Inculpatul Boldea – cu pumnul în gura presei

Tragi-comicul lui Caragiale rămâne etern. Alde Farfuridi şi Dandanache sunt nemuritori, căci ei s-au multiplicat generaţie după generaţie şi stăpânesc pe mai departe un segment important din societatea românească. Uite, să luăm ca exemplu cazul fostului deputat (actualmente inculpat) Mihail Boldea.
Judecat în două dosare grele – unul pornit de la DNA, altul de la DIICOT – şi pasibil la mulţi ani de închisoare, domnul Boldea a pornit un adevărat război cu presa. Jumătate dintre jurnaliştii „Vieţii libere” a fost daţi în judecată, sub pretextul că menţionarea în ziar a numelui Boldea, în legătură cu faptele penale menţionate în rechizitoriile trimise de procurori pe masa judecătorilor, i-ar fi adus atingere imaginii publice. Bizar, fostul deputat nu contestă actele justiţiei, ci faptul că ziariştii au avut „tupeu” să scrie despre asta.
Interesant este că Mihail Boldea insinuează că arestarea sa şi întreaga cercetare penală nu ar fi existat dacă nu „s-ar fi băgat” presa. Practic, inculpatul Boldea se face că a uitat că este judecat în baza unor fapte precis identificate. Scoate din ecuaţie şi faptul că procurorii (şi nu ziariştii!) îl acuză de vreo şapte-opt fapte penale deosebit de grave (săvârşite în cadrul unui grup infracţional organizat), în urma unei duble anchete ce a durat câţiva ani şi s-a soldat cu aproape o tonă (!) de probe.
O să spuneţi că accesul la Justiţie este liber şi că oricine poate uza de dreptul de a se adresa instanţelor. Perfect adevărat. Însă contextul în care se întâmplă lucrurile în cazul Boldea are conotaţii speciale. Rezultă chiar din plângerile formulate în Justiţie, împotriva jurnaliştilor, de către fostul deputat. Acesta cere despăgubiri morale de nici mai mult nici mai puţin de 1,2 milioane de euro (fix cât averea personală a inculpatului, pusă sub sechestru de către Justiţie). Mai cere şi să se interzică presei să mai scrie despre dosarele penale în care fostul demnitar este judecat.
Mai pe scurt, Boldea vrea să se pună pumnul în gura presei, astfel încât procesele să se desfăşoare cumva în spatele uşilor închise. De ce? Putem bănui multe, însă nu avem dovezile necesare. Nişte semnale de alarmă există însă. Cum ar fi acela că săptămâna trecută, la Curtea de Apel Iaşi, judecătorii au uitat (în mod ciudat!) să mai treacă în hotărâre interdicţia (stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizie definitivă şi irevocabilă) ca dl Boldea să mai poată profesa avocatura. Noroc că s-au sesizat procurorii şi au făcut recurs, aşa că sunt şanse ca eroarea (dacă o fi eroare) să fie îndreptată, iar interdicţia să fie reintrodusă. Eu, unul, nu cred în coincidenţe…
Una peste alta, noi, jurnaliştii de la „Viaţa liberă” avem faţă de cititori obligaţia să nu ne lăsam intimidaţi de şantajul pus în operă de inculpatul Mihail Boldea. Evident, nu ne este uşor să trecem peste aceste hărţuieli juridice – care ne costă timp şi bani – însă trebuie să ne asumăm riscurile profesiei la care ne-am înhămat.
Însă alta e acum îngrijorarea noastră. Păi, dacă dl Boldea îşi permite să hărţuiască presa, se pune întrebarea ce se întâmplă cu martorii din cele două procese în care domnia-sa este judecat? Magistraţii care au permis lăsarea în libertate a fostului deputat ar trebui să mediteze adânc la această conjunctură şi să reevalueze situaţia. Acum, cât actul de justiţie nu a fost încă alterat de sforăriile inculpatului Boldea.

PAPUCIADA/ Să ucidem profesioniştii cu pietre!

Omul potrivit, la locul potrivit. De câte ori aţi auzit acest dicton în ultimii ani?  Aproape că n-a fost partid sau aspirant la voturi care să nu fi recitat, cu patos, această veche zicală românească. S-a rostit atât de des, încât aproape că şi-a pierdut valoarea. S-a demonetizat! Cine mai crede, în ziua de azi, în ideea că omul potrivit trebuie să fie la locul potrivit? Mai nimeni… Profesionistul deranjează.

Şi totuşi, de unde această criză de încredere? Ce-i face pe români – pe gălăţeni – să abdice de la normalitate? Răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu, căci implică desluşirea unor mecanisme complicate. Citeam recent concluziile unui sondaj de opinie legat de optimismul românilor. Incredibil, dar 87% dintre respondenţi se arătau convinşi de faptul că ei ar putea lejer conduce Guvernul sau măcar un minister.

Românii cred că pot face orice. Pare ideal, însă asta este, de fapt, tocmai DRAMA naţiei. Prea mulţi incompetenţi au mimat competenţa, astfel încât majoritatea crede acum că e floare la ureche să fii profesionist. În orice domeniu. Ai nevoie de vreo trei ore pe „goagăl”, ceva intuiţie, două pliante în domeniu şi o seară de urmărit „tocşouri” TV şi – gata! – poţi fi şeful Armatei, capul Sănătăţii, directorul instituţiei „x” şi chiar – de ce nu? – cel mai mare ziarist din Europa.

Modul cum au mers lucrurile în ţara asta a condus la o amestecare cumplită a valorilor. Nici măcar nu-i putem acuza pe cei 87% de români (cei cu optimism absurd) că au vreo vină în toată povestea. În fapt, ei sunt victimele sistemului. Au fost influenţaţi –diabolic! – de către cei ce se consideră elita acestei ţări.

