Fotbal la puşcărie: 1-0 pentru Justiţie

Condamnări grele în dosarul penal în care este inculpată mai toată „lumea bună” a fotbalului românesc. Chiar dacă faptele au avut loc – hăt! – în vremurile în care tânăra democraţie românească de-abia îşi exersa zborul, iată că justiţia nu uită şi nu iartă. E clar că, mai devreme sau mai târziu, orice nelegiuire este pedepsită.

În fapt, trimiterea la închisoare a capilor fotbalului autohton (printre condamnaţi se află şi gălăţeanul MM Stoica, dar şi personaje celebre precum Gică Popescu sau Giovani Becali) este un semnal pe care toţi cei certaţi cu legea ar trebui să-l perceapă clar, fără echivoc: nimeni nu scapă nepedepsit pentru faptele sale. Ascunderea după imunităţi parlamentare, paravane politice sau maldăre de bani este doar o amânare a inevitabilului. Iar demolarea acestui mit al intangibilităţii nu e un lucru rău căci – iată! – în sufletul poporului se reaprinde flacăra speranţei. Care va să zică, jefuitorii plătesc până la urmă! Se-ntâmplă mai târziu decât ar fi trebuit, dar e bine şi aşa.

Faptele imputate grupul de condamnaţi din dosarul transferurilor se înscriu într-un fel de şablon al modului cum a fost tâlhărită România în ultimii 24 de ani. Jucătorii de fotbal (apropo, aceştia figurau în acte ca… mijloace fixe) aparţinând cluburilor sportive româneşti – cluburi deţinute în acea vreme de către stat – au fost vânduţi în străinătate la preţuri mari, dar în acte au fost trecute sume modice. Grosul banilor – şi vorbim aici de milioane de euro (asta numai ce au probat procurorii; amploarea fenomenului este mult mai mare) – a mers în buzunarele şmecherilor care au crezut că nu-i va prinde nimeni, niciodată. Luxul afişat cu ostentaţie în toate prilejurile de către cei care au participat la această fraudă de proporţii are la bază, de fapt, jefuirea banului public, ruinarea sportului românesc, distrugerea sentimentului naţional promovat prin performanţa sportivă. Nu avem doar o fraudă fiscală, ci o trădare faţă de ţară.

Prin sentinţa tocmai pronunţată de către judecători, în închisorile româneşti vom avea un întreg sistem: fotbalişti, impresari, preşedinţi de cluburi, patroni de grupări fotbalistice. Se poate pune lejer de-o ligă. Campionatul naţional – dar ce spun eu naţional? Intergalactic! – al puşcăriilor va avea un viitor glorios. Iar Gigi Becali ar putea deja să-şi antreneze abilităţile-i recunoscute de gazdă, pe ritmul celebrei reclame „Ţi-am pregătit un pat la noi în celulă”.

Însă oricât de spectaculos ar fi finalul din dosarul transferurilor, se cheamă că avem parte doar un preludiu ratat dacă totul se rezumă doar la acest dosar. Spre exemplu, nu pricep de ce se insistă atât de vehement pe amânarea alegerilor de azi de la Federaţia Română de Fotbal. În opinia mea, cererile de amânare au în spate exact corupţia din sistem, căci răgazul nu ar putea fi folosit decât pentru negocierea preţului pentru voturile rămase vacante după ce Gică Popescu a aflat că este incompatibil pe motiv de închisoare.

În fine, cred că procurorii să termine repede ceea ce mai au de terminat în fotbal şi să se apuce să-şi exerseze priceperea şi în ceea ce priveşte devalizarea industriei româneşti. Personal, ca jurnalist de investigaţii, le pot furniza cel puţin zece dosare beton, care fac ca scandalul din fotbal să pară o joacă. Curaj, domnilor magistraţi!

Bâlci politic, pâine amară…

Până la urmă, impresia finală la spargerea USL este că membrii coaliţiei „stânga-dreapta” au ecranizat fabula „Racul, broasca şi ştiuca”. Prilej cu care au constatat – iar asta va rămâne în manualul de istorie – că e cumplit de greu să urneşti tărăboanţa când unul trage „hăis”, iar altul „cea”. Asta ca să nu mai vorbim de orgolii şi despre faptul că e cam utopic să te gândeşti la armonie într-o alianţă din care fac parte oameni fundamental de dreapta şi oameni ireductibil de stânga.

În fine, nu naşterea şi moartea USL e problema zilei, ci efectele economice şi sociale ale dispariţiei acestei alianţe. România este în pragul unei noi crize, care poate adânci înspăimântător colapsul în care se află acum ţara. Semnele se văd deja: cursul valutar are aspect de EKG, investitorii se codesc, administraţia publică este bulversată de noul algoritm politic. Cel puţin până după Paşti, se vor negocia funcţii şi se vor instala noii şefi, deci o serie de instituţii vor fi într-o stare de hibernare vecină cu inexistenţa. Câştigă ceva din asta plătitorul de impozite şi taxe? Cu siguranţă că nu, căci pâinea lui rămâne la fel de puţină şi la fel de amară…

Nu încerc să spun că plecarea PNL de la guvernare ar fi vreun dezastru planetar. Nu de alta, dar nu-mi aduc aminte ca liberalii din Guvern sau cei de aici, de la malul Dunării, să fi făcut, în ultimii doi ani, vreo treabă epocală, cu care să intre în cărţile de istorie. Au fost aceleaşi eterne jocuri politice, aceleaşi hărţuieli şi aceleaşi feţe. Cred că marea problemă a liberalilor este, acum, furia membrilor din teritoriu. Unii au avut promise funcţii pentru patru ani dar, pen’că s-a rupt căruţa, le primesc doar pentru doi. La jumătate, deci. Cum 50% nu-i totuna cu 100%, cred că o să se lase cu nişte deconturi (dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun) căci şi susţinerea asta politică nu e chiar pe degeaba. Mă rog, e treaba liderilor liberali pe unde scot cămaşa în relaţia lor cu „fanii”. Important este ce facem, în continuare, cu ţara, cu judeţul, cu localitatea.

