Detaliile secrete ale atentatul terorist de la Galați, care a pus pe jar românii

Nici una, nici două, benzile de știri ale principalelor teleziuni din România au început să ruleze luni seară (29 mai 2017, ca să fie clar pentru toată lumea), de-a dreptul apocaliptic, vestea unui atentat terorist la Galați.

Evident, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Europa în ultimele săptămâni, știrea a făcut pielea de găină și/sau părul măciucă multor români, care se gândeau, casandric, că – uite dom-le! – ne-a izbit și pe noi, ăia care ne credeam imuni la așa ceva (cum ne credem imuni și la rujeolă sau varicelă, de asta nu ne mai vacinăm copiii), furia teroristă.

Din fericire, atentatul terorist de la Galați a fost cam ca-n bancul de la Radio Erevan cu mașina lui Ivan. Nu era Volgă, era bicicletă. Și nu i s-a dat, i s-a furat. A fost nevoie însă de vreo trei ore pentru ca știrea apocaliptică să iasă din vârtejul amețitor al „newsalertului”, răstimp în care națiunea a stat cu sufletul la gură și a dat clink-uri și refresh-uri cu nemiluita, întru slava celui care a inventat plata la număr de afișări.

Ca să fie clar pentru tot omul: la Galați n-a explodat luni seară nimic. E drept, a fost o bubuitură violentă acum două săptămâni, însă nu s-a aflat nici acum de ce, semn că nici bubuiturile nu mai sunt ce-au fost, căci, pe nebănuite, s-au detașat de cauză și au dobândit identitate proprie.

În schimb, cineva a văzut un colet într-o stație de autobuz din zona Dunărea, nu departe (sunt doar vreo 300 de metri) de Centrul de Refugiați unde sunt cazați vreo 15 asiatici, în special arabi. Păi – nu-i așa? –cum să nu te inflamezi? Cum să nu te aștepți să se năruie universul? Cum să nu pornești megafonul și să bagi în sperieți poporul?

Dar să revenim la locul faptei. Era un colet ca toate coletele (ca să parafrazez magistrala apariției a maestrului Marin Moraru în „Operațiunea Monstrul”). Nu era nici foarte mare, nici foarte mic. Nici prea arătos, dar nici prea urât. Se odihnea ușor stâlcit lângă un stâlp al rețelei de iluminat public. Avea să se afle că era acolo de vreo două zile, însă de-abia luni spre seară s-a găsit un român care să dea alarma teroristă.

Așa a pornit nebunia. Știrea, nemestecată, a pornit pe ecranele televizoarele, iar cunoscuții au început să mă sune și să întrebe dacă nu cumva e cazul să fugă din Galați cale de mulți kilometri, ca nu cumva – Doamne Ferește! – să-i atingă sinistrul atentat.

Sosiți în mare grabă, cei de la forțele speciale de intervenție n-au avut prea multe de făcut: au oprit traficul în zonă și au studiat pachetul cu niște scule despre care doar ei știau cum se folosesc. Surpriză! Nu era nicio bombă, parcă pentru a certifica faptul că în orașul de la malul Dunării nu mai vine nimeni. Nici turiștii, nici investitorii și nici măcar atentatorii… Deh, oraș cumplit de negustori – vorba poetului Barbu Dunăreanu – căci în ultimii 20 de ani la Galați s-au construit doar prăvălii din tablă și (mai nou) supermarketuri (tot din tablă).

În „pachetul terorist suspect” (ca să citez de pe banda unei televiziuni), geniștii au găsit până la urmă următoarele: două perechi de șosete, un tricou falsificat al lui AS Roma, trei pungi de cafea și două batoane de salam împuțit, care n-a rezistat epuizantei călătorii cu microbuzul, de la Roma la Galați.

Pachetul fusese expediat, printr-o firmă de curierat internațional, de o doamnă plecată la muncă în Italia, către familia ei mistuită de dor din România. Doamna expeditoare, badantă pe undeva prin preajma Romei, nu voia să arunce în aer Galațiul, ci doar să le arate alor ei că „mizelul” de Italia ar putea fi mai gustos decât cel mioritic. Nu i-a ieșit demonstrația doar pentru că n-a calculat cum trebuie diagrama temperaturii.

La drept vorbind, nici măcar nu poate fi bănuită pentru terorism pentru atâta lucru, chiar dacă aud (pe surse) că s-a deschis o anchetă pentru ca vinovatul (Vinovatul de ce? Că maximum se poate vorbi de aruncat gunoiul pe stradă, caz în care amenda este între 50 și 250 de lei) „să fie tras la răspundere”. Țară obosită, autorități blegite, jurnalism disonant…

Câteva lucruri jenante, știute sau mai puțin știute, despre Nicolae Bacalbașa

Prins între delirul sincer și disciplina fățarnică de partid, Nicolae Dobrovici Bacalbașa a ales prima cale, care – iată! – l-a adus în prim-plan după scandalurile repetate din Parlament. Cine este, de fapt, omul care, probabil, va rămâne în istorie ca fiind părintele „vasluienizării” politicii.

Nicolae Dobrovici Bacalbașa. 73 de ani. Deputat de Galați. Politician ivit la bătrânețe (până la 60 de ani fost doar un obscur membru la PSD). Anestezist (și nu chirurg, așa cum au lăsat unii să se înțeleagă). Promovările în funcții manageriale au apărut de-abia după ce a devenit vocal în politică. Unii îl consideră un scriitor talentat, deși cărțile lui (centrate pe amintiri cu parfum de jurnal din vremea pe când era medic pe o navă din marina comercială) n-au prea convins.

Ceea ce nu-i poate contesta nimeni lui Bacalbașa este memoria. Unii numesc asta cultură. Alții se îndoiesc că poate fi considerat un om de cultură, căci „la pachet” cu lucrurile interesante pe care deputatul le gândește și le exprimă vin și chestiune controversate, care nu se potrivesc de niciun fel cu eticheta de „om de cultură”: xenofobie (axată mai ales un antisemitism furios), rasism, grobianism, vulgaritate.

Sunt destui care suspectează de atingeri patologice comportamentul excentric al lui Nicolae Bacalbașa. Greu de spus dacă este așa. N-a demonstrat nimeni asta. Cert este că personajul a devenit celebru ca purtător de cuvânt al spitalul din Galați, calitatea în care a stârnit hăhăiala teribilă a unei anumite categorii de public. Gusturile nu se dispută.

Totuși, ditirambele doctorului obsedat de umor negru și bășcălie au stârnit mereu controverse, căci au scos la iveală latura întunecată a politicianului. Poate fi considerat ca părintele „vasluienismului”, ca definiție a degradării umane, căci sunt greu de trecut cu vederea „glumele” sinistre pe seama faptului că o bătrână a fost violată de niște dezaxați sau pe seama întâmplării că un nefericit s-a auto-accidentat grav cu o drujbă.

Lumea a hăhăit, televiziunile chitite pe exploatarea informației de tip „canalizare” au exultat. A devenit vedetă, în sensul găunos dat de societatea românească acestui termen. L-au invitat tot felul de moderatori de emisiuni politice, de realizatori de emisiuni de divertisment. Ba chiar a primit și o emisiune la televiziunea PSD Galați, acolo unde, timp de doi ani, a făcut ceea ce știe cel mai bine: i-a jignit, înjurat, umilit pe toți cei care au îndrăznit să nu-i aplaude excesele.