De ce ar mai crede, bunăoară, românul că trebuie să fii priceput la administraţie pentru a lucra în administraţie, când capii instituţiilor publice au fost puşi – mereu! – cu bileţel de la partid? Dacă luăm la puricat instituţiile gălăţene şi societăţile publice locale, vom descoperi acolo tot felul de „paraşutaţi” care nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Nu au calificare adecvată, nu au experienţa necesară. Au doar un spate politic cu parfum sicilian. Cu astfel de oameni vrem noi să progresăm?

Problema poate fi extinsă lejer şi în zona privată. Spre exemplu, de ce ar mai crede lumea că trebuie să fii expert în mecanisme economice pentru a avea o firmă, când realitatea este că banii se mişcă în economia românească în special pe bază de tun, ţeapă şi parandărăt? Nu trebuie, aşadar, să ne mai mirăm că firmele falimentează pe capete. Dincolo de conjunctura economică, avem prea mult diletantism managerial, prea multă necinste, prea multe influenţe politice.

Discuţia poate fi adusă şi pe teritoriul mass-media. Sincer vorbind, nu văd de ce ar crede cititorii că jurnalismul este o ocupaţie morală, când prea mulţi dintre jurnalişti s-au dovedit a fi părtinitori (în politică, economie etc) până la imoralitate? Exemple? B. Chireac făcea într-un ziar naţional editoriale în care lăuda produsele firmei la care era acţionar majoritar. Deputata L. Şandru se la TV dă drept jurnalistă, fiind, deci, şi arbitru şi jucător în acelaşi timp.

Regret să o spun, dar trăim vremuri absurde. „Aşa am eu impresia” a căpătat rang de opinie avizată, profesionistă, iar adevăraţii meseriaşi (din toate domeniile!) sunt daţi deoparte şi/sau bătuţi cu pietre de cei care s-au cocoţat, ca omida pe pom, în fruntea societăţii. Păcat…

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

Cam multe „accidente penale” în PNL…

Cu riscul de a-i supăra pe câţiva oameni importanţi din urbe (tocmai ce am primit un premiu – e drept, onorific – de la liberalii gălăţeni), trebuie să constat, cu o oarecare îngrijorare, că de la o vreme tot mai mulţi membri marcanţi ai PNL sunt implicaţi în poveşti controversate, unele cu iz penal.

Nu spun că liberalii ar fi fost până acum fecioarele neprihănite ale politicii româneşti. Departe de mine o astfel de impresie, căci ştiu bine cum s-au „învârtit ploile” la Galaţi în ultimii 24 de ani. Totuşi, până acum vreo trei-patru ani „accidentele penale” erau extrem de rare în rândul liberalilor, care erau consideraţi mai degrabă inflexibili decât şpăgari. Însă situaţia s-a schimbat destul de mult între timp, iar „coliziunile” liberalilor cu procurorii s-au înmulţit considerabil. Iar asta nu pare chiar o întâmplare.

Recunosc că nu mi-aş bate prea mult capul cu această chestiune politică (ei, liberalii, ar trebui să fie mai îngrijoraţi de situaţie) dacă în joc nu ar fi, în esenţă, chiar „motoarele” democraţiei. Mă gândesc aici (pe un model ideal, nu neapărat şi perfect aplicabil) la echilibrul fragil dintre forţele divergente care produc progresul societăţii. Or, aşa cum merg lucrurile acum în politica românească, PNL pare singurul partid de dreapta care ar fi capabil (la o adică)  să facă faţă tăvălugului stângist.

La putere sau în opoziţie, o dreaptă puternică poate ţine dreaptă balanţa guvernării, căci mentalitatea eminamente socialistă – mă rog, social-democrată – nu conduce la progresul societăţii decât arareori. La fel cum nici strategiile copleşitor de dreapta nu-s întotdeauna eficiente. E clar că în acest moment (în care stânga domină net eşicherul politic) este nevoie de o dreaptă relevantă în România, pentru ca statul să nu rămână doar un colector de taxe (din ce în ce mai mari şi mai multe) şi un împărţitor de pomeni (mai mult sau mai puţin electorale). Nu mă bag la capitolul şpăgi, căci asta e treaba oamenilor legii.

Personal, văd PNL ca fiind un punct de echilibru necesar. Este evident că alternativele nu sunt tocmai strălucite. Democrat-liberalii sunt mai curând o struţo-cămilă politică rămasă fără orizont. Ţărăniştii – hm, oare ce-ar crede Corneliu Coposu despre această realitate tristă? – au ajuns partid de scară de bloc. Iar alte grupări de dreapta nu-mi vin în minte, iertată să-mi fie ignoranţa.

Ca urmare, mă aştept (asta aşa, ca „om de bine”; în definitiv e treaba liberalilor cum îşi gospodăresc propria „ogradă”) ca PNL să treacă urgent printr-o reformă de profunzime. Îmi place să cred că seniorii vor avea înţelepciunea să accepte coabitarea cu lupii tineri, iar noua generaţie va avea răbdarea să înveţe lucrurile bune de la vechea generaţie. Mă rog, cu limitele de rigoare căci, bunăoară, sunt tare curios ce vor face liberalii în privinţa noilor coduri juridice, având în vedere că sunt prinşi într-o dilemă de proporţii: pe de o parte impulsul de a spăla şi ei nişte dosare penale, iar pe de altă parte dorinţa de a rămâne în afara scandalului.

O să spuneţi că e treaba lor şi că nu trebuie să-i pese presei de soarta unui partid. Nu-i chiar aşa! O dreaptă slabă şi necredibilă ar afecta serios echilibrul democraţiei româneşti căci, în lipsa unei concurenţe serioase, stânga va crede că a pus bazele împărăţiei mesianice de 1000 de ani. Şi-atunci să te ţii balamuc!

Ai grijă, Moş Crăciune!

Dragă Moşule, mă simt dator – uite-aşa, pentru că mă zgândără pe mine simţul civic – să te avertizez că lumea s-a cam schimbat. Nu mai e cum o ştiai tu şi cred că ar trebui să fii foarte atent ce şi cum faci. Probabil că nu sunt singurul care încearcă să-ţi dea sfaturi, însă eu simt, cel puţin anul acesta, că e cazul să mă asculţi. La urma-urmelor, ceea ce urmează să afli îţi va fi de un mare folos şi te poate scuti de nişte necazuri cât casa de mari. Dar să le luăm pe rând.