Dacă la Guvern apele se vor linişti cu siguranţă în câteva zile, aici, la Galaţi, treburile sunt mult mai complicate. Daţi-mi voie să nu cred în promisiunile de concordie gălăţeană. În fapt, primarul Marius Stan a rămas fără majoritate în Consiliul local. Cum nici când avea majoritate nu a reuşit să impună proiecte de anvergură, mă întreb ce va reuşi de aici înainte, cu o susţinere politică atât de mititică şi, pe alocuri, ostilă modernizării. Avem cu toţii motive întemeiate să ne temem că forul local gălăţean va deveni un bâlci. Modul cum s-a dizolvat USL – adică în urma unor hârjoneli infantile – mă determină să iau în considerare faptul că această tactică de hărţuire va continua şi la nivelul Consiliului local. Caz în care în următorii doi ani vom lua, cu toţii, o pauză în ceea ce priveşte speranţa că oraşul va învia. Tristă perspectivă…

Departe de mine gândul să deplâng moartea USL. Nici o formaţiune politică nu merită compasiune, căci trânta politică e ca selecţia naturală: câştigă exemplarul cel mai adaptat. Mă sperie însă spectrul instabilităţii politico-administrative. Trăim vremuri atât de complicate încât nu ne permitem luxul de a juca soarta copiilor noştri la pocherul politic. Eu zic să lăsăm deoparte orgoliile stupide şi ne înhămăm cu toţii la treabă. Gata cu bâlciul!

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

O nouă autostradă pentru hoţi

De la o vreme mă izbesc frecvent de o noţiune interesantă: declaraţia pe propria răspundere. Sintagma este pomenită din ce în ce mai des în tot mai multe acte juridice, fiind, din ce-mi dau eu seama, un fel de panaceu. Cam ca „văru’” de la site-ul care te scapă de canapeaua veche fără bătăi de cap şi-ţi face rost de bormaşină cât ai zice „balamuc”. Tare, văru’!

Aşadar, declaraţia pe propria răspundere este noul invadator din viaţa noastră. După ciumă, căpuşe, TVA şi internet (ca să enumăr doar câteva dintre elementele invazive din ultimul mileniu), iaca vine el, documentul care e capabil să dea peste cap sau să rezolve totul. După caz. Căci şi ciuma a avut efectele ei pozitive, cum ar fi că după decimarea în masă a populaţiei a crescut exploziv simbria puţinelor slugi disponibile.

Declaraţia pe propria răspundere e vedeta momentului. Uite, bunăoară, dacă vrei să-ţi faci un buletin nou nu mai trebuie să dai un anunţ din care să se afle ce şi cum. Nu. Dai matale o simplă declaraţie pe propria răspundere şi te alegi cu un act de identitate nou-nouţ. Taxe mai puţine, birocraţie simplificată. Pare ideal, însă trebuie să ţinem cont că nu trăim într-o societate perfectă, cu oameni perfecţi. Ce te faci dacă omul declară pierdut ceea ce n-a pierdut, iar din chestia asta se poate naşte o activitate infracţională? Nu cumva acel filtru – cu anunţ de pierdere, cu termen de aşteptare – avea rolul să mai tempereze din ideile cu iz penal? Eu aş zice că da.

În actualele condiţii legislative, noul document îl exonerează pe pierzător, în baza unei simple semnături (nici măcar cu autentificare notarială), de eventualele consecinţe juridice declanşate de folosirea abuzivă a actului declarat pierdut. Iar asta nu e bine, domnule legiuitor…

Cam la fel e şi la licitaţii. O mulţime de acte doveditoare (unele cruciale) sunt înlocuite, hodoronc-tronc, de declaraţii pe propria răspundere. Orice escroc poate avea lesne acces la banii publici semnând pe o foaie A4 cum că e cinstit. Îl verifică cineva? Rar spre deloc. Şi, uite-aşa, ne pomenim că firma care câştigă licitaţia de reabilitarea a străzii Ana Ipătescu  – asta ca să dau un exemplu la îndemână – are bonitate financiară doar din… pix. Dă faliment, se pierd bani publici, se întârzie modernizarea oraşului.

Se-ntâmplă şi în industria media. Mai nou, la licitaţiile de publicitate se prezintă tot felul de inşi care declară pe propria răspundere – cât să acopere cerinţele caietului de sarcini – tiraje impresionante şi acoperire regională. Tirajul de 700 de exemplare zilnic urcă din condei la 5.000 de exemplare. Distribuţia pe trei cartiere şi-o mahala se extinde la cinci judeţe şi şapte municipii. Fabulaţii. Din păcate, nu s-a sesizat nimeni că avem de-a face cu fals şi uz de fals, deşi la mijloc sunt bani publici. Minciuna – cu conotaţii penale, mare atenţie! – a fost înghiţită fără probleme de cel puţin patru autorităţi şi societăţi publice gălăţene, care probabil că vor avea de furcă, în curând, cu Curtea de Conturi.

Una peste alta, declaraţia pe propria răspundere a devenit noul cec fără acoperire. Fabrică realităţi paralele, autentifică minciuni şi deschide portofele. Socotesc că legiuitorii noştri ar face bine să ia taurul de coarne şi să reglementeze urgent această procedură, căci sub pretextul simplificării lucrurilor au deschis o ditamai autostrada pentru escroci. Şi nu e bine!

Pledoarie pentru civilizaţie/ Jos garajele!

Decizia Primăriei Galaţi de a demola (sper toate) garajele din oraş mi se pare salutară. Chiar dacă sunt destule voci care contestă vehement măsura (fie din avânt politic, fie pentru apărarea privilegiului de a avea magherniţă în centru), este foarte clar că „garajiada” a atins la Galaţi proporţii insuportabile. Oraşul este sufocat şi sluţit de aceste construcţii inestetice, care nu servesc în fapt nici unui interes public (deşi am auzit şi o astfel de explicaţie halucinantă!), ci doar unor interese strict personale.

Oricum am analiza situaţia – urbanistic, funcţional, financiar – garajele trebuie să dispară de pe domeniul public. Urgent. Necondiţionat. În loc se pot face mai multe parcări publice. Cu sau fără taxă, simple, subterane sau etajate, e mai puţin important. Cert este că toate aglomerările de coteţe trebuie să fie rase de pe faţa pământului. Nu doar cele de la Ancora, ci toate, din toate cartierele.

