Detaliile secrete ale atentatul terorist de la Galați, care a pus pe jar românii

30 Mai

Nici una, nici două, benzile de știri ale principalelor teleziuni din România au început să ruleze luni seară (29 mai 2017, ca să fie clar pentru toată lumea), de-a dreptul apocaliptic, vestea unui atentat terorist la Galați.

Evident, având în vedere ceea ce s-a întâmplat în Europa în ultimele săptămâni, știrea a făcut pielea de găină și/sau părul măciucă multor români, care se gândeau, casandric, că – uite dom-le! – ne-a izbit și pe noi, ăia care ne credeam imuni la așa ceva (cum ne credem imuni și la rujeolă sau varicelă, de asta nu ne mai vacinăm copiii), furia teroristă.

Din fericire, atentatul terorist de la Galați a fost cam ca-n bancul de la Radio Erevan cu mașina lui Ivan. Nu era Volgă, era bicicletă. Și nu i s-a dat, i s-a furat. A fost nevoie însă de vreo trei ore pentru ca știrea apocaliptică să iasă din vârtejul amețitor al „newsalertului”, răstimp în care națiunea a stat cu sufletul la gură și a dat clink-uri și refresh-uri cu nemiluita, întru slava celui care a inventat plata la număr de afișări.

Ca să fie clar pentru tot omul: la Galați n-a explodat luni seară nimic. E drept, a fost o bubuitură violentă acum două săptămâni, însă nu s-a aflat nici acum de ce, semn că nici bubuiturile nu mai sunt ce-au fost, căci, pe nebănuite, s-au detașat de cauză și au dobândit identitate proprie.

În schimb, cineva a văzut un colet într-o stație de autobuz din zona Dunărea, nu departe (sunt doar vreo 300 de metri) de Centrul de Refugiați unde sunt cazați vreo 15 asiatici, în special arabi. Păi – nu-i așa? –cum să nu te inflamezi? Cum să nu te aștepți să se năruie universul? Cum să nu pornești megafonul și să bagi în sperieți poporul?

Dar să revenim la locul faptei. Era un colet ca toate coletele (ca să parafrazez magistrala apariției a maestrului Marin Moraru în „Operațiunea Monstrul”). Nu era nici foarte mare, nici foarte mic. Nici prea arătos, dar nici prea urât. Se odihnea ușor stâlcit lângă un stâlp al rețelei de iluminat public. Avea să se afle că era acolo de vreo două zile, însă de-abia luni spre seară s-a găsit un român care să dea alarma teroristă.

Așa a pornit nebunia. Știrea, nemestecată, a pornit pe ecranele televizoarele, iar cunoscuții au început să mă sune și să întrebe dacă nu cumva e cazul să fugă din Galați cale de mulți kilometri, ca nu cumva – Doamne Ferește! – să-i atingă sinistrul atentat.

Sosiți în mare grabă, cei de la forțele speciale de intervenție n-au avut prea multe de făcut: au oprit traficul în zonă și au studiat pachetul cu niște scule despre care doar ei știau cum se folosesc. Surpriză! Nu era nicio bombă, parcă pentru a certifica faptul că în orașul de la malul Dunării nu mai vine nimeni. Nici turiștii, nici investitorii și nici măcar atentatorii… Deh, oraș cumplit de negustori – vorba poetului Barbu Dunăreanu – căci în ultimii 20 de ani la Galați s-au construit doar prăvălii din tablă și (mai nou) supermarketuri (tot din tablă).

În „pachetul terorist suspect” (ca să citez de pe banda unei televiziuni), geniștii au găsit până la urmă următoarele: două perechi de șosete, un tricou falsificat al lui AS Roma, trei pungi de cafea și două batoane de salam împuțit, care n-a rezistat epuizantei călătorii cu microbuzul, de la Roma la Galați.