Te invit să ai grijă, Moş Crăciune, ce cadouri le dai aleşilor şi numiţilor noştri. Nu le da baterii de duş sau caltaboşi, că s-ar putea să-i salte DNA-ul ca pe Remeş sau pe Bocăneanu, iar matale, dragă Moşule, să fii acuzat de dare de mită. Şi e păcat. Poţi să dai în schimb cu milioanele de euro în stânga şi-n dreapta, că despre astea n-o să te întrebe nimeni, niciodată. Fii o mare mătuşă Tamara şi fă-i fericiţi pe toţi cei care nu pot să-şi justifice averile. Nu că le-ar cere cineva asta…

Mai ai grijă, Moşule, cât de mari faci anul acesta faimoasele tale acadelele. Că dacă le faci prea mari rişti să fie trecute de Fisc la stâlpi cu destinaţie specială, caz în care trebuie să plăteşti un impozit de 1,5% din valoarea de inventar. Iar asta ar putea să-ţi afecteze serios bugetul de cadouri, crede-mă.

Te-aş mai sfătui să ai grijă şi ce cadouri le dai copiilor care locuiesc în Galaţi. Dacă vrei să le dai biciclete, vezi că doar în Ţiglina 1 şi 2 e cazul de aşa ceva. În rest nu există piste pentru biciclişti, iar cadourile tale ar fi inutile. Ba chiar ar provoca multă frustrare bieţilor copilaşi, căci e tare greu să bicicleşti prin sufragerie, iar prin parc sau pe trotuare te amendează nenea poliţistul.

Nu uita, Moşule, nici de Apaterm. Ştiu, e firmă, nu copilaş, însă de firma asta depinde căldura tuturor copiilor din oraş. Te-aş ruga să-i dai 500 de directori cu salariul de 3000 de euro fiecare, astfel încât să dea faliment mai iute şi să se termine tot balamucul acesta sinistru. Că dacă nu ne ajuţi tu, nimeni nu ne mai poate ajuta şi vom rămâne pe vecie la cheremul rău-platnicilor şi al cozilor de topor politice.

Să fii atent atent, Moş Crăciune, şi ce faci renii tăi. Căci legile s-au înăsprit rău de la o vreme şi rişti, dacă nu-i hrăneşti cu puf de păpădie şi fân de ghiocei, să iei o amendă cât nu fac toate cadourile din sania ta. Apropo de sanie, sper că ţi-ai făcut RCA la o firmă serioasă, nu la una din alea care ştiu doar să ia, nu să şi dea. Şi să ai cauciucuri de iarnă, că altfel te lasă fără carnet domnii de la Poliţie.

Mai trebui să ţii cont, Moşule, şi de legea privind impozitul pe venit. Citeşte-o bine! Vezi că există acolo o prevedere care te oblică să faci impozitarea la sursă, cu 16%, a cadourilor care depăşesc o anumită valoare. Ai grijă că dacă nu te supui, rişti să te alegi cu dosar pentru evaziune fiscală. Şi-ar fi păcat să-şi petreci Sărbătorile după gratii doar pentru că vrei să fii bun şi să împarţi bucurie celorlalţi.

În fine, nu ştiu cum să-şi spun, dar mă tot întreb de unde ai matale atâtea jucării şi dulciuri? Nu-mi amintesc să te fi văzut vreun stat de plată. Şi nici pe listele parlamentare. Şi nici în Forbes. Nici măcar în topul IMM-urilor nu te-am văzut! Ceva e în neregulă cu dumneata!  Să nu te miri dacă mâine o să primeşti o citaţie de la Agenţia Naţională de Integritate. Păi ce, ne jucăm?

Zăngănit de cătuşe. Previzibil

În urmă cu exact cinci luni, într-un editorial apărut în „Viaţa liberă” sub titlul „Zăngănit de Cătuşe. Ghici unde?”, concluzionam (puţin alarmist, recunosc) că tensiunile sociale în creştere ar putea avea în  scurt timp efecte dramatice la Galaţi. Culmea este că articolul amintit se încheia cu o prezicere care – n-o să vă vină să credeţi – pare să se îndeplinească în aceste zile la milimetru.

Citez: „Ceea ce ar trebui să ştie aleşii noştri, ăştia de aici, de la Galaţi, e că Puterea – oricare ar fi ea! – este cea mai crudă dihanie. Nu ezită să-şi devoreze puii pentru a-şi salva pielea. Presimt că mai spre toamnă se va auzi zăngănit de cătuşe prin unele instituţii ale statului, căci poporul are nevoie de un pic de sânge pentru a se detensiona. Dacă pâine nu-i, circ vom avea cu siguranţă!”

Lucrurile care se întâmplă acum la două instituţii importante din Galaţi – numesc aici Prefectura şi Direcţia Judeţeană pentru Evidenţa Persoanei – arată că nu m-am înşelat atunci când scriam acel editorial. Tensiunile sociale s-au amplificat continuu în ultimele luni. Frustrarea populaţiei a crescut exploziv, iar protestele se ţin lanţ. Nici măcar circul mediatic – în variantele Băsescu-Ponta, Băsescu-Antonescu şi chiar Antonescu-Ponta – nu mai poate ţine în frâu populaţia, care cere sânge. Vrea să vadă vinovaţii la zid, ciuruiţi de gloanţe. Metaforic vorbind, desigur.

Faptul că Prefectul judeţului Galaţi a fost pus în cătuşe (la ora când scriu aceste rânduri el era dus de procurorii DNA în faţa judecătorilor, cu propunere de arestare preventivă), arată că în dihania numită Putere s-a trezit instinctul de supravieţuire. Îşi înghite pe nemestecate copiii, socotind că, la o adică, va face curând alţii, cu care să se mândrească şi pe care, la următoarea criză de imagine, îi poate sacrifica pe altarul luptei anti-corupţie. Puterea în sine nu moare, ci planează, ca o noţiune abstractă ce este, pe deasupra cadavrelor. Nici măcar nu riscă să fie considerată vinovată de crimă, căci, la o adică, poate fi de-a dreptul eroic să spui că ai făcut „curăţenie în sistem”.

