Muzeul peştelui în pădure? Propun muzeul pădurii pe un ponton plutitor!

Ideea ca la Galaţi să fie înfiinţat un muzeul al pescuitului e de aplaudat. Fără îndoială, tradiţia ne obligă, pentru că – vrem, nu vrem – oriunde în ţara asta oamenii vor spune că Galaţiul înseamnă  siderurgie şi peşte. E drept, ambele sunt pe cale de dispariţie, însă, la urma-urmelor, tocmai de aceea e nevoie mai abitir să aibă muzee. Altfel, cum ar mai putea urmaşii noştri să ştie ce au făcut înaintaşii lor?

Dacă muzeul siderurgiei încă nu este în vederile nimănui (şi e păcat că nu se gândeşte nimeni la asta…), muzeul pescuitului este deja aproape o certitudine. Există un proiect, se pare că s-a făcut rost şi de bani, iar terenul necesar a fost identificat. Din păcate, tocmai aici e hiba: muzeul ar urma să fie construit în pădurea Gârboavele. Sincer, e cam aiurea. Nu de alta, dar singurul peşte care a fost vreodată văzut în pădurea cu pricina e cel la grătar. Zona nu are nicio legătură cu peştele, ci mai degrabă cu vânătoarea, iar ideea amplasării unui muzeu al pescuitului acolo este – ca să fiu elegant – cel puţin năstruşnică.

Logica îmi spune că un muzeu al pescuitului ar trebui să fie în preajma apei. Poate dacă nu cumva pe nişte pontoane plutitoare la malul Dunării. Un astfel de amplasament ar fi nu doar de efect, dar ar putea chiar să crească potenţialul turistic al Falezei gălăţene. Un loc, de altfel, foarte frumos (foarte mulţi prieteni veniţi în vizită din alte oraşe ale ţării mi-au mărturisit că Faleza de la Galaţi este de o rară frumuseţe naturală), dar insuficient promovat.

În fapt, principala problemă a Galaţiului este că nu reuşim să definim un set de valori. Nu izbutim să valorificăm potenţialul natural al zonei şi nu ştim să creăm şi să susţinem branduri locale de succes. În esenţă, oraşul are o poziţie geografică privilegiată. Pe aici trec o treime dintre românii care merg către Basarabia, Ucraina şi Rusia. Tot pe aici trec un sfert dintre români care se îndreaptă către Litoral şi Deltă. Dunărea, Prutul, Siretul şi Brateşul (al doilea lac din ţară ca luciu de apă) sunt la câţiva paşi. Munţii Dobrogei (o rezervaţie naturală mirifică, dar puţin cunoscută) sunt la o jumătate de oră de mers cu maşina. Până la paradisul pre-deltaic de la Somova se ajunge în mai puţin de o oră. E clar, natura a fost foarte generoasă cu noi!

Din păcate, nu suntem capabili să valorificăm ceea ce avem. Brateşul ar putea fi un Balaton românesc. Ar prinde de minune croazierele scurte (de 2-3 ore) pe Dunăre şi pe porţiunile navigabile ale Siretului şi Prutului. Malul Dunării ar trebui să fie un paradis la Galaţi, cu restaurante, muzee, galerii comerciale, locuri de distracţie şi de promenadă. Cu debarcadere pentru şalupe şi iahturi. Iar când spun debarcader nu mă refer doar la un stâlp de care să legi barca, ci la un terminal unde poţi să alimentezi cu carburant, să te conectezi la curent, la apă curentă, la alte utilităţi. O să spuneţi că nu-i opreşte nimeni pe investitorii privaţi să facă asta. Aproape că aşa e. Însă atâta timp cât nu există o infrastructură publică adecvată, nimeni nu va investi, mai ales că avizele şi aprobările legale sunt un coşmar.

Înfăptuirea noului Galaţi nu ţine, aşa cum se tot bate de monedă, doar de primarul Marius Stan. Ţine de noi toţi. De-abia când vom înţelege acest lucru şi vom pune toţi umărul – fie şi doar comportându-ne un pic mai civilizat – vom putea să sperăm că ne va fi mai bine.