Pachetul fusese expediat, printr-o firmă de curierat internațional, de o doamnă plecată la muncă în Italia, către familia ei mistuită de dor din România. Doamna expeditoare, badantă pe undeva prin preajma Romei, nu voia să arunce în aer Galațiul, ci doar să le arate alor ei că „mizelul” de Italia ar putea fi mai gustos decât cel mioritic. Nu i-a ieșit demonstrația doar pentru că n-a calculat cum trebuie diagrama temperaturii.

La drept vorbind, nici măcar nu poate fi bănuită pentru terorism pentru atâta lucru, chiar dacă aud (pe surse) că s-a deschis o anchetă pentru ca vinovatul (Vinovatul de ce? Că maximum se poate vorbi de aruncat gunoiul pe stradă, caz în care amenda este între 50 și 250 de lei) „să fie tras la răspundere”. Țară obosită, autorități blegite, jurnalism disonant…

Câteva lucruri jenante, știute sau mai puțin știute, despre Nicolae Bacalbașa

10 Mai

Prins între delirul sincer și disciplina fățarnică de partid, Nicolae Dobrovici Bacalbașa a ales prima cale, care – iată! – l-a adus în prim-plan după scandalurile repetate din Parlament. Cine este, de fapt, omul care, probabil, va rămâne în istorie ca fiind părintele „vasluienizării” politicii.

Nicolae Dobrovici Bacalbașa. 73 de ani. Deputat de Galați. Politician ivit la bătrânețe (până la 60 de ani fost doar un obscur membru la PSD). Anestezist (și nu chirurg, așa cum au lăsat unii să se înțeleagă). Promovările în funcții manageriale au apărut de-abia după ce a devenit vocal în politică. Unii îl consideră un scriitor talentat, deși cărțile lui (centrate pe amintiri cu parfum de jurnal din vremea pe când era medic pe o navă din marina comercială) n-au prea convins.

Ceea ce nu-i poate contesta nimeni lui Bacalbașa este memoria. Unii numesc asta cultură. Alții se îndoiesc că poate fi considerat un om de cultură, căci „la pachet” cu lucrurile interesante pe care deputatul le gândește și le exprimă vin și chestiune controversate, care nu se potrivesc de niciun fel cu eticheta de „om de cultură”: xenofobie (axată mai ales un antisemitism furios), rasism, grobianism, vulgaritate.

Sunt destui care suspectează de atingeri patologice comportamentul excentric al lui Nicolae Bacalbașa. Greu de spus dacă este așa. N-a demonstrat nimeni asta. Cert este că personajul a devenit celebru ca purtător de cuvânt al spitalul din Galați, calitatea în care a stârnit hăhăiala teribilă a unei anumite categorii de public. Gusturile nu se dispută.

Totuși, ditirambele doctorului obsedat de umor negru și bășcălie au stârnit mereu controverse, căci au scos la iveală latura întunecată a politicianului. Poate fi considerat ca părintele „vasluienismului”, ca definiție a degradării umane, căci sunt greu de trecut cu vederea „glumele” sinistre pe seama faptului că o bătrână a fost violată de niște dezaxați sau pe seama întâmplării că un nefericit s-a auto-accidentat grav cu o drujbă.

Lumea a hăhăit, televiziunile chitite pe exploatarea informației de tip „canalizare” au exultat. A devenit vedetă, în sensul găunos dat de societatea românească acestui termen. L-au invitat tot felul de moderatori de emisiuni politice, de realizatori de emisiuni de divertisment. Ba chiar a primit și o emisiune la televiziunea PSD Galați, acolo unde, timp de doi ani, a făcut ceea ce știe cel mai bine: i-a jignit, înjurat, umilit pe toți cei care au îndrăznit să nu-i aplaude excesele.