Cazul prefectului Emanuel Cătălin Bocăneanu pare să fie exemplul perfect pentru a convinge poporul că – uite! – orice urmă de corupţie din sistem este strivită fără milă. Aproape că nici nu mai contează că la mijloc sunt – oarecum ridicol, dacă ne gândim ce „tunuri” s-au dat la Galaţi în ultimii ani –  câteva apeluri telefonice de tip „pilă”, o baterie de duş, trei sticle whisky şi două sacoşe cu cârnaţi. Misiunea a fost îndeplinită. Corupţii au fost prinşi. Doar dacă  (întotdeauna există un mare DACĂ) nu cumva se află nişte lucruri mult mai grave în spatele acestui scenariu ce pare (cel puţin în forma făcută publică până la ora redactării acestui text) bun mai degrabă de o schiţă de Caragiale decât de un rechizitoriu DNA..

Premise ar fi. Nişte păsărele şoptesc că punctul doi al listei de acuzaţii aduse demnitarului – respectiv: „instigare la infracţiunea de folosirea, în orice mod, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii” – este de fapt cheie şi lăcata întregii poveşti. Iar dacă amintitul citat are, în viziunea procurorilor, legătură cu listele electorale, atunci treaba e groasă. Groasă rău! Iar zăngănitul de cătuşe devine distracţie naţională.

Oamenii fără de care dosarul penal „Aviasan” n-ar fi existat

Dosarul „Aviasan” (în ambele variante propuse de DNA: cu politicieni şi fără politicieni) a stârnit pasiuni nemăsurate la Galaţi. Problema a fost dezbătută intens în mai toate mediile (evident, în zona politică a fost cea mai mare vânzoleală), iar vorbele din rechizitoriul întocmit de procurorii anticorupţie au fost întoarse pe toate părţile. Nedumeririle fundamentale au fost legate, aşa cum era de aşteptat, de bani, complicităţi şi trădare. Cât a furat Boldea? Cine l-a „lucrat”? Cine l-a ajutat?

Ca de obicei, opinia publică s-a divizat războinic. Unii l-au făcut ţăndări pe fostul deputat, adresându-i vorbe grele. Alţii au acuzat furibund clasa politică, în ansamblul ei. Deşi poate părea ciudat, sunt şi păreri corosive la adresa procurorilor, la fel cum şi presa este înfierată că face nu se ştie ce jocuri ascunse prin mediatizarea intensă a subiectului. Mă rog, câte capete, atâtea păreri.

Însă altceva mă intrigă. Cei mai mulţi dintre cei care s-au repezit să se înfrupte din acest subiect suculent au uitat, oarecum surprinzător, că la originea amplului dosar penal se află ani grei de muncă şi o mulţime de riscuri asumate în mod conştient de către o serie de jurnalişti, de procurori şi de politicieni. Personal, nu pot decât să admir faptul că jurnalistul Gelu Ciorici a avut curajul să scrie, primul, despre jongleriile cu terenuri puse la cale de clanul lui Boldea. Gelu îmi povestea la acea vreme cum era sunat în crucea nopţii de persoane necunoscute care-l ameninţau cu bătaia sau cu moartea. I-a fost frică, dar n-a renunţat.

Este la fel de admirabil faptul că, acum câţiva ani, unul dintre politicienii importanţi ai Galaţiului – şi-l numesc aici pe senatorul Gheorghe Saghian – a criticat în mod deschis afacerea „Aviasan”, chiar dacă ştia că ar putea avea mari necazuri. Şi aşa a fost. Bătaia pe care senatorul a primit-o, în 2008, de la doi indivizi mascaţi, a fost aranjată, se pare, chiar de către indivizii care aveau interes în această afacere scandaloasă. Aceleaşi riscuri şi le-au asumat consilierii locali de la Vânători şi primăriţa Sicuţa Murgu, care au stat ani în şir sub presiunea ameninţărilor cu bătaia şi cu procurorii loiali grupării infracţionale. Bravo lor că n-au cedat!

Nu în ultimul rând, trebui să-i amintesc aici pe anchetatorii din DNA şi din DIICOT. Ei au, cu siguranţă, cele mai mari merite că această afacere murdară nu s-a ascuns sub preş. Condiţii să se întâmple asta erau. Să nu uităm că în mecanismul halucinant al falsurilor au fost implicaţi mai mulţi magistraţi. Practic, a fost o luptă între două tabere cu puteri egale, iar faptul că adevărul a învins este cu totul remarcabil. Se putea foarte uşor să fie invers, caz în care cei care au furat bunul public ne-ar fi privit în continuare cu dispreţ, din limuzinele lor de lux, pe noi, „fraierii care nu ştiu să de descurce în viaţă”. Asta ca să dau un citat din „discursul motivant” al fostului deputat – actualmente inculpat – Mihail Boldea.

Evoluţia dosarului Aviasan, dincolo de turbulenţele politice şi de tentativele de corupţie, arată că dreptatea n-a murit în România şi că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dă socoteală pentru faptele lui. Minciuna are picioare scurte. Să dea bunul Dumnezeu ca acest proverb străvechi să rămâne veşnic un reper moral.

DNA bate Poliţia. La încredere

Recent, INSCOP a dat publicităţii rezultatele unui sondaj de opinie legat de încrederea populaţiei României în instituţiile publice. Deşi nu am putea spune că sunt surprize colosale, sondajul amintit scoate la iveală o serie de evoluţii foarte interesante ale încrederii, care „aleargă” de la o instituţie la alta într-un ritm alert.