Aproape pe nebănuite, umorul îndoielnic și șocant a fost ridicat la rang de profesionalism în ale politicii, iar PSD n-a ezitat să tragă foloasele propunându-l să candideze, în 2012, la președinția Consiliului Județean. Dus de valul USL și de vântul show-rilor TV a câștigat detașat alegerile, obținând prima funcție politică importantă din viața sa a scurt timp după ce a împlinit 66 de ani. Apoi s-a dezlănțuit, căci a ieșit la iveală o altă latură a lui Nicolae Bacalbașa: cea de taliban al stângii și de dictator.

Personal, am avut un șoc teribil în clipa în care, în 2012, pe când eram redactor-șef la unul dintre cele mai importante ziare de provincie, a îndrăznit să vină să-mi ceară să „aranjez” politica editorială pentru „a-i cotonogi pe ăilalți”. „Ăilalți” fiind adversarii domnului Bacalbașa care – iată! – încerca să mă transforme cu de-a sila într-un taliban al partidului din care făcea și face parte.

Ce înseamnă să refuzi să fii o „trompetă” a politicii am văzut la scurt timp. Nu intru în amănunte care ar putea pune într-o postură proastă oamenii care, din întâmplare, au fost transformați, sub amenințarea represaliilor, în simple slugi ale răzbunătorului cu apucături de dictator.

Amintesc doar că, imediat după refuz, Centrul Cultural Dunărea de Jos – aflat în subordinea președintelui Bacalbașa – mi-a blocat lansarea unei cărți, cu doar 12 ore înainte de evenimentul respectiv. Și mai amintesc că, sub „domnia” lui Bacalbașa, Consiliul Județului nu a mai făcut niciun proiect relevant de infrastructură, ci doar s-a ocupat cu concedieri abuzive, epurări, răzbunări și angajări dubioase.

Incidentele din Parlament sunt doar o prelungire a personalității lui Nicolae Bacalbașa. Ceea ce nimeni nu a înțeles (sau a refuzat să înțeleagă) până acum este că politicianul nu joacă (așa cum fac unii politicieni) un rol.

Ieșirile lui nu sunt parte a scenariului emanat de disciplina de partid. Nu! Nicolae Bacalbașa trăiește un delir sincer. Așa este el. Crede că funcția în care s-a cocoțat vremelnic, folosind trambulina prostirii maselor, îi dă dreptul să fie mârlan, să jignească, să-și bată joc. Sunt gata să pun pariu că peste ceva ani, când nu va mai fi printre pământeni, despre el se va ști doar că este părintele „vasluienizării” politicii românești. Căci asta face acum!

Oameni neplătiţi şi medici umiliţi. Pe ce se sprijină sănătatea românilor

Vrem, nu vrem, asistăm la o adevărată avalanşă de scandaluri în Sănătatea românească. Nimic nu pare să mai meargă, iar lucrurile nu ţin doar de mentalitate, oricât de mult s-ar căzni unii să ne facă să credem că ar fi de vină pentru balamuc doar năravurile proaste din sistem.

Dar hai să lăsăm năravurile deoparte şi să constatăm că spitalele sunt subfinanţate, medicii sunt prost plătiţi (dar şi umiliţi de prostia guvernanţilor, care-i confundă cu politrucii paraşutaţi prin primării şi prin deconcentrate), medicamentele sunt scumpe (şi de multe ori nici măcar nu se găsesc în farmaciile spitalelor). Numai rele peste rele, după cum se poate vedea, iar niciuna dintre ele nu-i din cauza mentalităţii oamenilor din sistem.

Dar asta nu-i tot. Colac peste pupăză, mai nou, serviciile de urgenţă din marea majoritate a spitalelor româneşti se bazează fundamental pe voluntari. În fapt, nu-i rău că se sprijină pe aceşti oameni cu suflete uriaşe – care merită întregul nostru respect! – ci este tragic că fără voluntari sistemul medical de urgenţă s-ar prăbuşi.

Din păcate, sistemul este INCAPABIL să-şi facă treabă dacă ar trebui să se descurce doar cu angajaţii lui. Dacă, prin reducere la absurd, voluntarii (care în unele locuri reprezintă cam un sfert din personalul medical angrenat în actul medical) ar renunţa brusc să mai vină la spital, lucrurile ar lua o turnură îngrijorătoare.

CITEŞTE articolul integral pe ADEVARUL.ro

Vai, dar ce duhoare roşie vine!

Trimiterea în judecată, în dosarul Giga TV, a „onorabilei” doamne Laura Georgescu, preşedinta Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), este confirmarea juridică a faptului că, din păcate, cenzura încă nu şi-a dat obştescul sfârşit în România.

’Mneaei, cenzura, doar s-a inspirat un pic de la neaoşa Mărie şi şi-a luat o altă pălărie, cu care se fandoseşte pe la balurile de la marile curţi ale Europei. Însă, în esenţă, a rămas acceaşi cenzură hidoasă, care duhneşte a canalizare politică şi care slujeşte ţanţoşă în solda unor grupuri de interese.

Doamna Laura Georgescu, dincolo de latura penală a faptelor sale, este un om care merită laude. Serios! Nu de alta dar a reuşit, în doi paşi şi trei mişcări, să scoată la iveală toată împuţiciunea care se află sub declaraţiile oficiale plate, adormitoare, parfumate cu Chanel. Că n-a vrut, e o altă poveste. Important pentru democraţie este că i-a ieşit porumbelul din gură, iar sistemul jegos care a subjugat CNA – libertatea de exprimare în esenţă – a fost dat în vileag.

„Să-i f…!”

Vă amintiţi, desigur, cu ce patos înjura autorităţile statului, anul trecut, doamna de la CNA, în timp ce abuza de funcţie obligându-i pe reprezentanţii unor televiziuni private să-i dea ca sponsorizare nişte laptopuri performante.

O făcea pentru instituţie, o să ziceţi. Perfect de acord. Însă asta nu scuză şantajul (şi nici măcar abuzul în serviciu), căci în nicio lege din România nu scrie că ai voie, tu, autoritate, să strângi cu uşa agentul economic ca să-şi facă un hatâr. Mai mult decât atât, pentru fapte similare alţii au stat deja după gratii, cum ar fi fostul prefect de Galaţi, Emanoil Bocăneanu, care a fost arestat pentru că a cerut unei firme să pună în baia unei instituţii o baterie de duş în plus faţă decât prevedea contractul. O fi mai grav să ceri o pară de duş decât cinci laptopuri?! Numai Justiţia poate să ştie răspunsul corect la această mirare.

Ordinar la ordinar trage

Dosarul (penal) Giga TV (nici nu mai contează că în spatele televiziunii se află tot un manipular ordinar cum este Gheorghe Ştefan; vorbim de principii) ne arată că libertatea de exprimare poate fi în continuare îngrădită – chiar suprimată! – printr-un vot politic. Doamna Georgescu, fără nicio jenă, i-a spus lui Gheorghe Ştefan (zis „Pinalti de la Neamţ”) că votul de ridicare a licenţei poate fi convertit într-unul favorabil dacă „se intervine unde trebuie”.

Nu mai contează, carevasăzică, dacă există argumente constituţionale, legale, ci doar dacă pune sau nu vorbă „un cineva” de la partid. În speţă era vorba despre Viorel Hrebenciuc, un alt personaj toxic al politicii româneşti, însă scenariul este valabil şi pentru alte tabere.

CITESTE TEXTUL INTEGRAL pe ADEVARUL.RO

Uite de asta mă enervează la culme, uneori, România!