Aproape pe nebănuite, umorul îndoielnic și șocant a fost ridicat la rang de profesionalism în ale politicii, iar PSD n-a ezitat să tragă foloasele propunându-l să candideze, în 2012, la președinția Consiliului Județean. Dus de valul USL și de vântul show-rilor TV a câștigat detașat alegerile, obținând prima funcție politică importantă din viața sa a scurt timp după ce a împlinit 66 de ani. Apoi s-a dezlănțuit, căci a ieșit la iveală o altă latură a lui Nicolae Bacalbașa: cea de taliban al stângii și de dictator.

Personal, am avut un șoc teribil în clipa în care, în 2012, pe când eram redactor-șef la unul dintre cele mai importante ziare de provincie, a îndrăznit să vină să-mi ceară să „aranjez” politica editorială pentru „a-i cotonogi pe ăilalți”. „Ăilalți” fiind adversarii domnului Bacalbașa care – iată! – încerca să mă transforme cu de-a sila într-un taliban al partidului din care făcea și face parte.

Ce înseamnă să refuzi să fii o „trompetă” a politicii am văzut la scurt timp. Nu intru în amănunte care ar putea pune într-o postură proastă oamenii care, din întâmplare, au fost transformați, sub amenințarea represaliilor, în simple slugi ale răzbunătorului cu apucături de dictator.

Amintesc doar că, imediat după refuz, Centrul Cultural Dunărea de Jos – aflat în subordinea președintelui Bacalbașa – mi-a blocat lansarea unei cărți, cu doar 12 ore înainte de evenimentul respectiv. Și mai amintesc că, sub „domnia” lui Bacalbașa, Consiliul Județului nu a mai făcut niciun proiect relevant de infrastructură, ci doar s-a ocupat cu concedieri abuzive, epurări, răzbunări și angajări dubioase.

Incidentele din Parlament sunt doar o prelungire a personalității lui Nicolae Bacalbașa. Ceea ce nimeni nu a înțeles (sau a refuzat să înțeleagă) până acum este că politicianul nu joacă (așa cum fac unii politicieni) un rol.

Ieșirile lui nu sunt parte a scenariului emanat de disciplina de partid. Nu! Nicolae Bacalbașa trăiește un delir sincer. Așa este el. Crede că funcția în care s-a cocoțat vremelnic, folosind trambulina prostirii maselor, îi dă dreptul să fie mârlan, să jignească, să-și bată joc. Sunt gata să pun pariu că peste ceva ani, când nu va mai fi printre pământeni, despre el se va ști doar că este părintele „vasluienizării” politicii românești. Căci asta face acum!

Oameni neplătiţi şi medici umiliţi. Pe ce se sprijină sănătatea românilor

31 Aug

Vrem, nu vrem, asistăm la o adevărată avalanşă de scandaluri în Sănătatea românească. Nimic nu pare să mai meargă, iar lucrurile nu ţin doar de mentalitate, oricât de mult s-ar căzni unii să ne facă să credem că ar fi de vină pentru balamuc doar năravurile proaste din sistem.

Dar hai să lăsăm năravurile deoparte şi să constatăm că spitalele sunt subfinanţate, medicii sunt prost plătiţi (dar şi umiliţi de prostia guvernanţilor, care-i confundă cu politrucii paraşutaţi prin primării şi prin deconcentrate), medicamentele sunt scumpe (şi de multe ori nici măcar nu se găsesc în farmaciile spitalelor). Numai rele peste rele, după cum se poate vedea, iar niciuna dintre ele nu-i din cauza mentalităţii oamenilor din sistem.

Dar asta nu-i tot. Colac peste pupăză, mai nou, serviciile de urgenţă din marea majoritate a spitalelor româneşti se bazează fundamental pe voluntari. În fapt, nu-i rău că se sprijină pe aceşti oameni cu suflete uriaşe – care merită întregul nostru respect! – ci este tragic că fără voluntari sistemul medical de urgenţă s-ar prăbuşi.