Evident, nu mai miră pe nimeni faptul că românii se bazează pe Armată (64,6%)  şi pe Biserică (63,9%), deşi ambele instituţii sunt în scădere – ba chiar Biserica a ajuns la cel mai mic nivel de credibilitate pe care l-a avut în ultimii 20 de ani. Nu mai miră nici faptul că Banca Naţională este considerată ca fiind un element crucial de echilibru financiar (50%) sau că universităţile şi presa au în continuare un important capital de încredere (51,9%, respectiv 42,7%). De asemenea, nu şochează deloc faptul că politicienii sunt la coada topului încrederii (14,7%), iar patronatele sunt şi ele în picaj, cu 21,3%, semn că lucrurile o iau razna când angajaţii au punga goală din cauza crizei.

Ceea ce surprinde destul de mult, însă, e faptul că românii încep să creadă mai mult în unele instituţii din zona Justiţiei. Dacă judecătorii par să fi devenit ţapii ispăşitori ai sistemului, DNA este pe val, reuşind în numai o lună să crească în topul încrederii cu mai bine de cinci procente, de 42 la 47,4%. Bate Poliţia, pentru prima dată! De ce cred românii că DNA e pe drumul cel bun? E greu de adus argumente incontestabile, dar ceva explicaţii există: în ultimele şase luni au fost finalizate câteva sute de dosare importante, fie în sensul că au fost trimişi în judecată corupţi, fie că a început urmărirea penală împotriva unor înalţi funcţionari, fie că s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti în dosare mai vechi ale DNA.

Indiscutabil, statistica naţională ce rezultă din acest sondaj are rol strict orientativ la nivel local, căci într-un fel îşi face treaba DNA la Constanţa sau la Timişoara şi în alt fel (şi nu caut aici conotaţii ascunse) la Galaţi sau la Craiova. Chiar aş fi curios să văd rezultatele unui sondaj de opinie pe repere judeţene sau măcar regionale, pentru a avea termeni de comparaţie mult mai clari  în privinţa luptei anticorupţie şi a percepţiei publicului asupra acesteia. Însă, până la obţinerea unor astfel de date, rămâne opinia generală (pozitivă) dar şi nedumerirea că singurul dosar cu adevărat „greu” de la Galaţi – am numit aici cazul Boldea – încă este în chinurile facerii şi desfacerii, pe motiv că, pe rând, învinuiţii sunt „daţi deoparte” pe seama a tot felul de chichiţe juridice care au asupra dosarului efectul găleţii cu apă asupra unui foc de tabără. Trist e că în tot acest timp, numeroase alte dosare penale complicate, care au în spate fraude gigantice, de zeci de milioane de euro, stau la coadă, iar termenul de prescriere a faptelor se apropie în galop. Dar asta e o cu totul altă poveste, pe care o voi detalia altă dată.

În fine, e de remarcat că principalele aşteptări ale românilor în lupta anticorupţie sunt legate de privatizări şi – curios – de sistemul sanitar, acolo unde, după cum spuneam într-un recent editorial, nu e vorba de plicul dat chirurgului, ci de achiziţiile publice aberante, la preţuri nesimţite, care au secătuit bugetul de sănătate până la stadiul de abandonare a pacienţilor. Vă urez viteză în anchete, domnilor procurori!

LECŢIA DE FURAT/ Milimetrul mic face miliardul mare

Credeaţi că s-au terminat metodele de furat? Ba uite că nu! De ceva timp am o pasiune un pic mai ciudată: iau la bani mărunţi licitaţiile de achiziţii de bunuri şi servicii în care sunt implicate instituţiile publice gălăţene.

O bună bucată de vreme am „disecat” devize şi calculaţii de preţ. Ia să vedem noi cât costă kilul de cuie, litrul de vopsea, metrul cub de cherestea! Recunosc, n-am găsit multe abateri spectaculoase, însă nu pentru că n-aş fi fost suficient de insistent în investigaţie, ci pentru că – să o spunem pe şleau – pe tărâmul acesta, al construcţiilor, se fură chinezeşte, cu picătura. Dar la final se adună. Şi ce se adună!

Spre exemplu, lipsa a doi milimetri din grosimea unui strat de asfalt în suprafaţă de câteva mii de metri pătraţi nu se bagă seamă, dar contează. Să zicem că se asfaltează o/un stradă/drum de 500 de metri lungime şi 6 metri lăţime, adică de 3.000 de metri pătraţi. Doi milimetri lipsă la grosimea stratului pare un fleac. Însă înseamnă – n-o să vă vină să credeţi! – 60 de metri cubi de asfalt. Respectiv, circa 70 de tone. Cum preţul mediu al unei tone de asfalt de calitate medie este de 80 de euro (cu tot cu TVA), aflăm că din buzunarul contribuabilului dispar, din condei, cam 5.600 de euro. Cu manopera plătită pentru asfaltul fictiv se ajunge pe la 8.000 de euro. Simplu, curat, eficient, insesizabil. Imaginaţi-vă ce înseamnă 1 sau 2 centimetri mai puţin (practică de altfel obişnuită) şi înmulţiţi şi cu numărul de străzi şi drumuri asfaltate anual în judeţul nostru. O să obţineţi o sumă ameţitoare, ce bate spre 6-7 milioane de euro. Pe an şi doar în judeţul Galaţi!

Însă subţiatul asfaltului e doar o latură a controversatei afaceri cu drumurile noastre cele găurite. Un ban bun şi nemuncit iese şi din plombare. Care plombare se studiază, se planifică şi se plăteşte, însă de făcut se face doar din doi în doi. Mergeţi de la Galaţi la vama Oancea sau de la Vânători la Târgu Bujor şi o să înţelegeţi ce vă spun. Pe acele drumuri s-a plătit plombarea (başca faptul că au luat unii bani pentru a număra gropile, ca să se ştie cât va costa lucrarea). Voi vedeţi vreo plombare?! Eu nu!

Şi dacă ar fi doar hoţiile de la drumuri şi străzi, ar mai fi cum ar mai fi. Alarmant este că octopodul şi-a întins tentaculele şi în alte zone, care până acum păreau în afara controlului politic şi a suspiciunilor de corupţie. Mai nou, a intrat în acţiune metoda „pe bucăţi, băieţi, pe bucăţi”. Aceasta constă în fărâmiţarea contractelor de achiziţie publică până la valori care nu mai necesită licitaţie. Deci se poate face negociere cu încredinţare directă către un singur ofertant, ales „pe sprânceană” de către şeful instituţiei contractante.