Tocmai ce-am citit o ştire tristă. Nu, din fericire n-a murit nimeni, dar este ca şi cum ar fi murit, căci ştirea asta, în esenţa ei, seamănă cu un fel de necrolog al unei profesii.

Jurnalistul Viorel Ilişoi, coleg de breaslă (şi fost o vreme chiar coleg de redacţie), unul dintre cei mai hărăziţi ziarişti pe care i-a dat ţărişoara asta, a anunţat că se retrage din meserie. Uite-aşa!

Mucalit ca de obicei, Viorel şi-a făcut publice intenţiile pe pagina de Facebook, imediat după anunţul că vrea să devină vegetarian, însă nu-şi poate convinge creierul că porcul e o plantă. Nici că se putea potrivi mai bine ordinea informaţiilor, căci la fel de greu îşi va putea convinge mintea/condeiul/sufletul că nu mai este jurnalist. Păi, ce? 26 de ani de presă se pot închide – hodoronc-tronc! – ca un dosar penal în care s-a dat NUP?

Oricât ar părea de greu de crezut, la baza deciziei lui Viorel Ilişoi de a-şi băga picioarele în el de jurnalism nu stau nici resorturi psihologice freudiene şi nici fiţe de Adi Mutu al ziaristicii. Vă spun, cu mâna pe inimă, că el ar mai fi vrut şi, cu siguranţă, ar mai fi putut. Dar, fix ca-n bancul cu amorul studenţesc, n-are unde şi nici nu prea mai are cu cine.

Fără dubiu, el nu este modelul de salahor la care visa un stupid de manager media ce decretase că un profesionist al condeiului trebuie să scrie 20 de „itemuri” pe zi. Observaţi că nici nu mai spunea, ca tot omul, articole, ci itemuri. Kilograme, adică. Cuvinte de-a valma, cu lopata, ca la blocurile alea comuniste din prefabricate.

Credeţi că vreun bloc din prefabricate, făcut la repezeală de necalificaţi şi de condamnaţi, va fi declarat vreodată monument de arhitectură? Sau, ca să vin la temă, credeţi că vreun ziarist care face o basculantă de „itemuri” în loc de anchete, reportaje sau interviuri va ajunge vreodată să schimbe ceva în bine? Dacă veţi considera că se poate, atunci este cazul să vă opriţi din citit. Ceea ce voi scrie de aici încolo nu vă va interesa.

Viorel Ilişoi se retrage (aş putea zice sabatic, dar ştiu că nu este chiar în acel sens) într-un sat din Bucovina lui dragă. Habar n-am cu ce se va ocupa acolo (mi-e şi jenă să-l întreb), dar sunt convins că indiferent ce va face, va face excepţional. Pentru că Viorel pune suflet cu pumnul şi în cuvântul scris, dar şi în activităţi d-astea, subzistenţiale, cum ar fi făcutul piroştilor.

Este un om rar. Atât de rar încât ar trebui să facem o încăpere din cleştar doar pentru el, ca să-l putem observa cum zideşte metafora cu răbdarea şi cu înflăcărarea – două noţiuni uşor contrare, nu-i aşa? – meşterilor care au ridicat monumentele de arhitectură ale civilizaţiei umane.

CITEŞTE CONTINUAREA PE SITE-UL ADEVARUL

Mirosul şi culoarea fricii

(fragment din cartea în pregătire „Venea o moarte pe Siret”)

Aţi simţit vreodată mirosul fricii? Duhoarea aceea care se prăvăleşte în valuri, precum arşiţa, dinspre mulţimea cuprinsă de panică? Dacă n-aţi simţit niciodată asta, se cheamă că aţi trăit degeaba. Starea aceea te compleşeşte. Te-nvăluie ca o ceaţă, te pătrunde prin toţi porii şi, într-un final, te îngenunchează. Sunt foarte rari oamenii care pot mirosi frica fără să se contamineze cu ea. Sunt extrem de puţini cei care pot privi frica în ochi şi-o pot sfida. Nu vorbesc despre monumente ale istoriei, precum Alexandru Macedon sau Ştefan cel Mare, ci despre trăitorii de rând. Contemporanii noştri. Oamenii care au căzut sub imperiul fricii, s-au lăsat dominaţi de ea, au acceptat-o ca pe un stăpân de nerăsturnat.

În iulie 2005 aveam să cunosc toate miasmele, toate feţele şi toate nuanţele fricii. Aş putea scrie o carte numai despre asta. Am văzut curaj nebun, dar am văzut şi laşitate abisală. Iar între aceste extreme am văzut VIAŢA. Viaţa pulsândă, inflexibilă, care rula prin faţa ochilor mei ca o peliculă ce nu putea fi oprită din ameţitoarea ei rotire în sensul acelor de ceasornic.

Tuşa Maria Ilie, din Umbrăreşti (nici acum nu-mi este clar din care dintre satele comunei era) a fost prima persoană din gura căreia am auzit, atunci, în iulie 2005, cuvântul FRICĂ. Stătea sprjinită de un gard şi frământa în mâini o broboadă neagră. Atâta putuse salva din faţa potopului: o broboadă de doliu. Din ochi i se rostogoleau lacrimi mari, care se izbeau de ridurile feţei ca nişte torenţi de spinarea barajelor. Îi alunecau lacrimile spre broboadă, ca-ntr-un fel de bocet al propriei morţi. Nu vorbea nu nimeni şi nimeni nu vorbea cu ea. Ocupaţi cu propriile vieţi, ceilalţi oameni treceau nepăsători pe lângă bătrânica puţină la trup – nu cred că avea mai mult de 30 de kilograme – care se chircise lângă gard, cu genunchii aproape de gură, şi care frământa în mâini o broboadă de doliu. Aproape se confunda cu pământul şi cu iarba. Aproape se confunda cu cerul şi cu norii. Sufletul ei subţire se împleticise de trupul străveziu şi, împreună, levitau între aici şi acolo, între starea materială şi cea non-materială. Tuşa Maria se apăra de moarte cu o broboadă neagră, pe care o salvase din gâtlejul umed şi hapsân al potopului. Lăcrima ca şi cum şi-ar fi bocit propria moarte, iar oamenii n-o băgau în seamă.

M-am apropiat de ea cu sfială, ca-ntr-un fel de vals al curajului şi-al ruşinii. Îmi amintea acut de bunicile mele. Dar, în acelaşi timp, îmi desena drama singurătăţii de dinainte moarte. „Ce faci ai, mamaie?”, am îndrăznit să o întreb după o îndelungată ezitare. „D-apăi, şăd!”, mi-a răspuns ea ca şi cum i-ar fi răspuns morţii. „Hai să te duc la Primărie să te cazeze undeva!”, i-am propus, mânat de dorinţa de a face un bine cuiva aflat la anghie. Aproape că uitasem că sunt cronicarul şi nu salvatorul. „Nu merg, mamă! Stau aici”, m-a surprins ea cu un refuz mai degrabă indiferent. Citeam deznădejdea în întreaga ei făptură. „Nu merg, mamă – a continuat –  nu merg pentru că mi-e frică. Mie frică să nu mor departe de casa mea, de cimitir, de biserică, de mormântul moşului meu”… Nu mai aveam cuvinte cu care să acompaniez acest poem genial de simplu al vorbelor ei. Şi a continuat. „Şi nici să mă-ntorc nu pot, că mi-e frică de puhoi, că o veni iar şi m-o duce, Dumnezeu ştie unde. Mai bine şăd aici, la jumătate de cale. Că, dacă mor, sunt aici, la doi paşi de ale mele”.