Din păcate, sistemul este INCAPABIL să-şi facă treabă dacă ar trebui să se descurce doar cu angajaţii lui. Dacă, prin reducere la absurd, voluntarii (care în unele locuri reprezintă cam un sfert din personalul medical angrenat în actul medical) ar renunţa brusc să mai vină la spital, lucrurile ar lua o turnură îngrijorătoare.

CITEŞTE articolul integral pe ADEVARUL.ro

Vai, dar ce duhoare roşie vine!

3 Iul

Trimiterea în judecată, în dosarul Giga TV, a „onorabilei” doamne Laura Georgescu, preşedinta Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), este confirmarea juridică a faptului că, din păcate, cenzura încă nu şi-a dat obştescul sfârşit în România.

’Mneaei, cenzura, doar s-a inspirat un pic de la neaoşa Mărie şi şi-a luat o altă pălărie, cu care se fandoseşte pe la balurile de la marile curţi ale Europei. Însă, în esenţă, a rămas acceaşi cenzură hidoasă, care duhneşte a canalizare politică şi care slujeşte ţanţoşă în solda unor grupuri de interese.

Doamna Laura Georgescu, dincolo de latura penală a faptelor sale, este un om care merită laude. Serios! Nu de alta dar a reuşit, în doi paşi şi trei mişcări, să scoată la iveală toată împuţiciunea care se află sub declaraţiile oficiale plate, adormitoare, parfumate cu Chanel. Că n-a vrut, e o altă poveste. Important pentru democraţie este că i-a ieşit porumbelul din gură, iar sistemul jegos care a subjugat CNA – libertatea de exprimare în esenţă – a fost dat în vileag.

„Să-i f…!”

Vă amintiţi, desigur, cu ce patos înjura autorităţile statului, anul trecut, doamna de la CNA, în timp ce abuza de funcţie obligându-i pe reprezentanţii unor televiziuni private să-i dea ca sponsorizare nişte laptopuri performante.

O făcea pentru instituţie, o să ziceţi. Perfect de acord. Însă asta nu scuză şantajul (şi nici măcar abuzul în serviciu), căci în nicio lege din România nu scrie că ai voie, tu, autoritate, să strângi cu uşa agentul economic ca să-şi facă un hatâr. Mai mult decât atât, pentru fapte similare alţii au stat deja după gratii, cum ar fi fostul prefect de Galaţi, Emanoil Bocăneanu, care a fost arestat pentru că a cerut unei firme să pună în baia unei instituţii o baterie de duş în plus faţă decât prevedea contractul. O fi mai grav să ceri o pară de duş decât cinci laptopuri?! Numai Justiţia poate să ştie răspunsul corect la această mirare.

Ordinar la ordinar trage

Dosarul (penal) Giga TV (nici nu mai contează că în spatele televiziunii se află tot un manipular ordinar cum este Gheorghe Ştefan; vorbim de principii) ne arată că libertatea de exprimare poate fi în continuare îngrădită – chiar suprimată! – printr-un vot politic. Doamna Georgescu, fără nicio jenă, i-a spus lui Gheorghe Ştefan (zis „Pinalti de la Neamţ”) că votul de ridicare a licenţei poate fi convertit într-unul favorabil dacă „se intervine unde trebuie”.

Nu mai contează, carevasăzică, dacă există argumente constituţionale, legale, ci doar dacă pune sau nu vorbă „un cineva” de la partid. În speţă era vorba despre Viorel Hrebenciuc, un alt personaj toxic al politicii româneşti, însă scenariul este valabil şi pentru alte tabere.

CITESTE TEXTUL INTEGRAL pe ADEVARUL.RO

Uite de asta mă enervează la culme, uneori, România!

15 Iun

Tocmai ce-am citit o ştire tristă. Nu, din fericire n-a murit nimeni, dar este ca şi cum ar fi murit, căci ştirea asta, în esenţa ei, seamănă cu un fel de necrolog al unei profesii.