Metoda este aplicată la scară largă în instituţiile medicale gălăţene care, în ultimele trei luni, au făcut achiziţii de sute de mii de euro (medicamente, dispozitive medicale şi lucrări de construcţie) fără să mai organizeze vreo licitaţie. Cu alte cuvinte, autorităţile gălăţene preferă să cumpere scump ceea ce ar putea cumpăra ieftin, în vreme ce pacienţii sunt nevoiţi să îndure condiţiile groaznice din spitale (că, deh, nu sunt bani…) şi trebuie să aducă de acasă aspirina şi bandajul.

Cu riscul de a cădea în retorism, nu pot să nu mă întreb – că altceva nu pot face, din păcate – oare procurorii gălăţeni şi inspectorii Curţii de Conturi ce părere au despre aceste afaceri necurate?

AŞA NU SE MAI POATE!/ Amanta noului şef vrea să iasă-n faţă!

Schimbarea şefilor de instituţii publice – „deconcentrate”, în noua limbă de lemn a naţiei – este tot timpul un bun subiect de presă.

Toată lumea e curioasă cine pe cine înlocuieşte, ce grozăvii va dezvălui „noul” despre „vechiul”, dar şi ce catastrofe biografice va pune înlocuitul pe seama înlocuitorului. Urmează linia a doua de curiozităţi: ce avere are noul, ce-i face nevasta, cum o cheamă pe amantă şi, la o adică, pe cine a pupat/plătit ca să acceadă la funcţie. Aşa a fost mereu şi, bănuiesc, ritualul nu se va schimba prea curând.

Anul acesta, însă, pentru prima dată de la căderea lui Ceauşescu, înlocuirea şefilor de deconcentrate nu s-a mai suprapus cu schimbarea puterii politice. Ciudat, ghilotina n-a mai picat, fiind înlocuită cu o discretă tragere a preşului de sub picioare, selectiv, după criterii indescifrabile. Puterea USL a arătat un fel de sfială în a schimba şefii locali, aşa că administraţia publică e acum o masă eterogenă, cu risc exploziv: pesedişti amestecaţi cu pedelişti, uneperişti combinaţi cu liberali, totul cu garnitură de pecişti. Cam mulţi pecişti.

Mare brânză nu prea iese din toată această îmbârligătură. Unii şefi îşi fac meseria, căci mai există pe funcţii, pe ici, pe acolo, şi ceva specialişti. Alţii, respectiv cei care n-au fost binecuvântaţi cu pricepere profesională, trag sforile în favoarea unui partid sau a altuia, că doar-doar or supravieţui pe scaun mai departe. Alţii pur şi simplu taie frunză la câini, pentru că fie nu se pricep la altceva, fie n-au chef de muncă, fie aşteaptă să-i lovească din clipă în clipă mazilirea.

Una peste alta, în administraţie e o ţâr’ de haos. Se munceşte cam în dorul lelii, se plătesc poliţe, se pun pioneze pe scaune, dulceaţă în galoşi şi reclamaţii la DNA. Evident, plătitorii de taxe şi impozite nu asta aşteaptă de la administraţia publică, ci rezolvarea problemelor obştii. Care probleme se adună pe zi ce trece, devin mai complicate şi mai greu de rezolvat. Îi pasă cuiva că lucrurile merg prost? Pare-mi-se că nu prea, căci altfel ar reacţiona.

Bunăoară, am cazul şefei de la Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Galaţi. Solicitată de reporterii Vieţii libere să furnizeze o serie de informaţii publice, care ţin fix de motivul pentru care este plătită din impozitele şi taxele plătite de contribuabili, a refuzat. Uite-aşa! Nu vrea domnia-sa să discute cu Viaţa liberă, deci nici cu gălăţenii care pun leu peste leu pentru a-i plăti leafa.

Trec peste faptul că legea o obligă pe doamna director să furnizeze acele informaţii. Trec şi peste faptul că a fost numită de PD-L, pe criterii politice, lucru pe care l-a şi subliniat în primul discurs pe care l-a adresat celor din subordine. Trec chiar şi peste faptul că doamna director aplică, din ce am aflat, metode opresive incredibile împotriva incomozilor (am auzit că unor salariaţi li s-a tăiat telefonul, internetul şi curentul din birou!). Nu pot să tolerez însă aroganţa de care dă dovadă. Dispreţul  pe care îl manifestă faţă de contribuabili.

Ca plătitor de taxe, cer actualei puteri politice să ia urgent măsuri! Să schimbe naibii vechea gardă! Căci fiecare zi de întârziere nu face altceva decât să crească nivelul de frustrare publică. Asta v-aţi propus?

Clanul Boldea şi complicii corupţi din sistemul public

Recunosc, am avut gânduri păcătoase! Atunci când Mihail Boldea a fost arestat, m-am gândit instantaneu şi la cei doi fraţi ai acestuia, mezinul Ştefan şi nenica Valentin, căci nu-i vedeam deloc decuplaţi de la scenariul penal pus la cale de fostul deputat. Iar dacă în acel moment am ezitat să fiu categoric în privinţa implicării tuturor fraţilor Boldea în afaceri necurate, iată că acum am confirmarea faptului că instinctul nu m-a înşelat. Da! Există un clan Boldea, iar fărădelegile săvârşite de cei de trei fraţi sunt la o scară mult mai mare decât se bănuia iniţial.

La ora când redactez aceste rânduri, procurorii DIICOT răscolesc actele şi computerele de la sediul Direcţiei de Sănătate Publică Galaţi. Mai înainte au descins la locuinţa doctorului Valentin Boldea. Anchetatorii suspectează (probabil în baza unor probe, căci mă îndoiesc că e doar o demonstraţie de forţă) că  fratele mai mare al fostului deputat Mihail Boldea a ţepuit spitalele gălăţene cu peste o jumătate de milion de euro. Anchetatorii vorbesc despre facturi false, lucrări plătite din bani publici dar făcute doar pe hârtie, şpăgi grase.

