Lecţia de incompetenţă/ Cum să cheltui degeaba nişte bani publici

E plin Galaţiul de primari! Tot omul are idei căci, la o adică, nu te costă nimic să îţi imaginezi oraşul perfect. Îndrăznesc să spun că avem, la Galaţi, vreo 300.000 de cetăţeni care sunt convinşi – fie că o recunosc sau nu – că au calităţi de edil genial. Unii chiar le au! Cel puţin asta se înţelege din miile de comentarii postate în ultimul an la articolele despre soarta acestui oraş.

Sincer vorbind, faptul că gălăţenilor le pasă de viitorul cetăţii e un lucru bun. Asta înseamnă că nu suntem, aşa cum spun unii, morţi şi îngropaţi, ci mai avem şanse să ne renaştem urbea. Nu se poate anticipa când şi cum se va întâmpla acest lucru, dar cu siguranţă că va fi. Totul este ca aleşii noştri să înţeleagă că marile decizii nu se iau în birouri închise, ci împreună cu cei care plătesc impozite. Adică prin consultare publică, în toate formele posibile.

Aş lua ca punct de plecare consultarea pentru modernizarea Falezei. Ideea în sine este foarte bună. Maniera de realizare, însă, mi se pare superficială. Primăria a dat două miliarde de lei vechi (circa 45.000 de euro) unei firme care a aşteptat ca gălăţenii interesaţi să vină să-şi spună părerea. Cam la spoială. Speram la ceva mai mult. O adunare populară sau măcar un vot electronic. Faptul că „Viaţa liberă” a făcut un sondaj pe tema aceasta pe site-ul propriu, iar reacţiile gălăţenilor au fost extraordinare, arată că măsura se putea aplica lejer şi în cazul Primăriei, iar costurile ar fi fost măcar de zece ori mai mici decât cele plătite deja.

Mai mult decât atât, sistemul folosit de ziar este şi mai eficient decât cel standard, căci cetăţeanul cu idei nu mai trebuie să piardă jumătate de zi pentru a discuta cu funcţionarul, ci îi ajung 5 minute de lucru la calculator. Ba chiar se poate scrie seara, de acasă, deci nu trebuie să te-nvoieşti de la serviciu ca să poţi da ochii cu funcţionarul de la 8.00 la 16.00, conform „reglementului”. Asta plecând de la ideea că gălăţenii serioşi şi responsabili se duc la muncă, nu la birt, în intervalul amintit. Evident, pentru cei care „nu le au” cu tehnologia se putea deschide un birou, pentru 48 de ore, unde să-şi spună părerea. Totul ar fi costat între 4.000 şi 5.000 de euro, ceea ce nu-i tot una cu 45.000 de euro, nu?

Nu ştiu la ora asta câţi oameni şi câte idei a adunat consultarea de două miliarde de lei a Primăriei. Ştiu în schimb că la sondajul iniţial „pro bono” de „Viaţa liberă” au votat aproape 1300 de gălăţeni (IP-uri unice), iar opţiunile lor au scos la iveală ceea ce crede populaţia despre modernizarea Falezei. Eşantionul este absolut reprezentativ, căci toate sondajele sociologice se bazează pe 900-1000 de respondenţi, criteriu îndeplinit de sondajul nostru.

Ce vor gălăţenii? E clar că oamenii nu vor flori la pălărie şi nici megalomanii cu sclipici. Ei vor în primul rând siguranţă, dovadă că 36,2% (466 dintre cei 1300 care şi-au exprimat opţiunea) au solicitat consolidarea malului Dunării, o chestiune de maxim bun simţ dacă ne gândim la problemele care au apărut în zonă. Alţi  31,8% îşi doresc ca Faleza să devină un mare parc, amenajat cum se cuvine (logic!), în vreme ce 14,6% vor – surpriză! – o telegondolă.

Ce s-o face din toate astea rămâne de văzut. Sper din tot sufletul să nu constatăm că modernizarea Falezei va rămâne doar la stadiul de vorbe şi de minus 45.000 de euro din conturile Primăriei…

Muzeul peştelui în pădure? Propun muzeul pădurii pe un ponton plutitor!

Ideea ca la Galaţi să fie înfiinţat un muzeul al pescuitului e de aplaudat. Fără îndoială, tradiţia ne obligă, pentru că – vrem, nu vrem – oriunde în ţara asta oamenii vor spune că Galaţiul înseamnă  siderurgie şi peşte. E drept, ambele sunt pe cale de dispariţie, însă, la urma-urmelor, tocmai de aceea e nevoie mai abitir să aibă muzee. Altfel, cum ar mai putea urmaşii noştri să ştie ce au făcut înaintaşii lor?

Dacă muzeul siderurgiei încă nu este în vederile nimănui (şi e păcat că nu se gândeşte nimeni la asta…), muzeul pescuitului este deja aproape o certitudine. Există un proiect, se pare că s-a făcut rost şi de bani, iar terenul necesar a fost identificat. Din păcate, tocmai aici e hiba: muzeul ar urma să fie construit în pădurea Gârboavele. Sincer, e cam aiurea. Nu de alta, dar singurul peşte care a fost vreodată văzut în pădurea cu pricina e cel la grătar. Zona nu are nicio legătură cu peştele, ci mai degrabă cu vânătoarea, iar ideea amplasării unui muzeu al pescuitului acolo este – ca să fiu elegant – cel puţin năstruşnică.

Logica îmi spune că un muzeu al pescuitului ar trebui să fie în preajma apei. Poate dacă nu cumva pe nişte pontoane plutitoare la malul Dunării. Un astfel de amplasament ar fi nu doar de efect, dar ar putea chiar să crească potenţialul turistic al Falezei gălăţene. Un loc, de altfel, foarte frumos (foarte mulţi prieteni veniţi în vizită din alte oraşe ale ţării mi-au mărturisit că Faleza de la Galaţi este de o rară frumuseţe naturală), dar insuficient promovat.

În fapt, principala problemă a Galaţiului este că nu reuşim să definim un set de valori. Nu izbutim să valorificăm potenţialul natural al zonei şi nu ştim să creăm şi să susţinem branduri locale de succes. În esenţă, oraşul are o poziţie geografică privilegiată. Pe aici trec o treime dintre românii care merg către Basarabia, Ucraina şi Rusia. Tot pe aici trec un sfert dintre români care se îndreaptă către Litoral şi Deltă. Dunărea, Prutul, Siretul şi Brateşul (al doilea lac din ţară ca luciu de apă) sunt la câţiva paşi. Munţii Dobrogei (o rezervaţie naturală mirifică, dar puţin cunoscută) sunt la o jumătate de oră de mers cu maşina. Până la paradisul pre-deltaic de la Somova se ajunge în mai puţin de o oră. E clar, natura a fost foarte generoasă cu noi!

Din păcate, nu suntem capabili să valorificăm ceea ce avem. Brateşul ar putea fi un Balaton românesc. Ar prinde de minune croazierele scurte (de 2-3 ore) pe Dunăre şi pe porţiunile navigabile ale Siretului şi Prutului. Malul Dunării ar trebui să fie un paradis la Galaţi, cu restaurante, muzee, galerii comerciale, locuri de distracţie şi de promenadă. Cu debarcadere pentru şalupe şi iahturi. Iar când spun debarcader nu mă refer doar la un stâlp de care să legi barca, ci la un terminal unde poţi să alimentezi cu carburant, să te conectezi la curent, la apă curentă, la alte utilităţi. O să spuneţi că nu-i opreşte nimeni pe investitorii privaţi să facă asta. Aproape că aşa e. Însă atâta timp cât nu există o infrastructură publică adecvată, nimeni nu va investi, mai ales că avizele şi aprobările legale sunt un coşmar.

Înfăptuirea noului Galaţi nu ţine, aşa cum se tot bate de monedă, doar de primarul Marius Stan. Ţine de noi toţi. De-abia când vom înţelege acest lucru şi vom pune toţi umărul – fie şi doar comportându-ne un pic mai civilizat – vom putea să sperăm că ne va fi mai bine.