LECŢIA DE FURAT/ Milimetrul mic face miliardul mare

Credeaţi că s-au terminat metodele de furat? Ba uite că nu! De ceva timp am o pasiune un pic mai ciudată: iau la bani mărunţi licitaţiile de achiziţii de bunuri şi servicii în care sunt implicate instituţiile publice gălăţene.

O bună bucată de vreme am „disecat” devize şi calculaţii de preţ. Ia să vedem noi cât costă kilul de cuie, litrul de vopsea, metrul cub de cherestea! Recunosc, n-am găsit multe abateri spectaculoase, însă nu pentru că n-aş fi fost suficient de insistent în investigaţie, ci pentru că – să o spunem pe şleau – pe tărâmul acesta, al construcţiilor, se fură chinezeşte, cu picătura. Dar la final se adună. Şi ce se adună!

Spre exemplu, lipsa a doi milimetri din grosimea unui strat de asfalt în suprafaţă de câteva mii de metri pătraţi nu se bagă seamă, dar contează. Să zicem că se asfaltează o/un stradă/drum de 500 de metri lungime şi 6 metri lăţime, adică de 3.000 de metri pătraţi. Doi milimetri lipsă la grosimea stratului pare un fleac. Însă înseamnă – n-o să vă vină să credeţi! – 60 de metri cubi de asfalt. Respectiv, circa 70 de tone. Cum preţul mediu al unei tone de asfalt de calitate medie este de 80 de euro (cu tot cu TVA), aflăm că din buzunarul contribuabilului dispar, din condei, cam 5.600 de euro. Cu manopera plătită pentru asfaltul fictiv se ajunge pe la 8.000 de euro. Simplu, curat, eficient, insesizabil. Imaginaţi-vă ce înseamnă 1 sau 2 centimetri mai puţin (practică de altfel obişnuită) şi înmulţiţi şi cu numărul de străzi şi drumuri asfaltate anual în judeţul nostru. O să obţineţi o sumă ameţitoare, ce bate spre 6-7 milioane de euro. Pe an şi doar în judeţul Galaţi!

Însă subţiatul asfaltului e doar o latură a controversatei afaceri cu drumurile noastre cele găurite. Un ban bun şi nemuncit iese şi din plombare. Care plombare se studiază, se planifică şi se plăteşte, însă de făcut se face doar din doi în doi. Mergeţi de la Galaţi la vama Oancea sau de la Vânători la Târgu Bujor şi o să înţelegeţi ce vă spun. Pe acele drumuri s-a plătit plombarea (başca faptul că au luat unii bani pentru a număra gropile, ca să se ştie cât va costa lucrarea). Voi vedeţi vreo plombare?! Eu nu!

Şi dacă ar fi doar hoţiile de la drumuri şi străzi, ar mai fi cum ar mai fi. Alarmant este că octopodul şi-a întins tentaculele şi în alte zone, care până acum păreau în afara controlului politic şi a suspiciunilor de corupţie. Mai nou, a intrat în acţiune metoda „pe bucăţi, băieţi, pe bucăţi”. Aceasta constă în fărâmiţarea contractelor de achiziţie publică până la valori care nu mai necesită licitaţie. Deci se poate face negociere cu încredinţare directă către un singur ofertant, ales „pe sprânceană” de către şeful instituţiei contractante.

Metoda este aplicată la scară largă în instituţiile medicale gălăţene care, în ultimele trei luni, au făcut achiziţii de sute de mii de euro (medicamente, dispozitive medicale şi lucrări de construcţie) fără să mai organizeze vreo licitaţie. Cu alte cuvinte, autorităţile gălăţene preferă să cumpere scump ceea ce ar putea cumpăra ieftin, în vreme ce pacienţii sunt nevoiţi să îndure condiţiile groaznice din spitale (că, deh, nu sunt bani…) şi trebuie să aducă de acasă aspirina şi bandajul.

Cu riscul de a cădea în retorism, nu pot să nu mă întreb – că altceva nu pot face, din păcate – oare procurorii gălăţeni şi inspectorii Curţii de Conturi ce părere au despre aceste afaceri necurate?

Halal să vă fie, mişeilor!

Este jenant să recunoaştem, dar e clar că Galaţiul a cam ajuns de râsul lumii. Din toate punctele de vedere: urbanistic, economic, social, politic. Pe bună dreptate, găina vecinului nu doar că ni se pare curcă, ci e deja ditamai curcanul. În vreme ce alţii au progresat serios, noi am rămas la orătania noastră amărâtă, moştenită – după ce a fost abuzată până la epuizare – de la alde Durbacă şi compania. Buba e că şi şansele de revenire sunt tot mai palide, căci galinaceea a chiorât de-un ochi, are un picior rupt, nu mai face ouă de câţiva ani şi e suspectă de gripă aviară.

Mă uitam recent la un reportaj despre inundaţiile de pe Dunăre. Stătea austriacul la terasă, cu cafeaua în faţă, iar la nici trei metri de el apa fluviului, cu un metru mai înaltă decât masa, era ţinută la respect de un dig mobil impresionant. Semn că austriecii sunt şi ei, aşa cum bănuiam, tot un fel de nemţi. Cam 240 de kilometri mai la vale, adică la Budapesta, ce să vezi? Şi ungurii-s la fel de nemţi, că şi ei opreau viitura tot cu scule moderne. Şi numai ce-a ajuns camera de filmat pe malul românesc al Dunării… Şoc şi groază, ca să parafrazez un tabloid de succes. Nişte amărâţi cărau cu cârca şi cu roaba vreo 300 de saci cu nisip. Şi cam atât.

Spun austriecii că înălţarea cu doi metri a digului lor se face cu o viteză de jumătate de kilometru pe oră, cu doar 6 muncitori şi o macara. De cealaltă parte, în patria Mioriţei, trebuie, pentru un dig similar, dar din saci, 500 de salahori şi 5 zile. Te ia apa şi te duce-n Deltă la această straşnică „eficienţă”.

Dar să nu ne uităm în curtea austriecilor şi ungurilor, că ne apucă ameţeala. Haideţi mai bine să privim pe-aici, prin curţile noastre. Să zicem la Cluj. Colegul Ovidiu Amălinei are în ediţia de azi o fulminantă analiză despre judeţele Galaţi şi Cluj. Totul în oglindă, spre o mai uşoară înţelegere. Articolul e alarmant, căci ni se confirmă că noi, ăştia de Galaţi, suntem praf şi pulbere. Clujul nu doar că ne bate la toate capitolele, ci pur şi simplu ne umileşte!

Dar să nu dăm frâu liber stărilor emoţionale negative şi să lăsăm cifrele să acuze. Clujul are 202.000 de salariaţi la o populaţie de 650.000 de locuitori. Peste 31 la sută dintre clujeni au, deci, unde să muncească. În acelaşi timp, la Galaţi sunt numai 109.000 de angajaţi. Raportat la numărul de locuitori ai judeţului – 507.000 – descoperim că doar 21% dintre gălăţeni obţin venituri din salarii.