În nici un oraş civilizat din Europa nu există astfel de aberaţii arhitecturale. Sunt sigur că nici la noi n-ar fi existat dacă oraşul ar fi fost condus în mod RESPONSABIL, iar primarii Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae s-ar fi gândit mai mult la viitorul urbei şi mai puţin la capitalul electoral obţinut pe baza aprobărilor semnate –  cu inconştienţă aş zice – la băile de mulţime sau la şedinţele de partid.

Însă trecutul e trecut. Contează mai mult prezentul şi viitorul. Şi contează şi sacrificiile pe care va trebuie să le acceptăm fiecare dintre noi pentru a putea lăsa urmaşilor noştri un oraş modern. Dacă ne gândim doar la interesele meschine, personale, cu siguranţă că vom rămâne la acelaşi statut de codaşi ai Europei. Vom admira în continuare, uşor ofticaţi, oraşele civilizate, curate, aerisite, cu „ştaif” arhitectural. În acelaşi timp ne vom întrista mereu când ne vom gândi la urbea noastră, cea ponosită, invadată de câini fără stăpân şi sufocată de magherniţe.

Argumentele celor care se opun demolării garajelor sunt, în opinia mea, destul de subţiri. Până şi explicaţia cea mai importantă, cum că un astfel de coteţ generează un venit anual la bugetul local (în fapt câteva sute de lei), este destul de stupidă. Atunci hai să facem bordeluri şi magazine de droguri prin toate cotloanele oraşului, că şi astea ar putea genera impozite, nu? Să umplem parcurile de „păcănele” şi cârciumi, că şi de acolo ies bani! Mai bine hai să recunoaştem, cu francheţe, că este absurd să sacrificăm estetica oraşului şi calitatea vieţii majorităţii populaţiei doar pentru a încasa câteva zeci de mii de lei pe an la buget şi pentru a face fericiţi vreo 2000 de posesori de garaje.

Edilii au socotit că, în medie, în loc de 10 garaje se pot face 30 de locuri de parcare, plus ceva spaţiu de relaxare pentru locuitorii zonei. Nu mai pun la socoteală capitolul estetic, căci indiferent ce s-ar face în locul acestor coteţe e un pas înainte. Aşadar, demolarea garajelor înseamnă triplarea locurilor de parcare (!), plus, ca bonus, modernizare urbană.

Iar cine vrea neapărat să aibă clădirea lui pentru maşină şi murături, nu poate decât să cumpere 20 de metri pătraţi de teren şi să-şi facă acolo garaj cu beci pe trei niveluri, în care să-şi amenajeze depozit de butoaie cu varză murată, cramă, salon de chefuri, magazie de vechituri, sau ce-o vrea el. Spaţiul public trebuie să rămână la dispoziţia tuturor locuitorilor acestui oraş. Jos garajele!

Lecţia de profesionalism/ Omul sfinţeşte locul

Sunt absolut convins că oamenii de ispravă vor găsi, dacă este cazul, soluţii să construiască un paradis chiar şi în mijlocul deşertului. Evident, şi reciproca este perfect valabilă, căci omul, prin definiţie, adăposteşte în sine atât binele, cât şi răul. Dă paradisul pe mâna unor netrebnici şi se va alege praful şi pulberea. Fără oameni pricepuţi, fără profesionişti adică, totul e doar o zbatere în van. Un fel de campanie electorală perpetuă, în care unii strigă „ura”, iar alţii huiduiesc înverşunat, însă degeaba. Se împuşcă reciproc cu vorbe, în slujba unor iluzii.

De vreo 200 de ani încoace am căpătat şi am perpetuat obiceiul să ne văicărim că n-avem nemţi. Expresia a devenit aproape o scuză a neputinţei, după principiul că – Vezi Doamne! – ţara asta are o criză acută de specialişti. S-a folosit pretextul şi în vremurile când se fura în draci la construirea căilor ferate româneşti (ce, credeaţi că doar autostrăzile costă cât să te cruceşti?), s-a aruncat în luptă zicerea şi când inginerii autohtoni nu reuşeau să inventeze peste noapte ceea ce „le trasau sarcină” activiştii cu trei clase, este la modă şi acum. Mai ales acum.

Dar oare chiar să fie România într-o veşnică şi imposibil de rezolvat criză de specialişti? Dacă mă uit un pic în jur, parcă îmi vine a crede că nu, căci foarte mulţi compatrioţi de-ai noştri, plecaţi „afară”, au primit acolo recunoaşterea înaltei lor valori profesionale. În mai toate domeniile, românii sunt consideraţi în străinătate ca oameni bine pregătiţi, oneşti, cu mare capacitate de adaptare şi de învăţare. Inclusiv în Germania, că tot vorbeam despre „lipsa de nemţi” ce ne chinuieşte de veacuri.

De fapt, înclin să cred că noi, românii, nu avem neapărat o problemă cu competenţa, cât cu recunoaşterea ei, aici, între ai noştri. Scoborând în originile neamului, nu pot să uit că mobilul crimei din balada „Mioriţa” (care va să zică, un simbol cultural al naţiei) este invidia. Pizma fără limite. „Are oi mai multe, mândre şi cornute”. Nu a contat că oile acelea nu erau furate şi nici că nu deveniseră mai multe şi mai mândre prin metode neortodoxe. A fost suficientă constatarea că „celălalt” e mai gospodar  – probabil pentru că muncit mai mult şi mai bine, socotesc eu – pentru ca asasinatul să devină soluţie. Uite-aşa gândeşte naţia, în fibra ei cea mai profundă!

Am convingerea fermă că în România, deci şi aici, la Galaţi, încă mai există o sumedenie de oameni de valoare. E adevărat, mulţi specialişti au luat calea pribegiei, sub povara sărăciei, însă ne-au mai rămas suficienţi cât să ne „lovim” de ei în toate domeniile. Şi, dacă se poate, să-i apreciem.