Jurnalistul Viorel Ilişoi, coleg de breaslă (şi fost o vreme chiar coleg de redacţie), unul dintre cei mai hărăziţi ziarişti pe care i-a dat ţărişoara asta, a anunţat că se retrage din meserie. Uite-aşa!

Mucalit ca de obicei, Viorel şi-a făcut publice intenţiile pe pagina de Facebook, imediat după anunţul că vrea să devină vegetarian, însă nu-şi poate convinge creierul că porcul e o plantă. Nici că se putea potrivi mai bine ordinea informaţiilor, căci la fel de greu îşi va putea convinge mintea/condeiul/sufletul că nu mai este jurnalist. Păi, ce? 26 de ani de presă se pot închide – hodoronc-tronc! – ca un dosar penal în care s-a dat NUP?

Oricât ar părea de greu de crezut, la baza deciziei lui Viorel Ilişoi de a-şi băga picioarele în el de jurnalism nu stau nici resorturi psihologice freudiene şi nici fiţe de Adi Mutu al ziaristicii. Vă spun, cu mâna pe inimă, că el ar mai fi vrut şi, cu siguranţă, ar mai fi putut. Dar, fix ca-n bancul cu amorul studenţesc, n-are unde şi nici nu prea mai are cu cine.

Fără dubiu, el nu este modelul de salahor la care visa un stupid de manager media ce decretase că un profesionist al condeiului trebuie să scrie 20 de „itemuri” pe zi. Observaţi că nici nu mai spunea, ca tot omul, articole, ci itemuri. Kilograme, adică. Cuvinte de-a valma, cu lopata, ca la blocurile alea comuniste din prefabricate.

Credeţi că vreun bloc din prefabricate, făcut la repezeală de necalificaţi şi de condamnaţi, va fi declarat vreodată monument de arhitectură? Sau, ca să vin la temă, credeţi că vreun ziarist care face o basculantă de „itemuri” în loc de anchete, reportaje sau interviuri va ajunge vreodată să schimbe ceva în bine? Dacă veţi considera că se poate, atunci este cazul să vă opriţi din citit. Ceea ce voi scrie de aici încolo nu vă va interesa.

Viorel Ilişoi se retrage (aş putea zice sabatic, dar ştiu că nu este chiar în acel sens) într-un sat din Bucovina lui dragă. Habar n-am cu ce se va ocupa acolo (mi-e şi jenă să-l întreb), dar sunt convins că indiferent ce va face, va face excepţional. Pentru că Viorel pune suflet cu pumnul şi în cuvântul scris, dar şi în activităţi d-astea, subzistenţiale, cum ar fi făcutul piroştilor.

Este un om rar. Atât de rar încât ar trebui să facem o încăpere din cleştar doar pentru el, ca să-l putem observa cum zideşte metafora cu răbdarea şi cu înflăcărarea – două noţiuni uşor contrare, nu-i aşa? – meşterilor care au ridicat monumentele de arhitectură ale civilizaţiei umane.

CITEŞTE CONTINUAREA PE SITE-UL ADEVARUL

Mirosul şi culoarea fricii

6 Iun

(fragment din cartea în pregătire „Venea o moarte pe Siret”)

Aţi simţit vreodată mirosul fricii? Duhoarea aceea care se prăvăleşte în valuri, precum arşiţa, dinspre mulţimea cuprinsă de panică? Dacă n-aţi simţit niciodată asta, se cheamă că aţi trăit degeaba. Starea aceea te compleşeşte. Te-nvăluie ca o ceaţă, te pătrunde prin toţi porii şi, într-un final, te îngenunchează. Sunt foarte rari oamenii care pot mirosi frica fără să se contamineze cu ea. Sunt extrem de puţini cei care pot privi frica în ochi şi-o pot sfida. Nu vorbesc despre monumente ale istoriei, precum Alexandru Macedon sau Ştefan cel Mare, ci despre trăitorii de rând. Contemporanii noştri. Oamenii care au căzut sub imperiul fricii, s-au lăsat dominaţi de ea, au acceptat-o ca pe un stăpân de nerăsturnat.

