Căderea digurilor avea să aducă haosul în aproape un sfert din teritoriul judeţului Galaţi. Dacă până atunci oamenii se încăpăţânaseră să stea în faţa puhoaielor cu buldozere, basculante, lopeţi şi saci cu nisip, acum fugeau în dezordine, ca o armată învinsă şi rămasă fără comandanţi. Începuse bejenia…
Pe Ion Popa l-am întâlnit pe şoseaua dintre Umbrăreşti Vale şi Umbrăreşti Deal. Ducea de funie o vacă înjugată la o cotigă în care îşi aruncase, cumva de-a valma, bruma lui de avere: câteva pături, vreo trei cuverturi, un lăicer, trei scaune „de fabrică” şi cinci găini vii legate de picioare. Din urma cotigii, un câine speriat, legat de leuca din stânga cu un lanţ de vreo doi metri lungime. Câinele se smuceşte să scape, speriat de zarva din jur. Aruncă priviri sălbăticite şi schiaună a disperare.
– Nea, boule! – strigă la el nea Ion Popa, iar câinele se face mic, cu coada între picioare şi cu privirea ruşinată.
Ion Popa se întoarce către mine, parcă iscodindu-mă. Parcă dator să-mi explice de ce şi-a numit coteiul „bou”.
– Lasă că ştiu că nu-i bou. E câine, bată-l să-l bată de javră! Dar îl mai încurajez şi io câte oleacă. Tare îi e frică. În ogradă era zmeu, dar aici, pe drum, parcă s-a prostit de tot.
Vaca s-a oprit. Gâfâie trudită. Cotiga e grea. Mult mai grea decât de obicei, când căra două sape, o coasă şi două spinări de fân. Nea Ion se uită la ea cu milă şi o mângâie pe bot.
– Aşăi c-ai ostenit, haramule?
Vaca nu-i răspunde. Nu pare a pricepe întrebarea stăpânului. Pielea pe pe spinare îi tremură mărunt, iar din bot i se scurg bale cleioase.
– D’apoi îi speriată săraca. Când am scos-o din poiată avea apa până mai sus de uger… Viţeluşul o murit înecat. Avea două săptămâni . O luat-o la fugă de frica apei şi o nimerit într-o vâltoare. Dus o fost…
Lui Ion Popa i se ivesc două lacrimi în colţul ochilor. Lacrimile lui seamănă cu roua, iar nea Ion seamănă su Sfinxul. Tace şi lăcrimează. Lăcrimează şi tace. Îşi trece dosul palmei peste frunte, atingând discret lacrimile, care se risipesc. Apoi îşi îndreaptă spatele milităreşte, trage aer în piept şi porneşte mai departe. Nu ştie unde. Nu ştie pentru cât timp. Ştie doar de ce. Pentru că Siretul a redevenit balaurul aprig despre care-i povestise cândva tetea. Auzise, dar nu crezuse. Pusese povestea potopului la un loc cu poveştile cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzena. Acum, că povestea înviase, putea să se aştepte la orice. Poate că Zmeul-zmeilor pândea de după colţ…
Ion Popa este doar o furnică din uriaşul furnicar stârnit de apele revărsate. Înaintea şi din urma lui sunt zeci, poate sute de căruţe încărcate cu lucruri. Pare o defilare tristă a averii ţăranilor din localităţile potopite. Acum se vede cel mai bine ce agoniseală are fiecare sătean. Unii duc cu sine doar o boccea cu câteva boarfe. Alţii trag după ei câte un căruţ, iar alţii au căruţe. Trase de vaci, de măgari, de boi sau de cai. Cine are cai e fericit. Nu doar că-şi salvează avutul repede, dar îi mai poate ajuta şi pe alţii. Gratis sau pe bani, căci profitul e o noţiune de bază chiar şi în vremurile de restrişte.
Oamenii bârfesc. Bârfa e o formă de refulare. Uită de necaz. Îşi canalizează frustrarea către altceva. O femeie între două vârste dă tonul.
– Ai văzut, fa? Ia uite la domnu’ vice! Are o remorcă de avere! Televizoare scumpe, video, frigider, congelator, covoare persane, dormeze… Are bani! Nu ca noi, proştii, care putem duce în spinare ce am strâns toată viaţa…
– Să-l ia naiba de îmbuibat! – îi răspunde o altă muiere din convoi, care scuipă apoi, înciudată, în direcţia remorcii. „Ptiu! Ptiu!”, se aude din mai multe părţi, iar asta nu-i tot. Furia creşte.
– Huo! Huooooooo! – izbucneşte un val de indignare din vreo douăzeci, poate treizeci, de gâtlejuri.
Asistam, pentru prima dată în viaţa mea, la huiduirea unei remorci încărcate cu electrocasnice şi covoare. Aveam să aflu mai târziu că nici măcar nu era averea vicelui în vehicul, dar ce mai contează? Toate marile incendii pleacă de la o scânteie mică, pricăjită, pe care o poate stinge la început chiar şi o simplă lacrimă. Niciun pârjol nu se iscă deodată, pălălaie cât casa, ci are un punct alfa fragil, dar esenţial pentru ceea ce va să vină.
(Fragment din cartea în lucru „Venea o moarte pe Siret”, dedicată comemorării a 10 ani de la inundaţiile catastrofale care au lovit judeţul Galaţi în iulie 2005. Lucrarea se doreşte un demers literar inovativ, având în vedere că îmbină mai multe tehnici ale scrisului: reportaj, backstage story, documentar şi chiar elemente de investigaţie)
De la Țară, din cămară 
Lasă un comentariu