„Viaţa liberă” vă propune pentru anul 2014 un demers editorial de profunzime: PROFESIONIŞTII. O radiografie amănunţită a meseriilor care, însumate, înseamnă însăşi existenţa societăţii umane. Fie că vorbim despre profesori, despre medici, despre strungari, despre zidari sau despre simpli agricultori. Vom scoate pe hârtie poveştile – unele extraordinare, altele aproape banale de fireşti ce sunt – oamenilor care sfinţesc locul. Necondiţionat. Dezinteresat. Doar pentru că vor să fi mai buni. Staţi cu ochii pe noi!

Când vom gândi şi noi ca-n Vest?

Undeva în Vestul Europei, într-o aşezare de nici 2.000 de suflete, s-a organizat un referendum pentru creşterea impozitelor locale. O ştire aparent banală. Şi la noi cresc impozitele. Şi nici măcar nu ne întreabă cineva dacă suntem de acord. Mă rog, există şi câteva excepţii. Cum ar fi cazul localităţilor româneşti care au trecut în ultimii ani de la statutul de sat la cel de oraş, cu impozite pe măsură, adică mai mari. Treaba s-a făcut tot prin consultare populară, deci până la acest punct ne putem considera şi noi un fel de occidentali, nu?

Ba nu putem! Scopul final al operaţiunii este, la ei, altul decât cel de la noi. Locuitorii acelei aşezări (danezi, dacă îmi aduc bine aminte) nu au vrut buletin de oraş sau alte aroganţe. Nu. Ei îşi doreau doar bani pentru construirea unei noi săli de sport. Evident, puteau cere fonduri de la guvernul lor (care e destul de potent financiar), însă au vrut să se gospodărească singuri, prin propriile forţe. Mentalitate puternică, de oameni care vieţuiesc de secole sub principii capitaliste. Şi care au lipsit de la cursurile de socialism ştiinţific pe care ni le-au administrat nouă ruşii. Avantaj ei.

Însă surpriza din ştire de-abia acum vine. Câţi dintre locuitorii acelei aşezări credeţi că s-au prezentat la referendum? N-o să ghiciţi! Nu 30%. Nici 51%. Fix 98% şi-au exprimat voinţa, un adevărat record mondial în domeniu. Poate că vă gândiţi că au fost aşa de mulţi pentru că erau împotriva majorării impozitelor. Că au făcut astfel scut împotriva „exploatatorilor”. Uite că nu e aşa! Toţi, dar absolut toţi cei care au votat au spus „da” creşterii impozitelor. Oamenii chiar îşi doreau o sală nouă de sport, cu care să se mândrească şi despre care să spună că este un rod al eforturilor proprii. Admirabil.

Mă întreb – cumva retoric – în câte localităţi din România ar fi posibil un astfel de scenariu? Ce localitate din judeţul Galaţi ar vota, fie şi numai cu 35%, să se pună o taxă pentru o investiţie publică? O să spuneţi că la noi nivelul de trai a praf. Aşa e. Suntem îngrozitor de săraci. În acelaşi timp însă, cârciumile prosperă. Sunt mereu pline. Şi cu oameni mai cu dare de mână, dar şi cu săraci care preferă să dea pe alcool ultima brumă de avut. Ştiţi, bunăoară, că ziua în care se plătesc ajutoarele sociale e zi de aprovizionare pentru toate cârciumile? Se bea la greu, se achită datoriile „la caiet” şi ciclul rachiului pe datorie reîncepe, până la următorul termen de plată a venitului minim garantat.

Departe de mine gândul să trimit responsabilitatea neputinţei acestui popor pe umerii celor mai săraci dintre cetăţeni. Însă nici nu pot ignora faptul că şirul lung de pomeni electorale construit de clasa politică a distrus conştiinţa naţiei. Săracul aşteaptă să i se dea, iar gospodarul înjură pentru că din munca lui, via ajutorul social, sunt ţinute cârciumile pline de beţivi şi de puturoşi. Iar când vine vorba de un sacrificiu colectiv pentru un scop comun, toţi încep să se ascundă pe după cireşi. Unii pentru că s-au săturat să fie jumuliţi în numele protecţiei sociale (în fapt o odioasă manipulare electorală), alţii pentru că le e mai drag gâtlejul decât chestiunile de interes public.

Suntem nişte laşi. Diferenţa dintre noi şi occidentali nu este o chestiune de geografie, ci una de conştiinţă.

Lecţia de optimism/ Putem face minuni în 2014

Anul 2013, cu bunele şi cu relele lui, e deja amintire. Am tras linie, am socotit şi am ajuns la multe concluzii. Paharul e pe jumătate plin, dar şi pe jumătate gol, aşa că este loc de toate interpretările, fie ele optimiste sau depresiv-pesimiste. Dar trecutul e trecut. E vremea să ne gândim la provocările pe care 2014 ni le oferă. Iar cel mai bine despre asta nu puteţi vorbi decât dumneavoastră, cititorii noştri. De aceea, aduc aici un top cu cele mai importante dorinţe postate în 2013 pe site-ul Vieţii libere. Este, după părerea mea, cel mai bun sondaj de opinie posibil şi, fără îndoială, ar trebui să fie un ghid pentru aleşii noştri, în 2014.

Afaceri publice mai transparente. Aproape 6.500 de gălăţeni au simţit anul trecut impulsul de a-şi spune opinia despre modul cum au fost cheltuiţi banii publici. Au fost multe critici (unele foarte dure), puţine aprecieri, iar opinia generală e clară: aleşii trebuie să spună mai des alegătorilor ce au făcut cu banii, cât au costat parcul şi strada, cât a costat concertul, ce salariile iau funcţionarii statului şi pentru ce, când au de gând să rezolve chestiunile publice presante. N-o spun eu, o spun plătitorii de impozite şi taxe, adică cei a căror voce este esenţială în orice democraţie.