Culmea, potrivit DIICOT, operaţiunile ilegale s-au făcut sub protecţia şi consultanţa juridică a lui Mihail Boldea, care, din ce se vede, transformase calitatea sa de parlamentar în cheia de boltă a unei caracatiţe infracţionale cum doar la mafioţii lui Al Capone am mai cunoscut. Lista faptelor şi infracţiunilor este înfiorătoare. Terenuri furate de la stat, case furate de la adevăraţii proprietari, torturarea martorilor incomozi, falsificarea unor identităţi, deturnare de bani publici, falsificare de documente fiscale, evaziune, şantaj, mită. Lipseşte doar crima, dar nu m-aş mira foarte tare dacă anchetatorii ar descoperi şi o astfel de infracţiune în acest hăţiş de întâmplări.

Există însă şi o uriaşă capcană în toată povestea. Se vorbeşte mult despre faptele fraţilor Boldea, dar prea puţin despre complicii acestora. Oricât de grave ar fi infracţiunile săvârşite de Boldea, nu trebuie să uităm că el a beneficiat de sprijinul unei adevărate armate de funcţionari ai statului român. A fost ajutat de prefecţi şi subprefecţi, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai Consiliului Judeţului, şefi şi angajaţi de la Cadastru, şefi şi angajaţi din Poliţie, procurori, judecători, notari, avocaţi, primari, oameni politici. Fraţii Boldea nu au ieşit la drumul mare cu pistolul. Nu sunt bandiţi singuratici. Nu au atentat la proprietate după o beţie în trei în bucătăria garsonierei. Nu! Ei au fost o parte importantă a unui sistem corupt, mafiot, compus din zeci, dacă nu cumva sute de funcţionari publici.

Cred că organele de anchetă au datoria să identifice tot acest putregai şi să-i trimită în faţa judecătorilor pe toţi cei care au participat la reţeaua infracţională condusă de Mihail Boldea. Dacă totul se va rezuma doar la fostul avocat şi la fraţii lui, atunci se cheamă că tot spectacolul mediatic care ne-a fost servit e doar un circ ieftin.

MERCURIALUL ŞPĂGII/ Cât costă să cumperi un prefect de judeţ?

Nu aş fi crezut, până la dosarele Aviasan şi Hortigal, că fantoma corupţiei poate ajunge atât de lesne la nivel de înalt funcţionar public. Auzisem până atunci legende nenumărate. Spre exemplu, prin 1993-1996 era la modă informaţia cum că fostul senator Ilie Plătică avea parte (zeciuială – de unde şi era poreclit „10%”) la toate contractele dintre stat şi firme private. Habar n-am dacă aşa a fost. Au curs râuri de cerneală, dar dovezi nu a furnizat, niciodată, niciunul dintre cei care prezentau bârfa ca fiind 100% adevăr.

Prin 1996-2000 a fost rândul fostei deputate ţărăniste Elena Iacob să intre în malaxorul ştirilor underground despre corupţie. S-a speculat la greu că doamna cu pricina semna privatizări de fabrici socialiste pe trei pungi de cafea şi-un cartuş de Kent. Evident, nu a dovedit nimeni asta, aşa că mitul şpăgii către demnitarii gălăţeni a rămas pe mai departe doar un mit.

Şi după 2000 am asistat, în special în presa „de nişă”, la aceeaşi avalanşă de „dezvăluiri” fără dovezi şi de informaţii cu formă, dar fără fond. Bunăoară, un deputat de la PD era acuzat că ia şpagă sub formă de camioane pline cu grăunţe de păpuşoi. Citeam şi mă cruceam. Şi aşteptam ca organele statului să ia măsuri. Nu s-a întâmplat. Complicitate? Mită în formă continuată? Minciună? Greu de spus.

De-abia după scandalul Boldea (Afacerea Aviasan) a început să se vadă o ţâră din luminiţa de la capătul tunelului. N-aş putea paria că Boldea a fost primul corupt dintre demnitarii gălăţeni. Aş miza mai degrabă că nu, însă hoţul neprins e negustor cinstit. Juridic vorbind. Dincolo, însă, de bănuieli şi de crâmpeie de adevăr, istoria va consemna o realitate tristă: Mihail Boldea  este primul deputat de Galaţi ajuns la zdup pentru corupţie şi crimă organizată, iar Aura Luchiniuc  este primul şef important de instituţie arestat. Cronica înaltei corupţii gălăţene începe cu ei.

Scandalul Hortigal este a doua poveste de acest gen. Prefectul Cosmin Păun a făcut cadou unui afacerist, prin acte complet ilegale, terenuri ale statului în valoare de peste 40 de milioane de euro. Personal, mi se pare că la mijloc este un act de corupţie, mai ales că se vorbeşte despre o şpagă de un milion de euro. Suma este credibilă căci, din ce se aude, Păun nu este primul demnitar de Galaţi momit cu această mită în afacerea Hortigal. Există informaţii că alţi doi-trei foşti prefecţi şi subprefecţi au primit „oferta”, dar că au refuzat-o, pe principiul că libertatea e mai scumpă.

Nu pot decât să-mi scot pălăria în faţa acelor înalţi funcţionari incoruptibili. Din păcate nu ştiu sigur numele prefecţilor şi subprefecţilor care au refuzat şpaga de la mafia imobiliară, aşa că evit să speculez. Nu de alta, dar în intervalul cu problema s-au derulat vreo 5-6 oameni pe amintitele funcţii şi, din ce se pare, doar unii au fost „ofertaţi”.

Îi felicit pentru verticalitate şi sper că nu e doar  instinctul de conservare la mijloc. Îi respect, dar vreau să le spun că i-aş fi declarat eroii mei – alături de Superman şi Spiderman (glumesc!) – dacă îi DENUNŢAU la DNA pe cei care au încercat să-i mituiască. În acelaşi timp, trebuie să admit că viaţa unui înalt funcţionar este mai complicată decât pare şi că adevărul nu este – de multe ori – cea mai bună soluţie politică. Din păcate.

Povestea porcului de un milion de euro. Şpagă!

A fost odată, ca niciodată, un purceluş. Era un purceluş rotofei şi cuminte, cu urechiuşele roz şi coada îmbârligată. Primul lucru pe care l-au observat la el cei din jurul lui a fost că purceluşul era obsedat de matematică şi de geografie. În schimb, la civică şi la citire era cam vraişte, dar toată lumea a pus asta pe seama geneticii. „Are înclinaţie spre ştiinţa exactă”, îl evaluau, îngăduitoare, rudele grohăitoare.

Ambiţia lui, din fragedă pruncie, era să înveţe să înoate. Să fie un campion al apelor. Se visa plutind pe mările şi oceanele lumii, cu soarele în faţă şi vântul din pupa. Iar visul i-a devenit realitate. Imediat după ce a terminat şcoala a fost, câţiva ani, un adevărat lup de mare, deşi sub blana cenuşie de canidă i se vedea din când în când şoriciul roz. Şi gros.

Însă marea a fost, până la urmă, doar un capriciu. După o vreme, plictisit de briză şi tangaj, a ales să trăiască pe uscat. Dar parcă n-avea stare în cele două camere ale coteţului său decomandat şi în micuţa curte cu napi în care râma zilnic, la privat. De altfel, revenirea pe pământ, după atâta singurătate foşnitoare pe apă, îi activase un „nu ştiu ce” în creier: o nevoie nestăvilită de a vorbi mulţimilor. De a expune idei, paradoxuri, paradigme, bancuri cu Bulă, filosofii electorale, robinsonade economice. Aşa că a intrat în politică.

La început, adversarii şi partenerii lui de jonglerii cu vorbele nu au reuşit să-l „citească”, să-i identifice poziţia în lanţul trofic. Părea cam oaie. De-abia după o vreme s-au prins că sub lâna miţoasă se ascunde de fapt un lup sadea. Mult mai târziu avea să apară şi cealaltă revelaţie, de tip „matrioşka”: sub blana de lup de pe sub blana de oaie se afla şoriciul. Natural. Ecologic. Gros.

Între timp, însă, purceluşul de altădată devenise un porc sadea. Mare. Impozant. Cu rât puternic şi arogant. Cu colţi sfâşietori şi măsele de cremene. Nu mai avea nevoie de blana de oaie. Şi nici de blana de lup. Îi era suficient şoriciul gros şi coada ţanţoşă. Porcul ajunsese în vârful piramidei trofice.

Un vechi proverb chinez spune că „nu există suiş fără coborâş”. Avea să simtă asta şi porcul nostru, într-o noapte cu parfum de Ignat politic. Alungat din cocina puterii, el a luat calea pribegiei. Într-un oraş cu aer ozonat de la soare-apune. Şi-a cumpărat acolo un coteţ cu multe camere şi cu o tarla mare de napi. Încă nu am văzut factura tranzacţiei porcine, dar legendele pomenesc de ceva sute de mii de euro. „De unde? De unde?”, ciripeau vrăbiuţele pe ramuri.

Nu e moral să laşi vrăbiile fără răspunsuri! Aşa că am demarat o investigaţie jurnalistică. Am veşti că nu sunt singurul care vrea să îndestuleze curiozitatea vrăbiuţelor. Cică ar mai fi şi alţii, cum ar fi DNA şi DIICOT. Una peste alta,  foarte curând voi face public modul cum purceluşul rozaliu a ajuns un mare porc. Mai precis, o să aflaţi adevărata poveste a porcului de un milion de euro. Şpagă.

P.S.: Promit să îl premiez cu 100 de centimetri pătraţi de şorici (cu sare) pe primul cititor care ghiceşte – aici sau pe e-mail – cine este personajul.

VOCEA MOLDOVEI/ Scaunul blestemat face victima 42!

Miercuri, ca din senin, procurorii anticorupţie l-au reţinut pentru audieri pe arhitectul-şef al Galaţiului. Omul era pe funcţie interimar, de nici patru luni, şi e greu de spus cum a reuşit, în doar câteva zeci de zile de muncă, să încalce legea atât de grav încât să fie cazul de o intervenţie a DNA.

Nişte bănuieli am însă, căci istoria funcţiei este presărată cu incidente, scandaluri, demisii spectaculoase şi scenarii de tip interlop.

Nu de alta, dar în ultimii 20 de ani Galaţiul a avut – ţineţi-vă bine! – fix 42 de arhitecţi-şef. O armată de oameni! Iar fiecare a ocupat scaunul amintit, în medie, doar undeva la 6 luni.

Al 42-lea arhitect şef, Ion Banaş, a fost, cum spuneam, deja reţinut de procurori, deci se poate spune că mandatul lui, început în ianuarie 2011, a expirat deja. Înaintea lui, pe post a fost o domnişoară sfioasă, Florentina Iugan, care a demisionat din funcţie după circa un an, invocând presiunile uriaşe la care este supusă. Mai pe româneşte, domnişoara era permanent presată de o serie de directori din Primărie, care încasau şpăgile, iar ea era pusă să semneze întru legalitate tot felul de acte care consfinţeau abuzuri crase.

Dacă domnişoara Iugan a găsit tăria de a demisiona în faţa presiunilor şi ameninţărilor mafiote (pentru că se ajunsese şi la asta din cauză că arhitecta refuza să semneze!), se pare că Ion Banaş a găsit o soluţia mai puţin stresantă: a luat şi el şpagă, acceptând rolul de membru al „famigliei” din Primăria Galaţi.

Singura problemă este că scaunul blestemat nu l-a iertat nici pe el, aşa cum nu i-a iertat nici pe ceilalţi 41 de înaintaşi ai lui. Să vedem ce va face arhitectul şef cu numărul 43. Să înceapă pariurile!