În vreme ce fiecare salariat din Cluj trebuie să susţină (financiar, social etc) alţi doi oameni, un angajat de la Galaţi trebui să facă acelaşi lucru pentru patru persoane. Partea şi mai tristă este că salariul mediu este, la Cluj, cu 12 la sută mai mare decât la Galaţi, motiv pentru care rezultă, în final, că nivelul de trai al gălăţenilor este cu 55 la sută mai mic decât al clujenilor. Nici mediul de afaceri nu se salvează, căci la profitul brut raportat Clujul are în faţa Galaţiului cam 18 procente. N-am reuşit să evaluez economia subterană, însă, chiar şi aşa, cifrele nu-s relevante, căci mă îndoiesc că jumătate dintre gălăţeni trăiesc din afaceri mafiote în vreme ce clujenii sunt toţi în legalitate.

Cum cârmuitorii din Ardeal şi-au făcut treaba exact în aceleaşi condiţii legale, economice şi sociale ca şi cei de la Galaţi, nu-mi rămâne decât o concluzie simplă: suntem unde suntem numai şi numai din vina celor care ne-au condus. Halal să vă fie, mişeilor!

Şpagă sau groază?

Vin semnale din partea autorităţilor cum că „Viaţa liberă” incomodează. Câteva înalte feţe – plătite din impozite şi taxe strânse de la noi, toţi – au găsit de cuviinţă să le reproşeze unor ziarişti (mai mult sau mai puţin voalat) cum că nu-s „prietenoşi”. De parcă jurnaliştii ar trebui să fie căţeii de curte ai aleşilor şi nu dulăii de pază ai democraţiei…

Bunăoară, faptul că am scris despre gravele erori (?) manageriale ale unor funcţionari publici (cum ar fi furnizarea de mere mucegăite elevilor gălăţeni, pe costuri publice exorbitante, sau plombarea fictivă a asfaltului pe nişte drumuri care n-au fost nicicând asfaltate) a fost considerat un afront de mai-marii Consiliului Judeţului, care au lansat ipoteza că, la o adică, „Viaţa liberă” ar putea să nu mai primească informaţii publice de la instituţie. Cinstea o fi devenit negociabilă?

Atitudinea aleşilor noştri arată că, de fapt, habar n-au care le sunt atribuţiunile şi ce prevede legea. Funcţia publică nu-i o vătăşie! A furniza informaţiile publice – ziariştilor sau oricui altcuiva, căci orice gălăţean are dreptul să ceară informaţii de la autorităţi – nu este o favoare, ci o obligaţie. Condiţionarea furnizării este, de altfel, la confluenţa cu Codul Penal, respectiv cu articolele care definesc infracţiunile de „abuz în serviciu” şi „şantaj”. Dar asta e o altă poveste.

Că aleşii nu-i respectă pe jurnalişti nu-i un capăt de ţară. De fapt, nu are nicio importanţă.. Este revoltător, însă, că gălăţenii sunt luaţi, la grămadă, drept o gloată de proşti. Exemplific. În urmă cu câteva zile, am propus Consiliului Judeţului şi Primăriei să publice în „Viaţa liberă” raportul de activitate pe primul an de „guvernare” locală. Evident, am oferit spaţiul din ziar GRATIS, fără nicio pretenţie. Mai mult decât atât, am propus ca materialul să fie publicat în forma realizată de cele două instituţii, fără nicio modificare din partea noastră.

De ce am făcut asta? Pentru că ni se pare firesc să punem şi noi umărul la construirea unei punţi de comunicare între gălăţeni şi autorităţi. Am socotit că este profund corect să facilităm transmiterea unor date direct de la sursă, chiar dacă, la o adică, costurile suportate de ziar sunt destul de consistente. Surpriză, însă! În vreme ce primarul Marius Stan a promis că va onora invitaţia noastră (ba chiar a propus să facem acest demers mai des), preşedintele Nicolae Bacalbaşa ne-a dat cu tifla, sub pretextul că avem o atitudinea ostilă faţă de domnia-sa. O fi (deşi nu e)! Dar ce vină au gălăţenii la faza asta? Căci acel raport nu este pentru „Viaţa liberă”, ci pentru contribuabili.

Îmi pare rău să constat, dar dl Bacalbaşa – pe care-l respect foarte mult ca om, scriitor, profesor şi medic – se află într-un moment de derută. Confundă democraţia cu autocraţia şi propria persoană cu „aranjorii de ploi” din Consiliul Judeţului. Faptul că „Viaţa liberă” a scris şi va scrie despre cheltuirea nesăbuită a unor fonduri publice nu este – nici pe departe! – un atac la adresa unei persoane, ci o simplă dezvăluire a unor mârşăvii. În fapt, noi îi ajutăm pe şefii de instituţii publice să-şi facă datoria mai bine. Că de asta i-am ales, nu?

În acelaşi timp, perspectiva unor ziarişti cu botul pe labe – fie de frică, fie din cauza unor „stimulente” (prefer să nu detaliez) – mă cam înspăimântă. Şi o resping cu vehemenţă şi pe deplin conştient de  riscul că-i voi supăra teribil pe unii dintre aleşii noştri. Da’ o să le treacă!

Piţipoancele nu „ţin” Ziua Mediului

Astăzi, 5 iunie, este Ziua Mondială a Mediului. Pe la popoarele civilizate, iese lumea-n stradă, se bucură, cântă, reciclează, protestează. În România, 5 iunie este doar o dată oarecare din calendar. Sunt convins că dacă am merge pe stradă şi am întreba, la plezneală, 1000 de oameni, nu vom găsi mai mult de doi care să ştie ce şi cum. Sunt mai mari şansele să aflăm că e dezlegare la peşte sau că e ziua vreunei piţipoance, decât că e un mare eveniment, aflat sub girul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

E drept, prin şcolile gălăţene se mai întâmplă câte ceva de 5 iunie. Însă, trebuie să o spun răspicat, meritul nu este unul instituţional, ci aparţine 100% unor dascăli inimoşi, copiilor şi, eventual, unui ONG. Mai o serbare, mai un simpozion, mai o paradă a costumelor din celofan şi – gata! – s-a bifat. Ne vedem la anul.

Trist e că la nivel instituţional, Ziua Mediului nu prea există. E pace şi prietenie, căci chestiunile de mediu sunt,  pe alocuri, un fel de cui în talpă pentru autorităţi. Că doar ele, autorităţile, au aprobat mii de garaje şi de cârciumi ce au înghiţit zeci de hectare de spaţiu verde din oraş. Uitaţi-vă la Parcul Eminescu, la Grădina Publică, la zona Ţiglina 1 şi 2, la bulevardul Siderurgiştilor etc. Peste tot, spaţiul verde a fost desfiinţat cu aviz de la Primărie, Eugen Durbacă fiind un adevărat „campion” al acestei proceduri mizerabile, de neiertat.

Unii chiar s-au folosit de situaţie pentru a transforma betonarea Galaţiului într-o frumoasă afacere imobiliară. Am şi acum într-un sertar sutele de hotărâri de CL prin care diverşi întreprinzători au oferit municipalităţii terenuri neproductive din zona Traian Nord şi au primit terenurile de sub cârciumile şi boutiqurile ultracentrale, de la bulevarde. Expertizele tehnice (semnate – atenţie! – de tristele figuri care şi acum conduc acest oraş) consemnează situaţii aberante, de genul „un metru pătrat de pe strada Brăilei este echivalent ca valoare cu un metru pătrat de râpă de pe lângă gura tunelului”.

Aleşii noştri au aprobat, prin 1998-2000, mii de astfel de schimburi, din care oraşul s-a ales cu praful de pe tobă. În afară faptului că spaţiul verde a fost distrus, hăcuit, betonat, terenul primit la schimb a fost şi el pierdut, căci au apărut ulterior tot felul de moştenitori, deci s-a procedat la retrocedare. Nu mai ţin minte dacă pe atunci existau DNA şi Curtea de Conturi, dar, dacă existau, sigur existau degeaba, căci au acceptat aceste afaceri necurate, care ne-au păgubit nu doar de o avere publică, ci şi de o şansă la un oraş civilizat pentru copiii şi nepoţii noştri.

Complicitatea funcţionarilor statului la aceste mârşăvii nu este nici întâmplătoare şi nici nu ţine doar de trecutul îndepărtat. Nici pomeneală. Învârtelile cu terenuri au continuat şi după aceea. Aşa se face că o bună parte din malul Dunării (de la Zona liberă spre Prut) a fost „privatizat”, deşi este arie protejată. Aşa a apărut „Afacerea Aviasan”. Tot aşa au pus unii mâna pe terenurile ce au fost cândva în administrarea Hortigal SA (caz în care încă mai sperăm că procurorii gălăţeni vor anunţa începerea urmăririi penale, căci Becali este deja după gratii pentru o afacere similară cu asta).

Azi e Ziua Mondială a Mediului. Şi ce? Piţipoancele nu ţin sărbătoarea asta! În plus, mediul e deja deja praf şi pulbere. E prilej de comemorare, nu de petrecere…

Adio, Apaterm! Bun găsit, centrală!

Vestea venită dinspre Electrocentrale, cum că de mâine – gata! – se taie apa caldă, ar trebui să le dea de gândit atât cetăţenilor captivi în sistemul public de furnizare a apei calde şi căldurii, cât şi autorităţilor locale. A ajuns funia la par!
Din ce se vede, utilităţile la comun reprezintă deja un coşmar fără sfârşit pentru cel puţin 200.000 de gălăţeni. Să fim serioşi! Încercările de resuscitare a firmei care se ocupă de furnizarea apei calde şi căldurii reprezintă frecţii la piciorul de lemn, căci ţevăraia e praf şi pulbere, datoriile sunt gigantice, iar cel puţin 30% din populaţie nu are de gând sau nu poate să-şi achite facturile la întreţinere.

Ca atare, soluţia individualizării este cea mai indicată. E adevărat, presupune nişte costuri iniţiale, însă lucrurile pot fi uşor simplificate dacă se implică şi Primăria. Modele de succes avem. La Tecuci, sistemul public de încălzire s-a închis de vreo 10 ani. Totul e individual. Ideea a fost preluată şi de Primăria Brăila, care tocmai a anunţat că studiază trecerea la surse de încălzit mai mici, de apartament sau de scară. Sunt două variante: fie subvenţionarea instalării de centrale termice, fie preluarea de către Primărie a întregii operaţiunii, de la autorizare şi până la recepţia finală.

Este clar că nu toată lumea îşi poate permite o centrală de apartament. În medie, un kit complet (centrală, ţevi, calorifere) costă în jur de 7.000 de lei, cu tot cu avize şi manoperă. Cam zece pensii medii, ceea ce nu-i o glumă. Însă beneficiile sunt importante, începând cu faptul că factura la încălzire se reduce la jumătate (vă spun din experienţa proprie), continuând cu faptul că apa caldă costă cu 70 la sută mai puţin decât cea furnizată de Apaterm şi încheind cu partea de confort: ai apă şi căldură câtă vrei, când vrei, fără să mai depinzi de rău-platnici.

Pe de altă parte, şi municipalitatea ar fi net avantajată, căci ar scăpa de cheltuielile cu întreţinerea, repararea şi modernizarea sistemului de termoficare. Economia s-ar ridica la circa 10 milioane de euro pe an, reprezentând costurile cu salariile angajaţilor Apaterm, impozitele aferente şi reparaţiile din sistem. După cum observaţi, am scos din ecuaţie costurile energiei termice, pentru că acele costuri rămân valabile (parţial) sub forma facturilor la gaze.

Fiind o lucrare pe termen lung şi cu efecte sociale şi economice majore, Primăria Galaţi ar putea decide să aloce pentru subvenţionarea centralelor termice individuale o sumă echivalentă cu cea pe care o iroseşte cu Apaterm în cinci ani: 50 de milioane de euro. Cu aceşti bani, s-ar putea suporta 40% din costul de instalare a centralelor, proprietarii apartamentelor urmând să mai plătească circa 4.000 de lei de fiecare. Investiţia (vă spun tot din propria experienţă) se amortizează, fără subvenţie, în 3-4 ani, iar cu subvenţia amintită în doar doi ani! După care toată lumea este în profit, iar confortul câştigat este bonus.

Dacă adăugăm la toate acestea şi faptul că, în 2-3 ani (cât ar dura realizarea acestui proiect), Primăria ar scăpa de toate bătăile de cap cu sistemul de termoficare, că străzile nu vor mai fi făcute praf de cei care cârpesc ţevi şi că rău-platnicii vor dispărea, ajungem la concluzia că merită. E adevărat, s-ar putea să se supere „băieţii deştepţi” care vând statului, la suprapreţ, păcură, ţevi, robinete, contoare, etc, dar asta e problema lor. Ne băgăm, dom’ primar?

Afaceri penale în curtea Primăriei

Afacerea  „Ecosal” e o „castană fierbinte” care riscă să-i ardă la degete pe cei care râvnesc la ea. Între timp, la diversiune, unii de prin Primărie se căznesc, cu un zel demn de o cauză mai bună, să bage gunoiul sub preş, că doar-doar lumea n-o observa mizeria. Mizerie care nu-i de azi de ieri. Însăşi transformarea Ecosal SA în Serviciul Public este o „inginerie fiscală”, potrivit unui act de control al Fiscului, care constată că s-a produs astfel o gaură de sute de mii de euro în bugetul de stat.

Indiscutabil, Ecosal e o  mare problemă pentru Galaţi. Am putea vorbi la nesfârşit despre lucrările de mântuială făcute de entitate, în ambele ei forme juridice. Gălăţenii sunt martori ai mizeriei ce a acaparat oraşul de câţiva ani, ai asfaltărilor execrabile, ai marcajelor rutiere de doi bani, ai deszăpezirilor penibile, ai aroganţei afişate constat de şefii societăţii/serviciului. Nu insistăm, deja le ştiţi.

Dincolo de acestea, însă, suntem datori să scoatem la iveală lucrurile ilegale şi imorale comise sub umbrela Ecosal. Un exemplu recent este modul cum Primăria a încercat să îmbrobodească gălăţenii cu privire la contractul dintre Electrica şi Ecosal. Potrivit acestui contract, Ecosal se obligă să astupe, în 48 de ore de la lansarea comenzii, toate gropile rezultate în urma lucrărilor la reţeaua subterană de electricitate. Toate actele arată că Ecosal s-a achitat de această sarcină cu mare întârziere, uneori şi după 6-7 săptămâni, ceea ce a făcut ca gălăţenii să-şi rupă picioarele şi maşinile prin gropile descoperite. Însă Primăria nu şi nu. Apără incompetenţa cu cerbicie.

Dar mare bombă este legată modul cum s-a călcat în picioare, la Primăria Galaţi (stăpâna Ecosal!), legea privind reducerea cheltuielilor bugetare în instituţiile publice. Aşa cum arătam într-un articol din ediţia din 23 mai 2013, contractul de salubrizare încheiat între Ecosal şi RER – în valoare de 3,6 milioane de lei pe an – a fost reziliat la solicitarea Curţii de Conturi. Motivul, absolut legal: dacă ai un serviciu public specializat nu poţi să ai şi subcontractori ai lucrărilor respective.

Imediat, contractul de salubrizare de 3,6 milioane de lei a fost transformat în unul de „recrutare de personal” cu valoarea de 6,95 milioane de lei. Adică dublu! Practic,  firma de recrutare va face cam jumătate din ceea ce făcea RER, respectiv va asigura doar salariile şi impozitele pe salarii ale personalului aferent, însă nu şi utilajele de salubritate specifice, carburanţii, uneltele, consumabilele, coordonarea, transportul gunoiului etc. Şi nici n-ar putea face mai mult, căci nu are ca obiect de activitatea salubritatea şi, cum spuneam, firma nu poate fi angajată, legal, pentru altceva decât pentru recrutare. Totuşi, în ciuda acestei diminuări cu 50% a prestării efective, suma alocată s-a dublat, ceea ce înseamnă că, în realitate, avem de-a face cu o creştere de 4 (patru) ori a cheltuielilor de salubritate pentru jumătatea de oraş de care se ocupa RER. Curată eficienţă, nu?

Ca atare, explicaţia Primăriei, cum că de fapt se vor cheltui mai puţini bani, e străvezie. Conjugată şi cu faptul că firma privată care a câştigat licitaţia a fost reactivată fiscal special ca să prindă un contract cu statul, treaba devine mult mai serioasă, dacă nu cumva uşor penală, căci pare să întrunească elementele constitutive ale infracţiunilor de deturnare de fonduri şi abuz în serviciu. Alo! Parchetul? Se aude?

O palmă morală de la Tudor Gheorghe

Maestrul Tudor Gheorghe a intrat de mult în cartea de aur a muzicii româneşti. Nu mai e nevoie să vă spun eu ce voce minunată are, ce repertoriu extraordinar şi-a alcătuit, câtă verticalitate a demonstrat. Toate aceste lucruri sunt deja înscrise în memoria românilor, fie că vorbim despre octogenari apăsaţi de ani sau despre adolescenţi care de-abia încep să priceapă viaţa.

Aşadar, nu voi vorbi despre artistul Tudor Gheorghe, ci despre atitudinea civică (un termen drag mie, după cu probabil ştiţi) a maestrului. Recent, Tudor Gheorghe a avut două concerte la Galaţi, prilej cu care, aşa cum de altfel obişnuieşte, a interacţionat în dese rânduri cu spectatorii. Iar fina analiză făcută societăţii contemporane merită să fie adusă în atenţia dumneavoastră.

Spre exemplu, artistul crede că societatea românească s-a degradat pentru că magia celor şapte ani de acasă a dispărut. Goana după bani a părinţilor plecaţi în cele patru zări a privat copiii de cea mai importantă parte a educaţiei lor. Iar şcoala nu reuşeşte să compenseze această lacună gravă, mai ales că metodele didactice sunt împinse, de cele mai multe ori, spre o zonă pe care elevii – mai ales cei de la clasele I-IV – nu o înţeleg. Da, Tudor Gheorghe are dreptate! Atâta timp cât în România nu se mai face educaţie, degeaba se face şcoală. România de mâine are nevoie de oameni cu valori morale înalte, nu de „roboţi” cu memoria bine antrenată. Însă  – iar te întorci! – ce valori morale mai putem cultiva, când „părintele celui care a luat 1,75 la Bac îşi consolează loaza cu 20 de milioane, să se ducă să-şi revină din stres la mare”?

Şi asta nu e tot. Tudor Gheorghe – adevărată voce a bunului-simţ – a vorbit spectatorilor şi despre clasa politică: „nişte mincinoşi, care ne fac să credem că părerea noastră contează. Uite că nu contează! Noi suntem doar mijlocul prin care ei îşi ating scopurile. Până şi istoria se scrie după dictare”. Puteţi să contraziceţi aceste argumente fără cusur?

Însă surpriza a venit de la o analiză inedită a stării economiei gălăţene. Redau în continuare, discursul maestrului. „Atunci când Marian Filimon (N.A.: preşedintele Patronatului IMM-urilor) m-a invitat să cânt pentru oamenii de afaceri din Galaţi am avut o strângere de inimă, pentru că mă gândeam că voi cânta pentru un stadion plin. Dar uite că aţi încăput într-o sală! V-aţi împuţinat rău de tot, fraţilor! Dacă o ţineţi tot aşa, la anul vom ţine spectacolul în apartamentul lui Filimon. Îmi iau chitara, iar voi o să veniţi acolo, câţi veţi mai fi. Încăpem sigur, la cum merg lucrurile”.

Gluma lui Tudor Gheorghe a stârnit aplauze furtunoase în sala plină cu oameni de afaceri. Dar a adus şi multe zâmbete amare. Căci oricât ne-am strădui să căutăm argumente cum că lucrurile nu-s chiar aşa de negre, nu le găsim. Cifrele reci arată că, în ultimii cinci ani, economia Galaţiului s-a micşorat semnificativ, pe toate planurile. PIB pe cap de locuitor a scăzut, la Galaţi, din 2008 încoace, cu 1,7%, în timp ce media din judeţul vecin, Brăila, este de plus 17,1% în acelaşi interval de timp. Până şi Vasluiul are plus 5,2%!

Lecţia predată de Tudor Gheorghe este o lecţie amară. Arată că picajul economic este provocat de o prăbuşire morală. Iar dacă nu ne întoarcem grabnic la valorile de bază, atunci se cheamă că – iertată să-mi fie duritatea – ne merităm soarta mizeră.

Fă-te că munceşti! Sigur primeşti o funcţie!

Celebra replică „Mircea, fă-te că munceşti!”, consacrată în zorii Revoluţiei din Decembrie 1989, a devenit, din păcate, principiul de bază al funcţionării majorităţii instituţiilor gălăţene. Nu de alta, dar numai în ultimele zile am asistat la o serie de fapte care, între noi fie vorba, n-au ce căuta într-o societate normală la cap.

Bunăoară plecarea viceprimarului Florin Popa în Germania,. Teoretic, alesul s-a dus în ţara lui Goethe să vadă nişte utilaje care, zice-se, ar putea fi folosite la săparea tunelului pe sub Dunăre. Practic, însă, avem de-a face cu o simplă excursie plătită din banii gălăţenilor, căci despre utilitate nu poate fi vorba, din cel puţin trei motive: 1) – Nu cred că se va face vreodată tunel pe sub Dunăre la Galaţi; 2) – Dacă totuşi se face, sigur nu se face în mandatul lui Popa şi 3) – Dacă, prin reducere la absurd, se face în mandatul lui Popa, nu Primăria Galaţi se va ocupa de lucrare, ci o firmă specializată, deci viceprimarul n-are de ce să studieze maşinăriile.

Mai mult decât atât, în susţinerea ideii că Florin Popa a plecat în Germania doar pentru turism de plăcere mai vine un argument: celebrele utilaje de sfredelit pe sub pământ lucrează deja în România, pe şantierul Metroului bucureştean. Adică la distanţă de un plecat dimineaţa şi un revenit seara, pe un plin de benzină şi-o diurnă internă, fără cazare şi decont de masă. Probabil însă că domnul Popa nu se putea „coborî” la o astfel de vizită banală, la malul prăfuit al Dâmboviţei.

Tot în curtea Primăriei, la Cantina de Ajutor Social mai precis, o altă întâmplare absurdă: un post de – atenţie! – bucătar este transformat în post de şofer. Logica acestei schimbări poate să o priceapă doar directorul Picu Roman, căci, din câte ştim cu toţii, cantina nu face catering şi nici taximetrie, ci se ocupă cu prepararea şi servirea hranei pentru săraci. Adică are nevoie de bucătari. Explicaţia cum că noul post va simplifica anchetele sociale, prin rapiditatea deplasării, e doar un praf în ochi. Cât să nu observe gălăţenii că, de fapt, don’ Picu suferea de şofer la scară.

Un alt exemplu de ineficienţă sfidătoare a autorităţilor locale este cel legat de modul cum s-a „rezolvat” problema „talibanilor” care au făcut harcea-parcea terenurile din jurul Combinatului, în goana lor nebună după un profit gras şi nefiscalizat. Sub presiunea presei, la faţa locului a descins – cică în mare secret – un batalion de inspectori. Surpriză însă! N-au găsit în teren decât cinci utilaje grele şi 17 sclavi, semn că secretul n-a fost secret decât pentru mass-media, care n-a fost invitată. La o jumătate de oră de la încheierea „demonstraţiei de forţă”, în şantierele ilegale s-au întors zecile de utilaje şi sutele de muncitori. Că, deh, controlul trecuse, iar autorităţile mai bifaseră o acţiune în calendar. N-au rezolvat nimic, dar se cheamă că au punctat spectaculos la impresia artistică.

Nu pot încheia acest editorial fără a aminti de activitatea preşedintelui Consiliului Judeţului Galaţi. „Activitatea” este un fel de a spune pentru că, mai nou, ocupat cu vizitele în străinătate şi cu filmările TV, medicul Bacalbaşa nici măcar nu mai participă la acţiunile organizate de instituţia pe care, în teorie, o conduce. A te face că munceşti a devenit, se pare, o virtute. Vai de noi!

Mafia fierul vechi, protejată de Primărie!

De câteva luni, lângă gardul dinspre Galaţi al combinatului siderurgic, s-a iscat un adevărat şantier. Utilaje grele, oameni, forfotă. La prima vedere, ai crede că se construieşte un obiectiv industrial important. Realitatea, însă, este cu totul alta: acolo operează – ilegal! – un grup de „investitori” în căutarea de fier vechi. Din ceea ce am aflat (evident, neoficial) proprietarul utilajelor ar fi un interlop local cunoscut publicului pentru că este „jupânul” traficului de femei uşoare, dar şi după o poreclă ce nu poate fi reprodusă aici din cauza sonorităţii obscene.

Să fim bine înţeleşi: nu este ilicit să colectezi fier vechi, atâta vreme cât o faci după ce obţii toate avizele necesare şi plăteşti impozitele şi taxele aferente. Atâta doar că acolo, în coasta Combinatului, avem o „piraterie” în toată regula. Terenul pe care se fac excavaţiile este proprietate publică şi este în administrarea Primăriei Galaţi. Legal, nimeni nu are voie să facă gropi (şi ce gropi – adevărate canioane!) fără aprobarea proprietarului terenului. Această aprobare, evident, nu există. Totuşi, paradoxal, cei de Primăria Galaţi se văicăresc că nu pot, că n-au instrumente, că nu ştiu cum să stopeze şantierul ilegal. Şi-atunci ce mai caută la Primărie? Să-şi dea demisia, căci e clar că au eşuat lamentabil în acţiunea de protejare a proprietăţii publice.

Nici cei de la Mediu nu reuşesc – zău că nu înţeleg de ce! – să ia taurul de coarne. Deşi la doi paşi de oraş se produce o distrugere de proporţii a arealului natural (lucru care este sancţionat de legislaţia în vigoare) nu au luat nicio măsură. Asta cu atât mai mult cu cât – repet – excavaţiile nu sunt autorizate. La fel Inspectoratul Teritorial de Muncă, instituţie care nu vede că pe acel versant lucrează „la negru”, zi lumină, zeci de oameni. Aş enumera aici şi Poliţia Locală, care are în grijă – potrivit propriilor declaraţii – ordinea publică, respectarea legislaţiei de mediu, aplicarea legislaţiei muncii, chestiunile de urbanism etc. Adică exact ceea ce se încalcă în şantierul ad-hoc de la marginea oraşului.

Explicaţiile furnizate „Vieţii libere” de o serie dintre reprezentanţii instituţiilor gălăţene – care spun că nu reuşesc să-i prindă în flagrant pe făptuitori – ar putea părea hazlii dacă situaţia nu ar fi, de fapt, dramatică. Acolo, lângă combinatul siderurgic, se practică, 12-14 ore pe zi, sclavagismul, evaziunea fiscală, distrugerea mediului, încălcarea proprietăţii publice. Nu trebuie să faci vreo pândă sofisticată, ci pur şi simplu trebuie să te duci faţa locului, iar proprietarii utilajelor nu au unde să plece cu excavatoarele, căci teleportarea e deocamdată doar un vis al autorilor de literatură SF.

De ce nu le pasă autorităţilor de ceea ce se întâmplă? Nu putem răspunde noi, ziariştii, în locul lor! Însă putem calcula miza afacerii. După câte ne-au declarat o serie de martori, din şantierul ilegal se scot zilnic 4-5 basculante cu fier vechi, conţinând circa 30 de tone de „marfă”. Asta înseamnă circa 7.000 de euro pe zi, adică peste 200.000 de euro pe lună, deci aproximativ 2,4 milioane de euro pe an. La banii ăştia, mi se pare destul de uşor să obţii „bunăvoinţa” autorităţilor, căci, doamnelor şi domnilor, banul e ochiul dracului. Rog autorităţile să mă contrazică închizând imediat şantierul ilegal!

Se bagă cineva la un război cu mârlanii?

Cu riscul de a fi catalogat drept fatalist, trebuie să constat că umanitatea se cam duce râpă. Ceea ce ne-a definit ca fiinţe superioare se diluează cu zi ce trece, lăsând loc unor instincte animalice care exclud particula „sapiens” din denumirea speciei noastre. Bunăoară, e greu de spus ce-a fost în capul românilor care făcut lanţ de petreceri pantagruelice în Săptămâna Mare. Pretextul numit 1 Mai nu mi se pare sub nicio formă suficient pentru a da cu decenţa de pământ, chiar dacă amintita zi are anvergură mondială. Să nu uităm că asta se întâmpla în Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este şi trebuie să rămână un prilej de reculegere sufletească, de reîntâlnire cu Divinitatea, cu esenţa noastră spirituală.

Am văzut la televizor, în Vinerea Mare, mii de oameni înfulecând ciozvârte uriaşe de carne sau târându-se ca râmele din cauza beţiei extreme. Vă spun sincer că m-am cutremurat. Aş fi vrut să-i privesc cu înţelegere şi iertare, însă n-am putut, căci mi-am amintit că exact atunci toată creştinătatea ortodoxă (din care pretind că fac parte 97% dintre români), rememora chinurile de pe cruce ale Fiului Domnului. Era, neîndoielnic, prilej de smerenie şi nu de excese fără limită.

Lipsa de respect faţă de semeni şi faţă de valorile sociale a ajuns, din păcate, la nişte dimensiuni de neimaginat până în urmă cu câţiva ani. Recent, un comentator pe site-ul Vieţii libere le explica celorlalţi (şi mie) că el nu e obligat să fie civilizat şi că urmările nesimţirii lui (era vorba îndeobşte despre curăţenia din oraş) trebuie înlăturate de autorităţi. Şi că de aia plăteşte el impozite: să aibă dreptul să scuipe cojile de la seminţe pe trotuar. Ca să fiu sincer, mesajul lui, chiar dacă era oarecum izolat, m-a tulburat, căci indică un curent de opinie pe care îl regăsesc, zilnic, şi la alte comentarii.

Din ceea ce constat, devine tot mai prezentă ideea că noi, oamenii, am ajuns cumva deasupra lucrurilor. Că avem voie să facem tot ceea ce ne tună prin minte şi că orice constrângere morală sau legală este un atentat la libertate. Spre exemplu, peste 90% dintre comentariile de pe site-uri şi forumuri româneşti sunt atacuri la persoană. Invective. Sudalme. Măgării. Doar 10% dintre comentatori scriu la obiect şi au idei constructive. Restul împroşcă mizerie sub acoperirea anonimatului.

Fără îndoială, educaţia nu se poate face cu ciomagul. O vită speriată de băţ nu este o vită educată. În schimb, cred că este nevoie de legi mai bune şi mai bine aplicate. Libertatea individului este garantată atâta vreme cât, prin faptele lui, nu aduce atingere libertăţii altuia. Acesta este spiritul (european!) după care trebuie să ne ghidăm. Iar dacă cei care murdăresc oraşul vor plăti amenzi usturătoare pentru asta, se cheamă că îi vom obliga să se gândească de două ori înainte de a se comporta necivilizat. Şi dacă cei care înjură în mediul virtual ar fi aspru pedepsiţi, atunci noi şi copiii noştri am fi scutiţi de acest spectacol grotesc.

Propun o temă pentru parlamentarii gălăţeni: să iniţieze şi să susţină modificarea legislaţiei privind ordinea şi liniştea publică (activitate care, apropo, nu mai este în atribuţiunile niciunei instituţii!), precum şi pentru elaborarea unei legi privind curăţirea morală a mediului on-line. Sunt foarte curios cine se bagă!

Lecţia de civilizaţie/ Câte mârlănii poţi descoperi în 40 de minute?

Preşedintele american JF Kennedy a rostit la un moment dat o frază memorabilă: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”. Dincolo de controversele legate de paternitatea acestei idei (există voci care spun că dictonul ar aparţine de fapt libanezului Khalil Gibran), merită să apreciem că americanii au ştiut întotdeauna să-şi folosească latura patriotică pentru a-şi demonstra civismul. Ce au înţeles gălăţenii din această lecţie de implicare? Haideţi să vedem!

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.05. Zona „Ancora”. La un chioşc se vinde cafea la pahar. Muşterii vin, cumpără, beau, fumează o ţigară, lasă chiştocul pe trotuar şi paharul înfipt în gardul viu din apropiere. Trecătorii sunt întâmpinaţi zilnic de un preş „estetic” din chiştoace şi un boschete de pahare din plastic. Curat civilizat, neicuşorule!

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.15. Zona „Trei Star”. Un coş stradal este înfundat cu o pungă cu gunoi menajer. O minte creaţă, de om necioplit,  a crezut că e mai bine să îndese acolo punga cu coji de cartofi în loc să o ducă la containerul din spatele blocului. Miroase, arată ca naiba, blochează coşul.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.20. Autobuzul 105. Interiorul maşinii este tapetat cu inscripţii şi mâzgăleli (inclusiv câteva expresii imposibil de reprodus) făcute cu sprayul, cu carioca sau cu pixul. E dezolant. Şi probabil că îndepărtarea mizeriei ar costa, din banii noştri, ai tuturor, o mică avere.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.35. Zona Spicul. Un domn şi o doamnă se ceartă pe tema unui câine vagabond. El susţine că doamna n-ar trebui să mai arunce resturi de mâncare gătită pe trotuar. Ea îl face criminal şi nesimţit. Lumea se uită ca la urs. E clar, subiectele de scandal fac întotdeauna audienţă.

Marţi, 30 aprilie 2013, ora 8.45. Zona „Modern”. Un cocalar cu BMW şi-a parcat „tancul” fix pe trotuar. Pietonii au două soluţii: fie trec peste spaţiul verde, fie pe carosabil. La nici 50 de metri distanţă, doi poliţişti îşi fac freza în retrovizoare. A cui o fi maşina parcată ilegal de nu îndrăznesc oamenii legii să reacţioneze?

Am surprins aceste mostre de civilizaţie în doar 40 de minute de mers, pe jos şi cu autobuzul, în plin centrul oraşului. Vă imaginaţi ce aş fi descoperit într-o zi întreagă? Din păcate, Galaţiul de azi oferă imense motive de nemulţumire urbanistică, iar vina ne aparţine în bună măsură şi nouă, celor care populăm urbea, căci – să fim serioşi! – nu Primăria aruncă chiştoacele pe trotuar, nu primarul azvârle gunoiul menajer pe stradă, nu consilierii locali răstoarnă cratiţa cu tocăniţă pe spaţiul verde. N-aş paria pe parcatul ilegal, căci am văzut pe trotuarul de la Prefectură, la recenta şedinţă a CL, nişte fapte care, vorba poetului, „m-au cam scandalizat”.

În urmă cu nici o săptămână „Viaţa liberă” a lansat o campanie despre responsabilitate civică: „Să-ţi pese de Galaţi!”. În general, reacţiile cititorilor au fost unele pozitive. Oamenii au apreciat demersul nostru şi ideea că trebuie să fim cu toţii mai civilizaţi pentru a putea avea un oraş mai civilizat. Au fost însă şi voci perverse, stridente, care au încercat să alunge ideea de civism. Atitudinea lor e de neînţeles. Nu de alta, dar mi se pare curată nesimţire să pretinzi de la alţii repere morale pe care tu le negi cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună. Părerea mea, pe persoană fizică…

Muzeul peştelui în pădure? Propun muzeul pădurii pe un ponton plutitor!

Ideea ca la Galaţi să fie înfiinţat un muzeul al pescuitului e de aplaudat. Fără îndoială, tradiţia ne obligă, pentru că – vrem, nu vrem – oriunde în ţara asta oamenii vor spune că Galaţiul înseamnă  siderurgie şi peşte. E drept, ambele sunt pe cale de dispariţie, însă, la urma-urmelor, tocmai de aceea e nevoie mai abitir să aibă muzee. Altfel, cum ar mai putea urmaşii noştri să ştie ce au făcut înaintaşii lor?

Dacă muzeul siderurgiei încă nu este în vederile nimănui (şi e păcat că nu se gândeşte nimeni la asta…), muzeul pescuitului este deja aproape o certitudine. Există un proiect, se pare că s-a făcut rost şi de bani, iar terenul necesar a fost identificat. Din păcate, tocmai aici e hiba: muzeul ar urma să fie construit în pădurea Gârboavele. Sincer, e cam aiurea. Nu de alta, dar singurul peşte care a fost vreodată văzut în pădurea cu pricina e cel la grătar. Zona nu are nicio legătură cu peştele, ci mai degrabă cu vânătoarea, iar ideea amplasării unui muzeu al pescuitului acolo este – ca să fiu elegant – cel puţin năstruşnică.

Logica îmi spune că un muzeu al pescuitului ar trebui să fie în preajma apei. Poate dacă nu cumva pe nişte pontoane plutitoare la malul Dunării. Un astfel de amplasament ar fi nu doar de efect, dar ar putea chiar să crească potenţialul turistic al Falezei gălăţene. Un loc, de altfel, foarte frumos (foarte mulţi prieteni veniţi în vizită din alte oraşe ale ţării mi-au mărturisit că Faleza de la Galaţi este de o rară frumuseţe naturală), dar insuficient promovat.

În fapt, principala problemă a Galaţiului este că nu reuşim să definim un set de valori. Nu izbutim să valorificăm potenţialul natural al zonei şi nu ştim să creăm şi să susţinem branduri locale de succes. În esenţă, oraşul are o poziţie geografică privilegiată. Pe aici trec o treime dintre românii care merg către Basarabia, Ucraina şi Rusia. Tot pe aici trec un sfert dintre români care se îndreaptă către Litoral şi Deltă. Dunărea, Prutul, Siretul şi Brateşul (al doilea lac din ţară ca luciu de apă) sunt la câţiva paşi. Munţii Dobrogei (o rezervaţie naturală mirifică, dar puţin cunoscută) sunt la o jumătate de oră de mers cu maşina. Până la paradisul pre-deltaic de la Somova se ajunge în mai puţin de o oră. E clar, natura a fost foarte generoasă cu noi!

Din păcate, nu suntem capabili să valorificăm ceea ce avem. Brateşul ar putea fi un Balaton românesc. Ar prinde de minune croazierele scurte (de 2-3 ore) pe Dunăre şi pe porţiunile navigabile ale Siretului şi Prutului. Malul Dunării ar trebui să fie un paradis la Galaţi, cu restaurante, muzee, galerii comerciale, locuri de distracţie şi de promenadă. Cu debarcadere pentru şalupe şi iahturi. Iar când spun debarcader nu mă refer doar la un stâlp de care să legi barca, ci la un terminal unde poţi să alimentezi cu carburant, să te conectezi la curent, la apă curentă, la alte utilităţi. O să spuneţi că nu-i opreşte nimeni pe investitorii privaţi să facă asta. Aproape că aşa e. Însă atâta timp cât nu există o infrastructură publică adecvată, nimeni nu va investi, mai ales că avizele şi aprobările legale sunt un coşmar.

Înfăptuirea noului Galaţi nu ţine, aşa cum se tot bate de monedă, doar de primarul Marius Stan. Ţine de noi toţi. De-abia când vom înţelege acest lucru şi vom pune toţi umărul – fie şi doar comportându-ne un pic mai civilizat – vom putea să sperăm că ne va fi mai bine.

Cum vor consemna cărţile de istorie aceste vremuri ipocrite?

Modul cum s-au făcut „cărţile” pentru noile consilii de administraţie ale societăţilor publice controlate de Primăria Galaţi poate intra, fără probleme, într-o antologie a parşiveniei româneşti. Fără nici un fel de jenă, aleşii noştri au anulat dintr-un condei principiul că rolul consiliilor de administraţie este acela de a gestiona în mod eficient o afacere publică. Se fac că nu pricep că a fi membru într-un CA nu este o recompensă politică. Nu este o sursă de venit pentru lipitorii de afişe. „Uită” că funcţia este, de fapt, asumarea unei răspunderi uriaşe, căci la mijloc sunt foarte mulţi bani publici, plus, pe termen lung, viitorul acestei urbe.

Oraşul Galaţi este în picaj. Am spus-o de mai multe ori, am demonstrat-o prin cifrele din statisticile oficiale. Fără nici un fel de dubiu, societăţile publice de interes local au un rol esenţial în toată această poveste despre mărire şi decădere. Gălăţenii se plâng că lucrurile nu merg bine, că oraşul e murdar, că pieţele sunt puncte de haos şi evaziune, că transportul public înghite prea mulţi bani, că urbanismul e vraişte.

Însă de toate aceste probleme răspund tocmai acele societăţi ale căror CA-uri au fost desemnate, acum vreo două zile, de Consiliul local. Legal, oamenii numiţi de CL vor gestiona, vreme de patru ani, banii noştri. Eu au misiunea de a se înhăma la treabă astfel încât nemulţumirile locuitorilor oraşului să se împuţineze. Să ne fie tuturor mai bine.

Din păcate, între teorie şi practică există o prăpastie fără fund. Politicienii noştri, tare inventivi când e vorba de privilegii, au răsturnat din nou logica. Aveau un bun prilej să aducă la cârma societăţilor publice locale nişte experţi. Era momentul ideal să se treacă la mult-promisa schimbare din administraţie. Însă n-a fost aşa. Nu spun că oamenii desemnaţi acum în CA-uri (şi plătiţi din bani publici) sunt total incompetenţi. Spun doar că existau soluţii mai bune pentru ca afacerile publice să prospere.

Spre exemplu, nu înţeleg de ce n-au fost acceptate propunerile unor oameni de afaceri locali de a fi desemnaţi în CA-uri, pro bono (adică fără indemnizaţie). De ce s-a refuzat ideea că aceşti domni, care ştiu să facă bani, pot fi nişte consilieri foarte buni ai directorilor de regii locale? De ce s-au preferat nişte soldaţi credincioşi ai partidelor? Să fie pentru că, de fapt, şefii de partide nu vor să piardă controlul asupra contractelor grase cu privaţii ale societăţilor publice? Eu înclin să cred că da şi că au sacrificat competenţa pe altarul unui grup de interese.

Fără nicio îndoială, la desemnarea noilor CA-uri lucrurile ar fi trebuit să fie limpezi ca apa de izvor. Totuşi, gălăţenii încă n-au aflat nici acum ce competenţă şi experienţă profesională au cei numiţi. Nici măcar ce partid şi-i asumă nu s-a spus. S-a lucrat la global, pe principiul că turma e mai greu de controlat decât individul. Cu chiu cu vai, la insistenţele presei, s-a aflat doar cum îi cheamă. Restul e secret de stat se pare. Aşa cum au ajuns să fie secrete şi comunicatele de presă ale Poliţiei Comunitare. Nu se mai transmit presei, ci purtătorului de cuvânt (?) al Primăriei, care le ţine pentru dumnealui. Căci – nu-i aşa? – amenzile date molozarilor şi beţivilor au ajuns esenţiale pentru reformarea administraţiei publice. Penibil!

Noul Galaţi este, din nenorocire, tot vechiul Galaţi. Mă întreb cum vor consemna cărţile de istorie aceste vremuri ipocrite…

Categoric, Ceauşescu n-a murit!

În ciuda faptului că execuţia lui Nicolae Ceauşescu s-a dat de peste o mie de ori la televizor, nu cred că „luceafărul scorniceştean” a murit cu adevărat. Păi, cum altfel să fie când proastele obiceiuri ale bătrânului cizmar sunt vii, tare vii, şi ne otrăvesc existenţa clipă de clipă, ca-ntr-un adevărat blestem?! Exemplific.

Minciuna economică. Ideologii partidului comunist tânjeau la perfecţiune. Şi pentru că nu o puteau atinge, o inventau. Cincinalul se făcea în patru ani şi jumătate, păpuşoiul dădea 40 de ştiuleţi pe cocean, sfecla de zahăr creştea cât racheta balistică, iar producţia de cărbune şi de oţel era mai mare decât cea a restului lumii, cap la cap. Acum e cumva altfel, dar parcă tot la fel. Nu mai avem cincinale, dar avem creştere economică imaginară. Potrivit raportărilor oficiale, economia românească progresează necontenit deşi, unde te uiţi în jur vezi doar foste fabrici. Ruine întunecate, din care s-a scos – sau e pe cale să se scoată – până şi cea mai mică fărâmă de fier.

Minciuna socială. Până acum douăzeci şi ceva de ani, era la modă să se repete, obsesiv, că n-avem şomeri. Deloc. Zero. Care era preţul acestei statistici se ştia mai puţin. Peste şase milioane de oameni, care munceau pământul în colhozuri, primeau pentru o zi de lucru între 10 şi 15 de lei socialişti, respectiv contravaloarea a 2-3 pâini. Maximum 3 lei în banii de acum. Minţeau vârtos comuniştii, dar nici liderii zilelor noastre nu se lasă mai prejos. Oficial, în România avem  doar 700.000 de şomeri, la o populaţie activă de 10 milioane de persoane. Stăm mai bine decât Germania, deci! Teoretic, 9,3 milioane de români muncesc de rup. Practic, însă, doar 5,2 milioane de persoane au efectiv de lucru (1,2 milioane la stat, iar restul la privat), ceea ce înseamnă că 4,1 milioane de români levitează. Trăiesc cu aer şi apă, întru slava naţiei.

Minciuna politică. Înainte de 1989, românii erau bombardaţi zilnic cu informaţii despre cât de glorioasă este orânduirea comunistă şi cât de „putrefactă” e orânduirea capitalistă. Mulţi credeau că aşa şi e. Alţii făceau bancuri la adresa regimului mincinos, iar câţiva fugeau în Occident. Erau şi unii care trăiau aici ca-n Vest, dar asta e o cu totul altă poveste. Între timp, am progresat. Ăştia de acum nu mai au mize externe căci, de când cu faza cu „marele licurici”, românii sunt ceva mai rezervaţi cu astfel de declaraţii. Aşa că înfierările politice s-au mutat aici, pe meleagul mioritic.

Scurt, fără milă, politicienii moderni au împărţit ţara în două. O jumătate (plus-minus 20%) urăşte cealaltă jumătate. Şi viceversa. Ura poporului este alimentată zilnic de aleşi (mass-media este, din păcate, parte a acestui joc…), care au devenit mari experţi în învrăjbire. N-au inventat ei „divide et impera”, dar metoda le foloseşte de minune. La distanţa de numai o apăsare de buton de telecomandă, orice personaj este basculat de la înger la demon. Sau de la demon la înger, după caz. Adevărul nu contează! Important este ca ura să fie bine hrănită. Suficient cât să mai iasă un mandat, un comision din afaceri cu bani publici, o vilă, o limuzină, un cont gras într-o bancă străină.

Ceauşescu n-a murit. În decembrie 1989 i-au împuşcat doar trupul. Între timp, fantoma „geniului Carpaţilor” s-a multiplicat ameţitor şi sălăşluieşte în sufletele majorităţii celor care au condus şi conduc ţara. În esenţă, românii au câştigat doar dreptul de a face crize de isterie fără teama că ar putea ajunge la puşcărie. Atât…