Renaşterea oraşului. Peste 6.000 de comentarii au fost legate, în 2013, de starea oraşului. A fost potop de opinii! Iar oamenii şi-au vărsat amarul, căci impresia generală este că, din păcate, Galaţiul şi-a pierdut gloria de altădată. De ce? Explicaţiile sunt multe şi complicate, dar converg, în cea mai mare măsură, spre ideea că am fost abandonaţi de aleşi şi că interesele meschine au copleşit totul. S-a comentat îndelung despre degradarea unor simboluri importante ale urbei (clădiri, monumente, faleza), despre haosul urbanistic (garaje, chioşcuri, lipsa unei viziuni arhitectonice), despre „durerea în cot” a celor plătiţi, din bani publici, să facă treabă. Cititorii „Vieţii libere” speră la proiecte viabile în acest sens şi nu la maşinării de tocat bugete  sau de plătit poliţe „duşmanilor”.

Circa 5.500 de mesaje au vizat nevoia de infrastructură, fie că în discuţie a fost dilema pod sau tunel, ori chestiunea aeroportului, a autostrăzii sau a transportului pe Dunăre. Că nu avem – e clar. Că trebuie să avem – e şi mai clar. Cum şi când o să avem, sperăm să aflăm în 2014, când gălăţenii nădăjduiesc să fie demarat primul proiect de infrastructură de anvergură. Nici nu mai contează care. Important e să înceapă ceva.

Străzi mai sigure. Peste 5.000 dintre comentariile postate de dumneavoastră în 2013 au fost pledoarii pentru străzi mai sigure, fie că vorbim despre calitatea asfaltului, despre marcajele rutiere sau despre responsabilitatea şoferilor. Asta vrea oraşul, asta trebuie să primească, iar în primul interviu cu primarul chiar despre asta vom discuta, în amănunt. Ca să ştie tot omul la ce trebuie să se aştepte.

Evident aceste teme majore sunt doar câteva dintre sutele de probleme pe care dumneavoastră, prietenii noştri, le-aţi semnalat în ediţia electronică a „Vieţii libere”. Vă rugăm să continuaţi să vă spuneţi opinia, cu curaj. Avem nevoie de voi, oamenii cu simţ civic din acest oraş, pentru că numai aşa putem da edililor un semnal corect despre nevoile locuitorilor urbei. Împreună putem face minuni!

La ce trebuie să ne așteptăm de la 2014

Cică ieşim din criză! Specialiştii unei importante bănci europene s-au apucat să facă un top al evenimentelor economice şi sociale (!) previzibile în anul ce vine. Nu ştiu câtă rigoare ştiinţifică a stat la baza predicţiilor bancherilor, dar pot să vă spun cu mâna pe inimă că eu, unul, nu prea mai cred în miracole financiare. Dar poate că mă înşel. Să le luăm pe rând.

Care va să zică, domnii experţi sunt de părere că în 2014 tărăboanţa mondială o va lua o ţâr’ în sus, pe fondul unor trebi care-şi au sorgintea în SUA. Respectiv, cea mai mare economie a lumii (ştiu, chinezii ar avea serios de obiectat la această afirmaţie) va intra în zona deflaţiei, puterea de cumpărare a americanului crescând căci, deşi salariile sunt îngheţate de ceva vreme, preţurile bunurilor de larg consum vor scădea spectaculos. Evident, chestia asta e valabilă la ei, la americani, iar efectele pozitive se vor cunoaște în economiile conexe cu cea a SUA. La noi e o altă mâncare de peşte, căci preţurile româneşti nu ştiu să scadă nici măcar atunci când se fac (chipurile) reduceri.

O altă ipoteză foarte interesantă lansată de bancherii cu pricina este legată de posibila prăbuşire a preţului petrolului. La ora când scriu aceste rânduri, piaţa oscilează între 95 şi 98 de dolari pe baril (după ce în octombrie era pe la 110-112 dolari pe baril), însă se estimează că, în primăvară, pe fondul rezolvării crizei iraniene – iată, deci, că tot unchiul Sam are ultimul cuvânt – se va ajunge la numai 80-82 de dolari pe baril. Fără îndoială, însă, benzina şi motorina nu se vor ieftini în România căci – nu-i aşa? – economia românească e cu vreo 50 de ani în urma celei mondiale.

Astea ar fi fost veştile aparent bune. Veştile proaste dau ceva frisoane, însă merită să le aflaţi, căci, în definitiv, sunt doar nişte prognoze. Adică pot să fie, dar pot şi să nu fie. Iar un sincer „Doamne fereşte” este aproape obligatoriu pentru fiecare dintre noi.

Aşadar, pentru 2014 sunt aşteptate tensiuni sociale majore în Europa. Culmea, nu în România sau Bulgaria, cenuşăresele nivelului de trai în UE, ci în statele unde se trăieşte foarte bine. Cică marii experţi europeni în finanţe discută despre impozitarea tuturor depozitelor bancare ce depăşesc 100.000 de euro, măsură ce ar afecta – pare incredibil – 14 la sută dintre locuitorii Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei şi Belgiei. În România? Va fi neinteresant, căci doar 0,03 la sută din populaţie deţine peste 100.000 de euro la bancă. Uite că are şi sărăcia avantajele ei!

Un alt motiv de supărare europeană ar fi, se pare, o cădere masivă a preţului acţiunilor de la marile companii profilate pe înaltă tehnologie. Prezicătorii economici spun că avem de-a face cu „efectul de bulă”, în sensul că s-a atins maximul posibil pentru moment şi că, dacă nu se inventează ceva cu totul revoluţionar în domeniu, interesul investititorilor va scădea dramatic. Prilej cu care şi valoarea de piaţă a companiilor va scădea spectaculos (şi păgubos pentru deţinătorii de acţiuni).

Dar să nu fim fatalişti şi să sperăm că anul 2014 va fi anul al ieşirii din criză, aşa cum anticipează Banca Mondială. La urma-urmelor, speranţa moare ultima.

Vremea nebunilor

Parcă mai ieri citeam, cu nesaţ, prima ediţie a „Vieţii libere”. Tânăr aspirant la libertate, admiram până la lacrimi curajul acelor oameni care scriau despre naşterea unei lumi noi – aproape utopică! – în timp ce lumea cea veche încă nu murise, ci agoniza furioasă, împroşcând cu moarte. Uite că au trecut 24 de ani…

Chiar dacă între timp (mai ales în ultimul deceniu) s-au găsit destui care să pună sub semnul întrebării  momentul Decembrie 1989, povestea nebună – prin curaj –  de atunci nu poate fi murdărită. Nu poate fi atinsă de aripa năclăită de ură a răului. Nu poate fi alungată din memoria trăitorilor acelor clipe nici măcar dacă s-ar uni împotriva ei toate invectivele Universului. Desigur, încercări vor fi, căci – constat cu amărăciune – a devenit o modă ca opinia publică să fie virulent şi inutil contestatoare.

De când internetul a oferit posibilităţi infinite delatorilor, nihiliştilor şi calomniatorilor de profesie, lumea s-a schimbat. În rău. Curajul de a spune „NU” şi de a-l lua de piept pe ticălos – căci asta s-a întâmplat în Decembrie 1989 – a fost înlocuit cu o tastatură şi cu un bagaj bogat de înjurături. Iar democraţia a pierdut, prin neprezentare, meciul cu istoria. Căci forţa colectivă a unui popor  – care poate urni şi munţii din loc dacă îşi doreşte –  s-a degradat până la atrofiere. Revoluţie? Ce revoluţie mai pot face nişte oameni care nu îşi asumă opiniile? Forumurile de pe internet au creat monştri. Iar aceşti monştri au devorat însăşi ideea de democraţie, căreia i s-a anulat una dintre valorile ei fundamentale: curajul. Să nu-mi spuneţi că a înjura pe forum, din postură anonimă, înseamnă curaj!

Nu poţi schimba lumea din spatele unei tastaturi decât dacă te cheamă Steve Jobs, Paul Allen sau Bill Gates. Libertatea nu se pierde şi nu se câştigă pe chat. Economia nu înfloreşte pe Facebook, iar clasa politică nu se responsabilizează făcând opoziţie pe HI5. S-a construit o falsă impresie că spaţiul virtual a împins puterea poporului pe cele mai înalte culmi însă, de fapt, s-a întâmplat invers. Stă dovadă, spre exemplu, faptul că orice petiţie on-line care adună sute de mii de semnatari nu reuşeşte să strângă în piaţă – în agora vie –  decât câteva sute de oameni. Vărsându-şi furia „pe net”, poporul are impresia că a învins, când de fapt este învins.

La 24 de ani de „Viaţa liberă” – care înseamnă pentru români fix atâţia ani de democraţie – sunt nevoit să constat că ideea de presă a fost şi ea compromisă. Au tăvălit-o prin aşternuturi soioase mogulii atârnaţi politici, au siluit-o ziariştii vânduţi, au pocnit-o peste gură afaceriştii interesaţi de o instrument de influenţă dirijată. Frumoasa virgină de acum 24 de ani a ajuns fată bătrână, i-au căzut dinţii şi e chioară de un ochi. Cerşeşte la capra podului şi, uneori, se prostituează pe centură pentru o franzelă şi trei ridichi. Cei care cândva o adulau şi-i cântau serenade, acum o scuipă de peste gard şi, la înghesuială, îi trag şi câte un cot în stomac. În patru-cinci ani presa adevărată va muri, iar spaţiul rămas gol va fi ocupat de manipulatorii de profesie, care ies încet-încet din criogenia la care i-a obligat Decembrie 1989.

E vremea nebunilor. Bucuraţi-vă că merge netul!

România duplicitară, România fără ruşine

Să fim obiectivi! Ducem cu noi, ca popor, o combinaţie de gene daco-romano-ruso-turce mai instabilă decât nitroglicerina. Duplicitatea e dăltuită adânc  în codul moral al acestei naţii, care are, din păcate, mari dificultăţi în a se adapta la rigorile lumii moderne. Mentalitatea colectivă românească este dominată de laşitate şi lăcomie. De aceea lumea noastră s-a şi rupt în două. Avem o Românie orbitor de strălucitoare, clădită pe aparenţe şi minciună, dar avem şi o Românie cumplit de întunecată, construită din milioane de drame şi orori.

Nu-s fatalist. Recunosc că ţara asta a dat lumii oameni minunaţi, care au lăsat amprente fundamentale  în evoluţia tehnicii, ştiinţei şi artei. Avem însă şi cohorte de infractori, care terorizează Europa. Sunt tot ai noştri şi ei, violatorii, tâlharii, criminalii, şuţii, peştii, prostituatele care au cotropit civilizaţia vestică. Pe străzile umblate de Brâncuşi, Ionescu şi Istrati calcă acum, apăsat, câteva zeci de mii de nelegiuiţi „made in Romania”. E drept, nu reuşesc să şteargă imaginea splendidă creată de marii înaintaşi, însă faptele lor sunt ca vântul pe faţa Sfinxului: erodează.

Avem locuri minunate. Toţi străinii care trec pe aici spun că suntem binecuvântaţi. Avem, însă, şi cea mai proastă politică de conservare a Mediului. Nicio ţară din Europa nu dă atâtea dispense la normele de poluare. Nicio ţară din UE nu e atât de binevoitoare cu cei care, în goana nebună după profit, fac praf şi pulbere ultimele bastioane ale naturii. Vă amintesc, spre luare aminte, doar microhidrocentralele din Făgăraş (care au distrus habitatele unice, vechi de milioane de ani, ale râurilor Capra şi Buda), afacerea gazului de şist şi exploatările de la Roşia Montană.

Avem tradiţii fenomenale. Nicăieri în lume folclorul nu e mai folclor, straiele populare nu-s mai originale, obiceiurile de naştere, nuntă şi moarte nu-s mai profunde, colindele nu-s mai emoţionate. Însă tot aici, la noi, există şi numeroase cutume ale răului. Moartea caprei vecinului este, la români, deziderat suprem. Ură, dar şi laşitate, căci, spre exemplu, cea mai importantă baladă autohtonă – Mioriţa – este o apologie a pizmei, tâlhăriei, crimei şi resemnării stupide. Emblematic?