I-am oferit – nu ştiu de ce – unul dintre sendvişurile pe care le aveam în geantă. S-a uitat lung la feliile de pâine, însă nu s-a atins de ele. „Nu ţi-e foame?”, am întrebat-o nedumerit. „Ba mi-i, dar ţin post azi”, m-a trăznit cu răspunsul ei ce venea de dincolo de realitatea aceea trepidantă, de dincolo de orice. Nu mai avea nimic, nu mai spera (poate) la nimic, dar grija faţă de suflet îi rămăsese intactă. „Nihil Sine Deo”, ţipa mut făptura ei plăpândă, în timp ce căpăta aură de sfinţenie, în timp ce-şi asuma, în numele ei de ţărancă, întâia poruncă a regilor creştini.

Tuşa Maria stătea rezemată de un gard, la graniţa dintre pământ şi apă, dintre viaţă şi moarte. Zăcea chircită pe pământul tare şi se-nfricoşa cumplit de dezrădăcinare. Restul erau simple gesturi…

Maidanezi, vecini şi ceva javre

Radicalizarea societăţii româneşti în chestiunea maidanezilor nu a dus la nimic bun. Pe fondul încăpăţânării celor două tabere – pro şi anti-maidanezi – lucrurile au rămas supendate, într-o incertitudine de care alţii profită cu entuziasm. Adună voturi şi strâng bani.

Un copilaş moare mâncat de maidanezi. Opinia publică protestează. Câţiva politicienii simt în nări aerul tare al alegerilor şi varsă lacrimi. Şi ce lacrimi! De crocodil.

Autorităţile se autosesizează. Ce bine le stă aşa, autosesizate! Mai ales că promit şi niscaiva măsuri. Doar promit, staţi liniştiţi.

Se dă şi o lege. Oau! Peste doar câteva luni, însă, legea privind euthnasierea câinilor fără stăpân este suspendată de Justiţie. Maidanezii prosperă pe străzi. Iubitorii de câini se iau la bătaie cu cei care vor oraşe/străzi/parcuri/parcări fără animale libere. Poliţia îi amendează, nediscriminatoriu, pe beligeranţi. Viaţa merge mai departe.

Vecinul de la trei, nea Costică, îl înjură pe vecinul Ilie de la doi. Nea Ilie are un maidanez. Nea Costică are oftică pe relaţia om-câine. „Băăăăă, m-am săturat să calce copiii mei în rahatul javrei tale!”, strigă nea Costică de la fereastră. N-are copii. Zice doar aşa, din principiu.

Nea Ilie îi arată degetul mijlociu. El nu ţipă pe stradă, că e un domn. Vecina Vasilica, de la scara unu se aliază cu nea Ilie şi se face purtătoarea lui cuvânt. „Marş, băăăăăă! Du-te naibii, criminalule! Şi câinii e suflete! Huooo!” Nea Costică se uită la ea ca prin sticlă. Nu-l impresionează vocalizele. Îi ştie tonalităţile de săptămâna trecută, când s-au porcăit pentru locul de parcare.

În schimb, Georgel (aşa îl cheamă pe căţelul adoptat de nea Ilie) se sperie (sau se plictiseşte, nu mi-e foarte clar) de la atâta dezbatere publică, se smulge din lesă şi o ia la sănătoasa.

Se opreşte lângă gardul bisericii şi începe să-şi marcheze teritoriul, calm, cu siguranţa celui ştie ce face. Habar n-am dacă Georgel e ateu sau creştin. Nu e clar nici dacă „marcajul” lui e „friendly” sau are conotaţii contestatare. Mare figură Georgel! Ştie să fie mai mereu „sub acoperire”.

Deschid televizorul. O tanti se văicăreşte că a muşcat-o un câine în curtea unui muzeu din Galaţi. Cică pe biletul de intrare nu scria că e inclusă şi o muşcătură de maidanez, că nu se mai băga în combinaţie. Reporterul o caină. I-a ieşit o ştire bună.

Imediat ecranul se umple de look-ul ciufulit al doctorului. Preşedintele judeţului. Vorbeşte rar, dar cu cuvinte şfichiuitoare, ironice, chiar despre cucoana care a testat colţii căţeilor protejaţi de el.

CITEŞTE INTEGRAL ARTICOLUL IN ZIARUL ADEVARUL

Galaţiul, un mare sat electrificat/ România fără apă şi canalizare se mută la oraş

O statistică făcută publică recent de Uniunea Europeană ne arată, fără echivoc, că partea de lume în care trăim este încă departe de a fi civilizată: nu mai puţin de 46 la sută dintre WC-urile românilor nu au apă curentă şi nu sunt conectate la o reţea de canalizare. Suntem, din acest punct de vedere, pe ultimul loc în UE, iar publicarea acestei statistici a provocat reacţia promptă a autorităţilor române. „Vom face demersuri să rezolvăm problema canalizarii în satele româneşti”, a declarat ministrul Liviu Dragnea, pasând problema, dintr-o singură frază, către spaţiul rural. Însă chiar dacă reacţia ministrului Administraţiei şi Dezvoltării Regionale pare justificată, este destul de departe de a fi corectă: problema accesului la apă şi canalizare nu ţine doar de localităţile rurale ci, de la o vreme încoace, are o legătură din ce în ce mai mare cu aşezările urbane.

La bloc, cu toaleta în curte şi apă de la fântână

Un astfel de scenariu cu conotaţii medievale se întâmplă chiar acum în municipiul Galaţi.

CITEŞTE CONTINUAREA PE BLASTINGNEWS.COM

Dă-ţi ţara, fraiere!

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna nebunilor. Şi-o să vezi tu! O să vezi cum se dărâmă zidul balamucului şi năvăleşte nebunia lumii afară, ca apele tulburi printr-un zăgaz rupt. Şi-apoi o să te ceri tu acolo, în ospiciul părăsit de nebuni, ca să te poţi apăra, cu ziduri înalte şi groase, de scrânteala care te-nconjoară.

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna cocalarilor. Hai, dă-o! Şi-or să-ţi cânte lăutarii în toate staţiile de autobuz, şi-or să danseze stoluri de stripteoze despuiate  la fiecare bară din tramvai. O să fie minunat! Atâta doar că n-o să încăpem toţi în cluburile de noapte. Şi n-o să prindem toţi post de cocalar. Şi n-o să mai fie minunat, căci din butoiul gol nu poate curge vin. Nici lapte. Nici miere. Şi nici măcar apă chioară.

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna poeţilor. Şi-o să simţi cum cade cultura peste tine ca neaua mieilor peste florile caisului. Şi-o să te simţi mângâiat pe suflet ca de-o aripă de înger. Dar o să faci foamea, prietene, ca-n vremurile studenţiei tale tumultoase, când halba de bere şi Ideea întreceau în importanţă farfuria meschină cu cartofi prăjiţi.

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna  investitorilor. Oho, dă-o! Şi-or să crească fabricile precum ciupercile după ploaie. Sau n-or să crescă, ci or să se facă una cu pământul şi cele pe care le mai ai. Căci matematica investiţiei mioritice e simplă: daca nu te duce mintea să contruieşti, dărâmă lucrul pe care-ai pus mâna, vinde fierul vechi şi pune-n bancă banii încasaţi. Ai creat plusvaloare, nu?

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna şoferilor. Şi-o să ai drumuri ca-n palmă. Dar nu mai căuta apoi trecerile de pietoni, că n-o să le mai găseşti. Îi încurcă pe noii stăpâni. Le provoacă indispoziţie. Silă. Stai, naibii, pe partea ta de drum şi nu mai căuta să ajungi dincolo, pângărind cu tălpile tale goale calea netedă rezervată celor care au pe mână ţara.

