile de scăderea nivelului de trai cu 10-15 la sută, românul de rând se confruntă deja cu insolvenţa personală. Nu mai puţin de 32 la sută dintre români au credite restante şi/sau datorii la întreţinere ce depăşesc veniturile lor pe 9-12 luni. Un sfert dintre conaţionalii noştri au VENITURI ZERO, adică trăiesc în gospodării de subzistenţă. Asta e România de zi cu zi: săracă, umilită, frustrată!

În cealaltă România, aceea cu costume Armani şi ochelari Hugo Boss, adică la Parlament, Preşedinţie şi Guvern, cheltuielile cresc fără oprelişte, iar meciurile politice sunt mai importante decât starea naţiunii. Instituţiile publice sunt înţesate de incompetenţi, piloşi şi şpăgari. Se practică, fără ruşine, principii feudale. Competenţă şi cinste? Vacs!

Haideţi să vă dau nişte exemple! Spre furia specialiştilor, la Direcţia pentru Agricultură a fost pus director un avocat de 30 de ani, care n-are nicio gară cu agricultura, n-a demonstrat nimic în viaţa lui, dar este fiul Adrianei Olaru, fosta şefă de cabinet a senatorului Eugen Durbacă (pe vremea când acesta era primar al Galaţiului). La Consiliul Judeţului, preşedintele Bacalbaşa e ocupat cu hărţuirea mai vechilor duşmani din Sănătate (că doar spitalele sunt acum la mâna domniei-sale), cu plimbările prin străinătate şi cu procesele cu jurnaliştii care-l critică. În schimb, drumurile judeţului sunt praf (avem cele mai proaste drumuri din ultimii 20 de ani), în spitale bolnavii dorm câte doi în pat (când prind pat…), proiectele regionale sunt blocate din cauza unor manevre subterane, contrare interesului public. La Cantina de Ajutor Social e „plantat” director Picu Roman, însă nu pentru că ar avea vreo competenţă în domeniu, ci pentru că astfel sunt cumpărate voturile celor de la PP-DD în CL şi CJ. Există vreo umbră de moralitate, de respect faţă de banul public, faţă de cetăţeni, în cele trei exemple de mai sus? Hotărâţi dumneavoastră!

Cum spuneam, stăm pe un butoi cu pulbere. Medicii ameninţă (pe bună dreptate) cu greva generală. Profesorii sunt şi ei cu răbdarea la limită. Piaţa imobiliară e zero. Puterea de cumpărare a 90 la sută din populaţie e la nivelul Albaniei. Mediul de afaceri de-abia mai respiră, iar patronii spun că le miroase a revoluţie. Numărul de salariaţi scade cu zi ce trece şi e pe cale să ajungă sub numărul de şomeri şi asistaţi social. Nu e văicăreală! E simplă constatare.

Ceea ce ar trebui să ştie aleşii noştri, ăştia de aici, de la Galaţi, e că Puterea – oricare ar fi ea! – este cea mai crudă dihanie. Nu ezită să-şi devoreze puii pentru a-şi salva pielea. Presimt că mai spre toamnă se va auzi zăngănit de cătuşe prin unele instituţii ale statului, căci poporul are nevoie de un pic de sânge pentru a se detensiona. Dacă pâine nu-i, circ vom avea cu siguranţă!

Infractorii cu carnet de partid sunt mai infractori decât infractorii apolitici!

Demnitatea e o raritate în România de azi. Atât de rar se întâmplă ca omenii – mai ales cei cu funcţii publice – să fie demni, incoruptibili, verticali, încât publicul aproape că nu mai crede în demnitate. Prezumţia de nevinovăţie s-a erodat grav. Personajele angrenate în treburile publice sunt contestate vehement încă din clipa instalării pe post. Nici nu mai contează că n-au apucat să facă nimic contestabil.

Se huiduie „de principiu”, căci – nu-i aşa? – ştabii sunt o apă şi-un pământ. Opinia majorităţii – votantă sau nu – e că suntem sortiţi unui destin mioritic: să fim cu toţii asasinaţi de indivizi ticăloşi, care ne invidiază şi vor să ia ce-i al nostru. Pare furie proletară, însă e altceva. Mult mai complicat. Poporul român a devenit nihilist, iar asta e de rău, căci negarea absolută nu duce niciodată la progres.

Însă dincolo de consideraţiile filosofice răzbat acut câteva întrebări. Ce l-a făcut pe român atât de „Gică contra”? De ce contestă atât de vehement totul? Nu cumva conjunctura economică, politică şi socială este la baza acestei revolte neostoite? Deşi nu-s sociolog, aş îndrăzni să răspund cu DA la ultima întrebare. Mă obligă să fac asta ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iată câteva mostre.

Senatorul gălăţean Marius Necula are, prin firma mamei sale (o bătrânică de 80 de ani), afaceri de zeci de milioane de euro cu statul. Licitaţiile de atribuire sunt suspectate de ilegalităţi grave.

Fostul prefect Cosmin Păun cadoriseşte nişte oameni de afaceri cu terenuri publice în valoare de 40 de milioane de euro. Totul prin fals şi uz de fals şi, din ce se bârfeşte, contra unei şpăgi de un milion de euro.

Nevasta unui şef din Poliţia gălăţeană (o să aflaţi curând cine) este în solda marilor rechini imobiliari implicaţi în toate dosarele penale din ultimii ani.

O firmă privată care a devalizat societatea de stat SNIF SA– prin acţiuni ilegale în curs de cercetare – a sponsorizat un partid cu publicitate electorală stradală, zahăr şi ulei. Suma nu este uriaşă (circa 40.000 de euro), dar arată clar cum se împarte justiţia şi banul în ţara asta.

O şefă din Primăria Galaţi şi-a făcut vilă pe bani europeni, însă nu a fost sancţionată nici măcar cu o mustrare pentru deturnarea de fonduri. A păstrat şi vila. O să aflaţi curând totul.

După cum puteţi constata, abuzurile grave, de-a dreptul nesimţite, sunt la mare trecere la Galaţi. Iar implicarea politicului în toate aceste cazuri (inclusiv în protejarea infractorilor în faţa justiţiei) este făţişă. Şi-atunci, vă întreb, mai este cazul să ne mirăm că poporul plătitor de taxe şi impozite înjură? Putem să ne facem că plouă? Putem să fim complici la această mizerie? Cu siguranţă că nu!

Demascarea abuzurilor trebuie să fie o ţintă cu prioritate zero a presei. Însă mai există o ţintă. Mult mai profundă. Vrem ca alături de funcţionarii corupţi să dea socoteală şi cei care i-au propus şi i-au susţinut politic. Cei care, din ce se aude, au încasat zeciuiala. Iar când va pricepe această miză şi justiţia română vom putea să vorbim despre curăţenie morale.

Până atunci însă, noi, jurnaliştii, rămânem pe baricade. Îi avertizăm pe toţi liderii politici înclinaţi să se asocieze cu infractorii că suntem cu ochii pe ei şi că le vom pune în faţă, tot timpul, efectele golăniilor pe care le patronează. Nimic nu se uită. Nimic nu se iartă. Vă garantez!