Opt ani de minciuni şi beţii culturale

Brusc, o mulţime de persoane au devenit foarte interesate de soarta muzeelor gălăţene. Iniţial, totul părea doar aşa, un val de simpatie vizavi de cultură. Apoi, întocmai ca bulgărele de zăpadă pe coasta unui munte,  dezbaterea s-a transformat într-o avalanşă, iar o mare cantitate de mizerie a împroşcat comunitatea.

Am descoperit, astfel, că în spatele unor măşti viu colorate se află caractere putrede, că sub idealurile aparent nobile se ascunde o lăcomie hidoasă, că există corupţie în locuri în care părea imposibil să fie, că spiritul de cumetrie poate face ravagii.

Vă mărturisesc sincer că nu mă aşteptam ca de posibila moarte a Muzeului de Artă Vizuală să fie acuzată – fie şi neoficial – Biserica. Parcă s-a întors lumea cu susul în jos! Am în faţă istoria clădirii în dispută. În actul ei „naştere”, de la 1897, scrie – negru pe alb, că este o ctitorie a Bisericii. Nu este nici a Primăriei, nici a Guvernului. Faptul că autorităţile comuniste au confiscat imobilul, în 1965, este doar un detaliu care a fost radiat din istorie în 2004, când clădirea s-a întors la proprietarul ei de drept: Arhiepiscopia Dunării de Jos.

De atunci au trecut opt ani. În tot acest timp, Muzeul de Artă Vizuală a funcţionat pe mai departe în imobil, necondiţionat, iar autorităţile au promis că vor face şi vor drege şi că muzeul va avea propriul sediu. Ne-au minţit! Nu au făcut decât o conferinţă de presă şi o machetă viu colorată. În rest NIMIC. În aceşti opt ani, Primăria Galaţi şi Consiliul Judeţului au cheltuit, pe tot felul de fantezii, sume colosale, care ar fi ajuns pentru construirea a trei sedii de muzee.

S-au organizat sute de evenimente aşa-zis culturale, dar pretext perfect pentru chefuri pantagruelice, care au sorbit mult mai mulţi bani decât partea culturală în sine. Şi s-au cumpărat, pe mulţi bani publici, lucrări îndoielnice, pe evaluări făcute de comisii ghidate de principiul „eu îţi aprob ţie, tu îmi aprobi mie”. Apropo de asta, sunt curios când va fi făcut public un raport al achiziţiilor.

Însă, dincolo de toate acestea, sunt siderat de minciunile plimbate pe sub nasul presei în ultimele zile. Surprinzător, mulţi ziariştii au înghiţit gogoaşa. În acest fel, s-a construit în mintea publicului o imagine falsă despre întreaga poveste. Gălăţenilor nu li s-a spus că e vorba despre o restituire legală de proprietate, ci că este un abuz. Nu li s-a spus că imobilul intră în restaurare ca urmare a unui proiect cu finanţare europeană, ci că „popii alungă arta”. Nu li s-a spus că, după restaurare, acolo va fi un extraordinar muzeu al istoriei şi spiritualităţii dunărene, ci că totul se va transforma într-un soi de casă de protocol bisericească. O tactică ruşinoasă de dezinformare, care mă face să bănuiesc că la mijloc se află interese subterane. Cum ar teama unora că pot pierde accesul la „ştuţul” cu bani publici sau la sticla cu votcă pitită după un vraf de „capodopere”, la subsol.

Nu în ultimul rând, vreau să-mi exprim consternarea faţă lipsa de reacţie a Consiliului Judeţului Galaţi, care de opt ani  nu dă niciun semn că ar vrea să rezolve problema instituţiilor cu sedii retrocedate.  Asta în vreme ce, în numele culturii, au fost risipite foarte multe milioane de euro pe treburi de mântuială, în care s-a mimat performanţa şi s-a ridicat la rang de lege jefuirea banului public.