În iulie 2005 aveam să cunosc toate miasmele, toate feţele şi toate nuanţele fricii. Aş putea scrie o carte numai despre asta. Am văzut curaj nebun, dar am văzut şi laşitate abisală. Iar între aceste extreme am văzut VIAŢA. Viaţa pulsândă, inflexibilă, care rula prin faţa ochilor mei ca o peliculă ce nu putea fi oprită din ameţitoarea ei rotire în sensul acelor de ceasornic.

Tuşa Maria Ilie, din Umbrăreşti (nici acum nu-mi este clar din care dintre satele comunei era) a fost prima persoană din gura căreia am auzit, atunci, în iulie 2005, cuvântul FRICĂ. Stătea sprjinită de un gard şi frământa în mâini o broboadă neagră. Atâta putuse salva din faţa potopului: o broboadă de doliu. Din ochi i se rostogoleau lacrimi mari, care se izbeau de ridurile feţei ca nişte torenţi de spinarea barajelor. Îi alunecau lacrimile spre broboadă, ca-ntr-un fel de bocet al propriei morţi. Nu vorbea nu nimeni şi nimeni nu vorbea cu ea. Ocupaţi cu propriile vieţi, ceilalţi oameni treceau nepăsători pe lângă bătrânica puţină la trup – nu cred că avea mai mult de 30 de kilograme – care se chircise lângă gard, cu genunchii aproape de gură, şi care frământa în mâini o broboadă de doliu. Aproape se confunda cu pământul şi cu iarba. Aproape se confunda cu cerul şi cu norii. Sufletul ei subţire se împleticise de trupul străveziu şi, împreună, levitau între aici şi acolo, între starea materială şi cea non-materială. Tuşa Maria se apăra de moarte cu o broboadă neagră, pe care o salvase din gâtlejul umed şi hapsân al potopului. Lăcrima ca şi cum şi-ar fi bocit propria moarte, iar oamenii n-o băgau în seamă.

M-am apropiat de ea cu sfială, ca-ntr-un fel de vals al curajului şi-al ruşinii. Îmi amintea acut de bunicile mele. Dar, în acelaşi timp, îmi desena drama singurătăţii de dinainte moarte. „Ce faci ai, mamaie?”, am îndrăznit să o întreb după o îndelungată ezitare. „D-apăi, şăd!”, mi-a răspuns ea ca şi cum i-ar fi răspuns morţii. „Hai să te duc la Primărie să te cazeze undeva!”, i-am propus, mânat de dorinţa de a face un bine cuiva aflat la anghie. Aproape că uitasem că sunt cronicarul şi nu salvatorul. „Nu merg, mamă! Stau aici”, m-a surprins ea cu un refuz mai degrabă indiferent. Citeam deznădejdea în întreaga ei făptură. „Nu merg, mamă – a continuat –  nu merg pentru că mi-e frică. Mie frică să nu mor departe de casa mea, de cimitir, de biserică, de mormântul moşului meu”… Nu mai aveam cuvinte cu care să acompaniez acest poem genial de simplu al vorbelor ei. Şi a continuat. „Şi nici să mă-ntorc nu pot, că mi-e frică de puhoi, că o veni iar şi m-o duce, Dumnezeu ştie unde. Mai bine şăd aici, la jumătate de cale. Că, dacă mor, sunt aici, la doi paşi de ale mele”.

I-am oferit – nu ştiu de ce – unul dintre sendvişurile pe care le aveam în geantă. S-a uitat lung la feliile de pâine, însă nu s-a atins de ele. „Nu ţi-e foame?”, am întrebat-o nedumerit. „Ba mi-i, dar ţin post azi”, m-a trăznit cu răspunsul ei ce venea de dincolo de realitatea aceea trepidantă, de dincolo de orice. Nu mai avea nimic, nu mai spera (poate) la nimic, dar grija faţă de suflet îi rămăsese intactă. „Nihil Sine Deo”, ţipa mut făptura ei plăpândă, în timp ce căpăta aură de sfinţenie, în timp ce-şi asuma, în numele ei de ţărancă, întâia poruncă a regilor creştini.