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna hoţilor. Hai! Ce mare brânză? Şi-o să ai prilejul să vezi cum ce-i al lor e-al lor, iar ce-i al tău e tot al lor. Ştiu ca-i mai văzut asta, în marele film al epocii de aur şi în scurt-metrajul de după aceea. Dar, oare, ai văzut tot?

Dă-ţi ţara/oraşul/viaţa pe mâna politrucilor. Dă-o, mă! Şi-o să vezi ceea ce vezi. Căci este ca şi cum ai da-o pe mâna nebunilor. Şi pe mâna cocalarilor. Şi pe mâna investitorilor. Şi pe mâna poeţilor. Şi pe mâna şeferilor. Şi pe mâna hoţilor. Toţi în acelaşi timp, precum stolul de ciori pe-un cadavru părăsit de ultima licărire a vieţii.

Sau, mai bine, nu-ţi da ţara nimănui, fraiere! Ţine-o pentru tine. Apăr-o cu pieptul tău, cu palmele tale, cu mintea ta, cu blândeţea ta, cu furia ta, Apăr-o cu ciomagul dacă-i nevoie. Ai grijă de ţara ta, fraiere! Ai grijă de ea căci, dacă o dai, iar şi iar, altora, o să te pomeneşti într-o zi că – gata! – s-a dus pe apa Sâmbetei. Şi că n-o să mai ai ce lăsa moştenire urmaşilor. Şi-or să te blesteme cei ce vor veni după tine până la a şaptea spiţă şi-al şaptelea neam. Asta vrei?

ORA DE LECTURA/ De-a buşilea prin viaţă

(FRAGMENT din romanul – încă netipărit – „EMIGRANTII”)

Lui Cezar i-au trebuit cam două săptămâni pentru a pune mâna pe primul lui loc de muncă în Spania. Putea să se aranjeze chiar şi mai repede dacă nu i-ar fi pus beţe-n roate faptul că se descurca mai mult pe bâjbâite în limba spaniolă. „Aproape c-ai făcut febră musculară de la atâta dat din mâini”, îl mai necăjea, uneori, Vasile. Între timp, joburile treceau pe lângă el des, căci se căutau muncitori peste tot, mai ales pentru agricultură şi pentru şantierele de construcţii, însă Cezar nu avea de unde să ştie asta. Nu înţelegea mare brânză din anunţurile din ziare, iar de negociat cu angajatorii nici nu se punea problema. Doar „si”, „no” şi „por favor” nu erau deloc de ajuns. Nici în Plaza Mayor nu era prea simplu, căci românii care aveau de lucru şi ştiau ponturile nu prea aveau timp de plimbare şi de şuetă în centru. Însă, în cele din urmă, norocul i-a surâs. A izbutit să intre în legătură cu câţiva români deja angajaţi, iar lucrurile au devenit ceva mai simple, căci informaţiile au început să curgă din toate părţile.

Cum se pricepea bine la muncile din construcţii, imediat ce a găsit o astfel de slujbă n-a ezitat să accepte contractul, chiar dacă salariul nu era tocmai grozav. „Trebuie să încep de undeva”, şi-a zis. E drept, şantierul era în afara Madridului, cam la o oră de mers cu microbuzul, însă pe Cezar nu-l deranja asta. Ba chiar parcă se simţea mai în largul lui acolo, la marginea orăşelului în expasiune, printre câmpurile aride, cu iarbă aspră, crescută în sâcâitoarea secetă iberică. Aproape că începuse să se obişnuiască cu ritmul noi sale vieţi, când a avut parte de primul şoc pe pământul hispanic.

Era într-o zi toridă. Arşiţa dansa peste şantier în valuri ameţitoare, creând senzaţia că totul în jur palpită în ritmul dictat de soarele arzător. Se apropia ora prânzului, iar românul se oprise să bea puţină apă şi să-şi şteargă faţa de transpiraţie. Transpirase îngrozitor, căci canicula din Iberia este una dintre cele mai afurisite din întregul spaţiu european. Se făcuse linişte. Toate maşinile complicate mânuite de oameni fuseseră oprite şi aproape că se putea auzi cum lăcustele îşi făceau numărul în iarba aspră din vecinătatea şantierului. Atunci a izbucnit vacarmul. Părea că toate sirenele de poliţie din toată Spania fuseseră pornite deodată, acolo, la marginea noului cartier.

–  Fugiţi! Potera! – se auzi, dintr-un colţ al şantierului, un strigăt cu iz de disperare.

Ca la un semn, mai bine de jumătate dintre muncitori aruncară uneltele şi începură să alerge către parcarea din apropiere, stârnind cu tălpile grele ale bocancilor un nor sufocant de praf. Mirosea a panică. A mortar şi a frică. Mirosul se amesteca nefiresc cu izul de pelin şi de iarbă pârjolită ce venea dinspre câmpul din apropiere.

– Stop! Stop! Pe loc! – ţipau, cu voci sacadate, aproape lătrate, poliţiştii spanioli, în timp ce se străduiau să-i înhaţe pe fugari.

Cezar înţepeni. Nu ştia dacă să fugă sau nu, aşa că mintea lui nu putu să dea trupului nicio instrucţiune. Stătea în mijlocul şantierului, imobil ca o speritoare de ciori în lanul de floarea-soarelui. Aproape că nici nu mai îndrăznea să respire. „Ce ghinion…”, gândi. „Nici nu m-am apucat bine de lucru şi, iată, mă saltă Poliţia. A naibii soartă…”

Ceea ce nu aflase Cezar, însă, era că nu pe el vroiau să-l prindă oamenii legii. De fapt, toată descinderea avea legătură cu unul singur dintre muncitori, un basarabean căutat în toată Europa pentru crimă. Poliţiştii aflaseră că individul se aciuase aici ca salahor, aşa că strânseseră laţul în speranţa că îl vor putea prinde. În mai puţin de zece minute, toţi lucrătorii – să fi fost vreo treizeci – erau deja aliniaţi lângă zidul cenuşiu al clădirii pe care o construiau. Stăteau cu faţa la perete, cu picioarele depărtate şi cu mâinile ridicate, în vreme ce poliţiştii le explorau în sus şi în jos trupurile, în căutare de arme, iar câinii special dresaţi amuşinau după droguri. Cezar se simţea umilit. Invadat. Nu-i plăcea faptul că era aproape redus la statutul de obiect. Se speria de gândul că stă într-un şir impersonal de posibili infractori şi că toată onestitatea de care dăduse dovadă în întreaga viaţă nu mai făcea, în acel moment, nici două parale. Suferea. Însă, în acelaşi timp, ştia că lecţia umilinţei nu este nici întâmplătoare şi nici nefolositoare. Era vremea să abdice la orgoliu şi să accepte că, uneori, oricine poate fi o cantitate neglijabilă pe marea tablă de şah a universului.

– Identificacion¹! Identificacion! – lătrau poliţiştii, în timp ce-i întorceau pe captivi, unul câte unul, cu faţa către ei.

Câinii mârâiau dezvelindu-şi dinţii albi şi ascuţiţi ca nişte mici pumnale din sidef. Cezar simţi cum genunchii încep să-i tremure mărunt. Se temea de câini. Dintotdeauna simţea că se sufocă în clipa în care un câine mârâia la el ameninţător. Această spaimă năvălea în creierul lui din amintirea unei întâmplări din copilărie, când fusese atacat de dulăii unei stâne, în timp ce mergea către heleşteul satului, la scăldat. Nu avea mai mult de zece ani când a fost încolţit, lângă un gard de sârmă ghimpată, de patru câini mari cât viţeii. A reuşit să scape strecurându-se disperat printre ghimpii gardului, sfâşiindu-şi hainele şi carnea.

De durere a scăpat uşor. Rănile trupului tânăr i s-au vindecat  în doar câteva săptămâni. Mai greu a fost a fost cu rănile sufletului. Prima caznă ce a urmat, atunci, în acea vară fierbinte şi albastră, a fost să-şi înfrângă ruşinea că, de frică, urinase în pantaloni. „Pişăciosul! Pişăciosul!”, îl umilea camarazii de joacă, determinându-l să se ferească de ei, să se închidă în sine. Însă amintirea incidentului s-a stins repede în mintea celorlalţi copii. Nu şi în sufletul lui Cezar, care a rămas înlănţuit pentru tot restul vieţii de acea teamă cumplită de câini.

Ura câinii. Se jurase să nu-şi ia niciodată unul, nici măcar pentru paza gospodăriei. De aceea, nu armele poliţiştilor spanioli îl speriau acum pe Cezar, ci boturile rânjite ale dobermanilor ce amuşinau grupul de muncitori captivi. Clipa în care unul dintre agenţi a dat comanda „venga²!”, iar câinii s-au repezit către maşina cu care fuseseră aduşi, a fost eliberatoare pentru Cezar. Sufletul i s-a luminat deodată, eliberat din chingile aspre ale fricii. Realiză că unul dintre poliţişti îl apucase de piept şi îl zguduia furios în timp ce striga, cu faţa cogestionată, „Identificacio! Identificacion!”. Oare de când se întâmplă asta? – se întrebă. Cu ochii pe câinii groazei, Cezar nu mai ştia nimic din ceea ce se întâmplase în jurul său în ultimele minute. Norocul lui a fost că unul dintre ofiţeri i-a observat groaza din priviri şi şi-a dat seama că se teme cumplit de câini, de aceea a ordonat ca animalele să fie retrase. Altfel, cine ştie ce s-ar fi întâmplat, căci este de notorietate că animalele simt teama omului, care le stimulează agresivitatea până la un nivel în care cu greu mai pot fi controlate.

Eliberat de groaza de câini, Cezar reîncepu să priceapă ceea ce se întâmplă în jurul lui. Duse mâna către buzunarul de la spatele pantalonilor de unde scoase paşaportul şi-l întinse, cu mâini tremurânde, poliţistului.

Ţara porcilor care pretind aripi de înger

Şi cum se mai îmburică el – Doamne sfinte! – că e moral. Şi că în tot ceea ce face este animat numai şi numai de idealuri măreţe, de dragostea faţă de popor şi faţă de ţară. Şi cum mai eructeaza el –oh! – minciuni înzorzonate, inventând mereu vinovăţii în afara propriei lui persoane, înfierându-i pe „ăilalţi” – care n-au, carevasăzică, niciun pic de caracter – şi oferindu-se pe sine, formidabilul, drept exemplu numai bun de introdus în manualele de istorie, în tratatele de sociologie sau în cursurile de economie. Şi cum se mai proclamă el milostiv, iubitor de oameni şi vindecător de trupuri şi de suflete. Oho! Dar câte nu se mai pretinde el, de ai spune, ascultându-l, că este la un pas de beatificare şi la maximum doi metri de sanctificare.

El împroşcă bunul simţ cu rahat şi-i cere apoi să cânte ode şi să spună că miroase a trandafiri. Şi să-l vezi cum se supără, cum tună el şi fulgeră – ehei! – atunci când bunul-simţ, plin de rahat din cap până-n picioare, îl roagă să se mai oprească un pic din împroşcat. Că pute. Că tinde la lugubru. Că şi făţărnicia are o limită, pentru numele lui Dumnezeu! Însă el se supără, căci – deh! – el e proprietarul moralei. A cumpărat-o cu douj’de parai, la colţ de stradă, de la unii care o „şutiseră” din bocceaua unui marinar turc ce se îmbătase de ciudă că n-a găsit niciun bordel deschis.

O are? O are! Poate să o pună oricând în vitrină – ba chiar o şi pune! – ca să vadă tot vulgul cât e el de avut. De dotat. De potent. De moral. Dacă vrea vrerea lui, poate să o arunce pe amărâtă  în pivniţă, la întuneric şi uitare. Ba chiar poate şi să urineze pe ea. Pe ascuns sau în public. Şi când îi vine cheful, căci e a lui şi cu asta basta! Şi-apoi, ce mama naibii mai e şi morala asta daca nu o marfă pe care poţi să o cumperi, să o vinzi, să o dai pe un sac de cartofi, pe un contract public, pe-o funcţie aducătoare de privilegii şi şpăgi, pe o borsetă plină cu euroi?

Nu căutaţi un personaj anume căruia să-i potriviţi această descriere. Sunt mai mulţi! Sunt ai dracului de mulţi! Sunt cei care ne mint şi ne sfidează de la înălţimea milioanele de euro strânse în timp ce făceau negoţ cu morala. Uite-i! Uite-i cum se miră peste poate că noi, ăştia, proştii, care ne rupem de-o viaţă oasele şi minţile muncind pentru ei, nu avem în „portofoliu”  decât sufletele şi datoriile. „Nu ştiţi să gândiţi”, gângăveşte licheaua, într-o încercare parşivă de a-şi cauţiona nimicnicia.

Hotărât lucru, trăim într-o ţară de porci. Mincinoşi. Imorali. Promiscuui pe alocuri. Însă cu osânză de milioane de euro, adunată din sudoarea altora. Dar să nu-i pizmuim pentru avere! Să fie acolo la ei, căci oricum n-or să-şi ia osânza-n borsetă când o bate marele clopot al Universului semnalul pentru adormirea trupului. Însă, chiar şi aşa, mulţi dintre ei speră că avuţia le poate spăla păcatele, la bucată, pe tarif prestabilit, cu TVA deductibil şi cu discount pentru achiziţia angro. Vor aripi de înger şi se târguiesc pentru asta chiar şi cu Divinitatea. Simt că li se cuvin, căci – ce mama naibii? – ei sunt CINEVA, băăăă, nu d-alde coate goale ca noi. Ăilalţi. Proştii. Ăia care ar trebui, după mintea lor, să le acceptăm, căzuţi în genunchi, toate porcăriile lor de porci: mojicia, nesimţirea, făţărnicia, lăcomia, nepriceperea, laşitatea.

Bunica mea – Dumnezeu să o ierte! – spunea că Domnul le vede pe toate şi că le cântăreşte cu cântarul inimii. Şi că dreptate tot se face, fie şi în ceasul din urmă. Bine spus. Dar incomplet. Ba chiar defetist. Nu poţi să-l laşi pe netrebnic să siluiască morala la nesfârşit, căci nimic nu-i mai înălţător şi mai nobil decât să te frămânţi să readuci Binele în sufletele celorlalţi. Chiar şi în sufletele celor care-au vândut morala pe-un pumn de arginţi. Pe undeva nici nu-i chiar aşa de greu, căci cei mulţi şi umiliţi n-au ce pierde în lupta asta. În schimb, cei cu osânza groasă au de ce se teme, mai ales că vremea judecăţii lor nu-i deloc departe.

Post scriptum: Dincolo de de metaforele despre bine şi rău, despre sărăcie şi bogăţie, despre pedeapsă şi iertare, aş dori să salut iniţiativa legislativă privind controlul marilor averi. Nădăjduiesc că legea se va înfăptui – societatea civilă trebuie să lupte cu străşnicie pentru asta! – şi că vor fi confiscate toate averile ce depăşesc un milion de euro şi a căror provenienţă nu este acoperită la centimă din venituri fiscalizate. Iată o modalitate excelentă ca porcii care au jefuit ţara în ultimii 25 de ani să fie dezbrăcaţi de osânză. Şi poate că, astfel, poporul ăsta amărât va reuşi, apoi, să dea restart ideii de Libertate.

LECŢIA DE LĂCOMIE/ Când canonizăm cursul leu-euro?

Aproape pe nebănuite – căci iarna încă se ascunde perfidă prin unghere, refuzând să ne lase să ne bucurăm de explozia de culoare a primăverii – se-apropie Paştele.  Vine ca-ntotdeauna. După sufletul şi trăirea fiecăruia, fiincă societatea modernă nu-i cu nimic altfel decât lumea de acum două mii de ani. Trăim aceleaşi angoase ca şi martorii Învierii Domnului şi ne frământăm mintea – în viforoasa şi confuzionanta dihonie creaţionism-evoluţionism – să pricepem aceleaşi Taine.

Însă dincolo de latura filosofică şi de emoţia marii Minuni a Învierii, regăsim şi o latură pragmatică, izvorâtă dintr-un concret funcţional generat de instinctul supravieţuirii şi de nevoia apartenenţei la un grup. Începe mica migraţiune. Sute de mii de români din diaspora se vor întoarce în ţara, fie şi numai pentru câteva zile sau doar câteva ceasuri, pentru a simţi vibraţia sărbătorii alături de cei dragi. Alte câteva sute de mii (poate milioane) de trăitori printre străini vor trimite acasa pachete cu „panetone e uova rosse” şi bani. O sută de euro, două sute, poate şi mai mult. Statisticile arată că românii plecaţi la munca în străinătate trimit către rudele lor din ţară, în preajma Paştelui, peste 400 de milioane de euro. O sumă uriaşă, să recunoaştem.

Ai zice că asişti la gesturi simple, moştenite de la marii patriarhi biblici. Bunătate, omenie, dor. În mare parte aşa şi este. Însă din spatele dărniciei admirabile a „badantei” care, cu preţul sacrificării demnităţii proprii, strânge şi trimite nepoţilor bani pentru hăinuţe şi jucării se iţeşte şi o lume întunecată, dezgustătoare, creată de oamenii pentru care totul se învârte după principii contrare argumentelor despre omenie enunţate mai înainte. Unicul scop în viaţă al acestor oameni atinşi de aripa neagră a răului este înavuţirea cu orice preţ. Culmea este – şi ce culme! – că totul se face sub patronajul statului român, care susţine subtil, prin Banca Naţională, toată speculaţia valutară.

Faptul că nu există nicio exagerare în ideile de mai înainte o arată cifrele reci. Uitaţi-vă pe istoricul cursului de schimb leu-euro! O să vedeţi că în perioada premergătoare Paştelui (cam cu 8-10 zile înainte – deci se apropie momentul) euro devine ieftin. Astfel încât suta de euro trimisă în ţară să preţuiască, la conversia valutară, mai puţini lei. Apoi, după Paşte, când frenezia cumpărăturilor se va fi stins şi conversia valutară intră pe celălalt sens, euro se scumpeşte, astfel încât să trebuiască mai mulţi lei ca să-l cumperi. În câteva zile, doar din acest joc valutar, se fac profituri ameţitoare. Umilinţa sutelor de mii de „badante” se transformă în milioane de euro în conturile câtorva inşi de regulă „atârnaţi” politic.

O să spuneţi că aşa e în economia de piaţă. Corect! Însă sistemul de schimb valutar românesc este departe de a fi guvernat de economia de piaţă! De altfel, Comisia Europeană de aceea ne şi refuză includerea în zona euro: pentru că sistemul nostru este fragil, vulnerabil şi este influienţat de intervenţiile bizare în piaţă ale BNR, după criterii încifrate, nesupuse controlului public. A început deja să se cam vadă „tiparul” prin care instituţia amintită contribuie în mod direct la fluctuaţiile valutare care, în final, iau puţin de la mulţi pentru a da mult la puţini. Curat creştineşte, nu?

Pentru oamenii cu iubire de Dumnezeu, Învierea Domnului vine cu pace sufletească şi dărnicie. Pentru oamenii care se-nchină banului, sărbătoarea vine cu exacerbarea lăcomiei. Ei se prosternează la cursul leu-euro. Şi nu m-aş mira deloc să aflu că l-ar propune spre canonizare, pentru a-şi spiritualiza cumva ticăloşia…

P.S.: Pentru cine nu ştie, „badanta” este o persoană angajată să se ocupe 24 de ore din 24 de o persoană care, din motive de boală sau de vârstă înaintată, are nevoie permanentă de îngrijire.

ÎNCEPE RĂZBOIUL? Trupele NATO, terorizate la Galaţi!

Până acum vreo câteva ore, credem că militarii NATO se tem cel mai tare pentru siguranţa lor când vine vorba despre teatrele de operaţiuni din Iraq şi din Afganistan. Uite că nu mai cred asta! Realitatea mă obligă să văd lucrurile într-o nouă lumină şi să pun Galaţiul pe lista celor mai periculoase locuri de pe planetă. Dar să le luăm pe rând.

Marţi, după un exerciţiu militar de câteva ore, desfăşurat la marginea Galaţiului, trei militari super-antrenaţi, de elită, au ajuns la spital. Unul şi-a rupt piciorul, altul mâna, iar al treilea are probleme la coloană. Asta – atenţie! – într-un exerciţiu de rutină, care n-a presuspus mare brânză, ci doar o simplă joacă de-a războiul, departe de linia frontului şi de orice fel de ameninţare reală.

Cum – Doamne iartă! – au reuşit vajnicii militari NATO (înţeleg că şi americani pe deasupra) să pice-n fund, ca bobocii tocmai scoşi din ou, e o enigmă la care mi-ar plăcea să găsesc cândva un răspuns logic. Căci, în mod normal, la un astfel de exerciţiu nu se-ntâmplau atâtea accidente nici dacă se lucra, ca pe vremuri, cu răcani aduşi de la coada sapei şi care de-abia terminasera perioada de intrucţie de baza, de trei luni. În fine, ai lor or fi mai sensibili din fire decât ţăranii noştri plecaţi la cătănie pe vremea când armata era o probă obligatorie de bărbăţie. Şi mai era şi fără spor de risc plătit pe fluturaş, în ziua de chenzină. Căci – n-o să credeţi! – am trăit şi vremuri când patriotismul, onoarea şi eroismul nu se măsurau în bani, deci nu figurau în contractul individual de muncă. Consultaţi manualele de istorie!

Miercuri, altă dandana! Un vehicul blindat pornit pe străzile Galaţiului (n-am înţeles în ce scop; probabil că nici nu contează) a dat nas în nas cu un Logan băştinaş. Şi să vezi belea! Amărâtul de Logan a reuşit să trimită scula de război în şanţ. E drept, nici Loganul nu se simte prea bine (şoferul a ajuns la spital cu ceva traume), însă blegeala de care a dat dovadă în trafic maşinăria de luptă e cam ridicolă. Pai dacă avea în faţă un alt blindat, ce se întâmpla? Intra în pământ de ruşine?

Puse cap la cap, aceste două evenimente petrecute la Galaţi în doar 24 de ore, ne arată că – da! – oraşul nostru este un loc extrem de periculos pentru armatele NATO. Păi, dacă o ţinem tot aşa, în nici un an de zile decimăm câteva batalioane de super-soldaţi (nici nu ştiu dacă ne ţin spitalele pentru a face faţă avalanşei de răniţi) şi le facem praf şi tehnica de luptă, că Logane avem, slavă Domnului!

Dincolo de băşcălie, nişte întrebări cumva serioase tot răsar. Oare doar atâta poate super-armata venită să ne apere de un eventual atac de la ruşi? Cum se va comporta într-un teatru de luptă? Merită toată această cheltuială de resurse?

Până când vom afla răspunsurile la întrebările de mai înainte, aş dori să propun primarului Marius Stan câteva măsuri de urgenţă. Dom’ primar, vă rog io frumos, dom’le, să convocaţi o şedinţă de CL în care să stabiliţi:

1. – Interzicerea circulaţiei Loganurilor prin Galaţi, pentru a evita accidentele care să ducă la avarierea tehnicii de luptă atât de necesară apărării ţării de rusnaci.
2. – Oprirea lucrărilor de plombare a străzii Calea Prutului, pentru a încetini deplasarea armatelor invadatoare care vin dinspre răsărit.
3. – construirea unui tunel care să înceapă din Calea Prutului (cam de pe la Piaţa Ruşilor, zic) să treacă pe sub Galaţi şi să ajungă la Brăila, astfel încât invadatorii să pice pe capul brăilenilor pentru a demonstra că – iată! – tunelul este mai viabil decât podul.

Să sperăm, totuşi, că nu ne vor invada ruşii. În caz contrar, nişte acatiste chiar că ne-ar fi de mare folos!

Huiduirea remorcii cu dormeze (mic tratat de democraţie şi situaţii de urgenţă)

Căderea digurilor avea să aducă haosul în aproape un sfert din teritoriul judeţului Galaţi. Dacă până atunci oamenii se încăpăţânaseră să stea în faţa puhoaielor cu buldozere, basculante, lopeţi şi saci cu nisip, acum fugeau în dezordine, ca o armată învinsă şi rămasă fără comandanţi.  Începuse bejenia…

Pe Ion Popa l-am întâlnit pe şoseaua dintre Umbrăreşti Vale şi Umbrăreşti Deal. Ducea de funie o vacă înjugată la o cotigă în care îşi aruncase, cumva de-a valma, bruma lui de avere: câteva pături, vreo trei cuverturi, un lăicer, trei scaune „de fabrică” şi cinci găini vii legate de picioare. Din urma cotigii, un  câine speriat, legat de leuca din stânga cu un lanţ de vreo doi metri lungime. Câinele se smuceşte să scape, speriat de zarva din jur. Aruncă priviri sălbăticite şi schiaună a disperare.

– Nea, boule! – strigă la el nea Ion Popa, iar câinele se face mic, cu coada între picioare şi cu privirea ruşinată.

Ion Popa se întoarce către mine, parcă iscodindu-mă. Parcă dator să-mi explice de ce şi-a numit coteiul „bou”.

– Lasă că ştiu că nu-i bou. E câine, bată-l să-l bată de javră! Dar îl mai încurajez şi io câte oleacă. Tare îi e frică. În ogradă era zmeu, dar aici, pe drum, parcă s-a prostit de tot.

Vaca s-a oprit. Gâfâie trudită. Cotiga e grea. Mult mai grea decât de obicei, când căra două sape, o coasă şi două spinări de fân. Nea Ion se uită la ea cu milă şi o mângâie pe bot.

– Aşăi c-ai ostenit, haramule?

Vaca nu-i răspunde. Nu pare a pricepe întrebarea stăpânului. Pielea pe pe spinare îi tremură mărunt, iar din bot i se scurg bale cleioase.

– D’apoi îi speriată săraca. Când am scos-o din poiată avea apa până mai sus de uger… Viţeluşul o murit înecat. Avea două săptămâni . O luat-o la fugă de frica apei şi o nimerit într-o vâltoare. Dus o fost…

Lui Ion Popa i se ivesc două lacrimi în colţul ochilor. Lacrimile lui seamănă cu roua, iar nea Ion seamănă su Sfinxul. Tace şi lăcrimează. Lăcrimează şi tace. Îşi trece dosul palmei peste frunte, atingând discret lacrimile, care se risipesc. Apoi îşi îndreaptă spatele milităreşte, trage aer în piept şi porneşte mai departe. Nu ştie unde. Nu ştie pentru cât timp. Ştie doar de ce. Pentru că Siretul a redevenit balaurul aprig despre care-i povestise cândva tetea. Auzise, dar nu crezuse. Pusese povestea potopului la un loc cu poveştile cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzena. Acum, că povestea înviase, putea să se aştepte la orice. Poate că Zmeul-zmeilor pândea de după colţ…

Ion Popa este doar o furnică din uriaşul furnicar stârnit de apele revărsate. Înaintea şi din urma lui sunt zeci, poate sute de căruţe încărcate cu lucruri. Pare o defilare tristă a averii ţăranilor din localităţile potopite. Acum se vede cel mai bine ce agoniseală are fiecare sătean. Unii duc cu sine doar o boccea cu câteva boarfe. Alţii trag după ei câte un căruţ, iar alţii au căruţe. Trase de vaci, de măgari, de boi sau de cai. Cine are cai e fericit. Nu doar că-şi salvează avutul repede, dar îi mai poate ajuta şi pe alţii. Gratis sau pe bani, căci profitul e o noţiune de bază chiar şi în vremurile de restrişte.

Oamenii bârfesc. Bârfa e o formă de refulare. Uită de necaz. Îşi canalizează frustrarea către altceva. O femeie între două vârste dă tonul.

– Ai văzut, fa? Ia uite la domnu’ vice! Are o remorcă de avere! Televizoare scumpe, video, frigider, congelator, covoare persane, dormeze… Are bani! Nu ca noi, proştii, care putem duce în spinare ce am strâns toată viaţa…

– Să-l ia naiba de îmbuibat! – îi răspunde o altă muiere din convoi, care scuipă apoi, înciudată, în direcţia remorcii. „Ptiu! Ptiu!”, se aude din mai multe părţi, iar asta nu-i tot. Furia creşte.

– Huo! Huooooooo! – izbucneşte un val de indignare din vreo douăzeci, poate treizeci, de gâtlejuri.

Asistam, pentru prima dată în viaţa mea, la huiduirea unei remorci încărcate cu electrocasnice şi covoare. Aveam să aflu mai târziu că nici măcar nu era averea vicelui în vehicul, dar ce mai contează? Toate marile incendii pleacă de la o scânteie mică, pricăjită, pe care o poate stinge la început chiar şi o simplă lacrimă. Niciun pârjol nu se iscă deodată, pălălaie cât casa, ci are un punct alfa fragil, dar esenţial pentru ceea ce va să vină.

(Fragment din cartea în lucru „Venea o moarte pe Siret”, dedicată comemorării a 10 ani de la inundaţiile catastrofale care au lovit judeţul Galaţi în iulie 2005. Lucrarea se doreşte un demers literar inovativ, având în vedere că îmbină mai multe tehnici ale scrisului: reportaj, backstage story, documentar şi chiar elemente de investigaţie)