În acelaşi timp, este îngrijorător faptul că violenţa – mai ales cea de limbaj – a atins paroxismul. Personal, sunt speriat de modul cum unii semeni de-ai noştri au transformat spaţiul on-line într-un loc unde, sub anonimat, se pot vărsa găleţi de lături în capul celorlalţi. Bunul-simţ este siluit cu străşnicie în numele dreptului la liberă exprimare. Libertatea devine, astfel, armă menită să asasineze demnitatea umană. Respingerea tuturor valorilor – fie ele morale sau profesionale (care sunt etichetate, cu furie, ca fiind inutile şi chiar dăunătoare!) – a transformat spaţiul virtual într-o Gomoră tot mai greu de suportat de către oamenii normali.

Soluţii? Albert Einstein spunea că „Întunericul este absenţa luminii, iar răul este absenţa lui Dumnezeu”. Sunt ferm convins că ne lipseşte tot mai acut morala creştină. Sunt conştient că nihiliştii de serviciu mă vor pune la zid pentru această concluzie. Însă nu pot ignora faptul că decăderea acestei ţări are la origine tocmai realitatea dureroasă că poporul a abandonat valorile simple conţinute de cele zece porunci.

Şutul spaniol şi podul pe sub Dunăre

În urmă cu vreo 60 de ani, genialul actor român Grigore Vasiliu Birlic reuşea să rezume, în doar cinci minute de peliculă alb-negru, esenţa conceptului „must have” (din engleză: „trebuie să ai”). Birlic juca rolul unui director cam tâmpit (deh, după moda stahanovistă) care încerca, afişând un aer de mare cunoscător, să-i convingă pe fotbaliştii din echipa fabricii că „şutul spaniol” e metoda ce mai bună pentru a obţine victorii peste victorii, întocmai ca-n întrecerea socialistă păstorită, pe atunci, de regimul lui Gheorghiu-Dej.

La mirarea junilor fotbalişti tocmai scoşi din producţie – „Da’ cum e, tovarăşu’ director, şutul acesta spaniol, că ne-aţi îmbolnăvit cu el?” – mega-şeful „fac totum” i-a lăsat pe toţi mască: „Poa’ să fie cu şpiţul, poa’ să fie cu latul, poa’ să fie şi cu capul, da’ numai’ gol să fie”. Am văzut filmul de vreo trei ori (mulţumită televiziunii române, care are bunul obicei să mai „dezgroape” uneori capodoperele cinematografiei româneşti) şi de fiecare dată am avut sentimentul că marele actor a reuşit o performanţă demnă de toată lauda: i-a luat rău de tot în băşcălie pe comunişti, dându-le însă impresia că de fapt el laudă regimul cu frenezie. Treaba asta se cheamă talent.

Dar nu arta duplicităţii este subiectul principal al editorialului de faţă, ci conceptul de „şut spaniol”. Aş îndrăzni să spun că ideea se aplică aproape perfect dilemei hamletiene ce macină acum conştiinţele trăitorilor din aşezărilor de la Dunărea de Jos: podul sau tunelul. Deloc întâmplător, această aspră dezbatere a căpătat – oare de ce nu mai miră pe nimeni? – conotaţii de rivalitate regională. Care va să zică, brăilenii (”huooooo!”, răcnesc gălăţenii) vor pod peste Dunăre, în vreme ce gălăţenii („huoooooo!”, răbufnesc brăilenii) vor pe dedesubt. Adică tunel.

Ca în jurul oricărei dileme serioase, în preajma disputei pod versus tunel s-au adunat chibiţii. E aproape ca la şah, în parcul pensionarilor, din Ţiglina. „Vezi că-ţi ia calul”, şoptesc scrâşnit chibiţii lui Stan. „Vezi că-ţi ia nebunul”, se bagă-n seamă chibiţii lui Bunea-Stancu. Sub potopul de bănuieli şi „analize profesioniste” de pe margine, cei doi şahişti aproape că uită, la un moment dat, care cu ce piese joacă. Se agită ca treaba să dea bine la ’mnealor, membrii corului chibiţilor, dar uită un lucru esenţial: alta-i miza într-o partidă de şah!

Cred că ar trebui să organizeze cineva (dar oare cine?) o vizionare în doi, pentru Stan şi Bunea-Stancu, a filmului la care făceam referire la începutul acestui text. Nădăjduiesc că ambii lideri (la urma-urmelor sunt cele mai puternice personalităţi din cele două judeţe vecine)  ar putea înţelege, astfel, că regula „şutului spaniol” se aplică de minune şi în cazul de faţă. Atâta doar că n-au cum să tragă amândoi odată în minge. Unul trebuie să paseze, altul să o dea în aţe, iar selecţionata Galaţi-Brăila să câştige meciul cu Dunărea. Cu fluviul Dunărea.

Că e pod sau că e tunel, că e cu latul sau e cu şpiţul, prea puţin contează. Important e să fie, dar pentru asta e nevoie de un pic mai multă minte şi de ceva mai puţine orgolii. Haideţi, băieţi, că se poate!

DILEME DE TRANZIŢIE/ Faliment sau jaf mascat?

Cuvântul „faliment” nu este deloc pe placul românilor. Termenul s-a întipărit în conştiinţa colectivă la categoria „ruşinos”, iar această percepţie nu se va schimba, cu siguranţă, prea curând. Dacă este să facem ad-hoc un sondaj pe stradă, vom constata că peste 90% dintre cei intervievaţi privesc falimentul dintr-o perspectivă cu conotaţii biologice: o moarte tragică, cu bocitoare, gropari şi cruce la căpătâi.

Contrar obiceiurilor mioritice, prin Europa de Vest lumea e mult mai relaxată în ceea  priveşte incapacitatea unei firme în a-şi continua activitatea. Pentru vestici, falimentul este de obicei şansa ca o afacere cu potenţial să fie salvată de la hăcuire. Practic, ei pun în siguranţă creditorii şi blochează, prin administrare specială, abuzurile şi speculaţiile. În acest fel, reuşesc să redreseze circa 40% dintre firmele în dificultate.

La noi e altfel. Statisticile ministerului Justiţiei arată că doar 6% dintre companiile româneşti care intră în insolvenţă reuşesc să se salveze la finalul reorganizării judiciare. Restul de 94% se desfiinţează. Grav e că în urma firmelor radiate rămân „găuri uriaşe” – adică vânzarea activelor nu acoperă nici pe departe datoriile. Reorganizarea este de cele mai multe ori un jaf mascat. Sau mascarea unui jaf, după caz. Găsim exemple cu duiumul la Galaţi.

La acest dezastru – că dezastru este modul cum se gestionează insolvenţele în România! – contribuie în mod decisiv trei factori. Primul este o ciudată teamă (ruşine?) de faliment, care-i orbeşte pe managerii companiilor şi-i determină să se abţină de la deciziile radicale până când, vorba proverbului, măgarul e deja înecat în fântână. Al doilea factor este cel legislativ: legile sunt mult prea blânde cu cei care scufundă firmele cu bună ştiinţă.

În opinia majorităţii experţilor cu care am vorbit, dacă managerii ar fi solidari financiar cu firma în deciziile lor, atunci numărul deciziilor păguboase ar scădea drastic. Evident, există în lege procedura atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, însă – întreb şi eu, ca profanul – câţi administratorii au dat socoteală până acum cu averea personală? Vă răspund tot eu: nici unul! Tentative au fost dar, de fiecare dată, nu s-a ajuns la nici o finalitate, semn că legea este prost formulată, deci inutilă.

În fine, un al treilea motiv pentru care falimentele sunt atât de păguboase în România ţine de activitatea Fiscului, care ezită foarte mult să ia măsuri în cazul firmelor care adună datorii foarte mari către bugetele statului. De fapt, Fiscul ar trebui să devină „sanitarul” mediului de afaceri. Dacă o firmă nu-şi plăteşte impozitele, ce rost mai are să calculăm penalităţi pe care nu o să le încasăm niciodată? Doar ca să dea bine în statistici? Soluţia este ca Fiscul să fie instrument de bază în declanşarea insolvenţelor şi în controlul falimentelor în România.

Asumarea acestui rol ar avea efecte pozitive majore asupra mediului de afaceri căci, se ştie, o insolvenţă constatată din vreme, cât încă nu s-au adunat datorii colosale, poate să ducă inclusiv la redresarea afacerii şi, în cele din urmă, nu va produce pagube majore creditorilor. Economia va avea, deci, mai puţin de suferit, iar marile seisme sociale provocate de criză ar fi mult atenuate. Se bagă vreun parlamentar gălăţean la o iniţiativă legislativă în domeniu?

Politicienii penali din oraşul muribund

Vă mărturisesc că sunt şocat de ceea ce am citit în cele 500 de pagini ale rechizitoriului DNA privind fraudele comise de mafioţii care au acţionat în cazul „Aviasan”. Dacă filiera infracţională condusă de deputatul Mihail Boldea îmi era deja cunoscută din actul trimis Parlamentului de procurori cu prilejul ridicării imunităţii parlamentare a acestuia, în ceea ce priveşte implicarea altor politicieni locali în aceste afaceri murdare credeam că e vorba doar de simple bârfe. Uite că procurorii sunt categorici: nu-s bârfe!

Nu ştiu deocamdată câte probe au adunat anchetatorii în spatele cuvintelor aspre din rechizitoriul ajuns pe masa judecătorilor de la Curtea de Apel. Însă înclin să cred că există dovezi solide, căci altfel aceştia nu ar face – în scris – afirmaţii de o gravitate atât de mare care, probate, vor avea drept consecinţă minimă sfârşitul carierelor unor lideri politici gălăţeni.

Momentul este unul de cotitură. Dacă se dovedeşte că parlamentarii Durbacă, Ciucă şi Toader au săvârşit acele fapte de care acum sunt doar cercetaţi de către procurorii anticorupţie, atunci totul devine clar. Să nu ne mai ascundem după cireş şi să constatăm, cu bărbăţie, că „taraba” politică gălăţeană a eşuat lamentabil. Iar acest eşec, dincolo de latura lui penală, arată – cumplit de dezamăgitor – că oamenii politici sunt de fapt cei care au orchestrat prăbuşirea oraşului. Nu criza economică ne-a adus aici, ci imoralitatea şi lăcomia celor care ne-au condus.

Mai mult decât atât, îndrăznesc să spun că „veteranii” Eugen Durbacă şi Mircea Toader poartă o responsabilitate mult mai mare decât toţi ceilalţi indivizi implicaţi în dosarele privind fraudele imobiliare orchestrate de clanul Boldea. Cei doi parlamentari nu sunt doar simpli naivi ajunşi întâmplător complici la săvârşirea unor ilegalităţi. Nu-i prinde deloc ipostaza de victime colaterale. De fapt, ei sunt cei care au girat moral faptele mai tinerilor lor colegi, pe care ei i-au promovat şi ni i-au prezentat tuturor ca fiind speranţa de mâine a naţiunii. Chiar mă întreb cum se face, de fapt, în partide ierarhizarea noilor valuri de politicieni? E licitaţie deschisă? În plic? E pe bază de proiecte, de gargară sau de pile? Căci pe bază de onoare nu cred că e, dacă este să luăm de bune concluziile DNA.

Cu riscul de a „ateriza” în şabloane, sunt nevoit să întreb – retoric – la ce ne mai folosesc nouă, oamenilor de rând, politicienii? De ani de zile (deja decenii) ne înşeală sistematic şi cu bună ştiinţă aşteptările. Ne promit autostrăzi, dar ne oferă gropi. Ne momesc cu locuri de muncă, dar de fapt şomajul creşte exploziv. Sunt categorici a prognoza pensii decente, dar ne apasă cu noi impozite şi taxe. Ne promit justiţie, dar ei conduc reţelele mafiote. Trâmbiţează mândria naţională, dar ne vând fără să ezite primului doritor cu punga plină. Îl invocă pe Dumnezeu, dar se închină la ochiul Satanei.

Mă tem că, din nenorocire, clasa politică – cu rare excepţii – acţionează împotriva poporului român. Alegerile seamănă tot mai mult cu un moment de „stand-up comedy”. Câştigă cel care spune cel mai bun banc. Sau cel care aduce cei mai mulţi aplaudaci în sală. Sunt convins că unii îmi vor reproşa că doar arunc cu pietre şi că nu ofer soluţii. Aşa e. Însă politicienii tot după capul lor au făcut chiar şi atunci când li s-au propus soluţii…