Tuşa Maria stătea rezemată de un gard, la graniţa dintre pământ şi apă, dintre viaţă şi moarte. Zăcea chircită pe pământul tare şi se-nfricoşa cumplit de dezrădăcinare. Restul erau simple gesturi…

Maidanezi, vecini şi ceva javre

29 Mai

Radicalizarea societăţii româneşti în chestiunea maidanezilor nu a dus la nimic bun. Pe fondul încăpăţânării celor două tabere – pro şi anti-maidanezi – lucrurile au rămas supendate, într-o incertitudine de care alţii profită cu entuziasm. Adună voturi şi strâng bani.

Un copilaş moare mâncat de maidanezi. Opinia publică protestează. Câţiva politicienii simt în nări aerul tare al alegerilor şi varsă lacrimi. Şi ce lacrimi! De crocodil.

Autorităţile se autosesizează. Ce bine le stă aşa, autosesizate! Mai ales că promit şi niscaiva măsuri. Doar promit, staţi liniştiţi.

Se dă şi o lege. Oau! Peste doar câteva luni, însă, legea privind euthnasierea câinilor fără stăpân este suspendată de Justiţie. Maidanezii prosperă pe străzi. Iubitorii de câini se iau la bătaie cu cei care vor oraşe/străzi/parcuri/parcări fără animale libere. Poliţia îi amendează, nediscriminatoriu, pe beligeranţi. Viaţa merge mai departe.

Vecinul de la trei, nea Costică, îl înjură pe vecinul Ilie de la doi. Nea Ilie are un maidanez. Nea Costică are oftică pe relaţia om-câine. „Băăăăă, m-am săturat să calce copiii mei în rahatul javrei tale!”, strigă nea Costică de la fereastră. N-are copii. Zice doar aşa, din principiu.

Nea Ilie îi arată degetul mijlociu. El nu ţipă pe stradă, că e un domn. Vecina Vasilica, de la scara unu se aliază cu nea Ilie şi se face purtătoarea lui cuvânt. „Marş, băăăăăă! Du-te naibii, criminalule! Şi câinii e suflete! Huooo!” Nea Costică se uită la ea ca prin sticlă. Nu-l impresionează vocalizele. Îi ştie tonalităţile de săptămâna trecută, când s-au porcăit pentru locul de parcare.

În schimb, Georgel (aşa îl cheamă pe căţelul adoptat de nea Ilie) se sperie (sau se plictiseşte, nu mi-e foarte clar) de la atâta dezbatere publică, se smulge din lesă şi o ia la sănătoasa.

Se opreşte lângă gardul bisericii şi începe să-şi marcheze teritoriul, calm, cu siguranţa celui ştie ce face. Habar n-am dacă Georgel e ateu sau creştin. Nu e clar nici dacă „marcajul” lui e „friendly” sau are conotaţii contestatare. Mare figură Georgel! Ştie să fie mai mereu „sub acoperire”.

Deschid televizorul. O tanti se văicăreşte că a muşcat-o un câine în curtea unui muzeu din Galaţi. Cică pe biletul de intrare nu scria că e inclusă şi o muşcătură de maidanez, că nu se mai băga în combinaţie. Reporterul o caină. I-a ieşit o ştire bună.

Imediat ecranul se umple de look-ul ciufulit al doctorului. Preşedintele judeţului. Vorbeşte rar, dar cu cuvinte şfichiuitoare, ironice, chiar despre cucoana care a testat colţii căţeilor protejaţi de el.

CITEŞTE INTEGRAL ARTICOLUL IN ZIARUL ADEVARUL

%d blogeri au apreciat asta: