O nouă autostradă pentru hoţi

De la o vreme mă izbesc frecvent de o noţiune interesantă: declaraţia pe propria răspundere. Sintagma este pomenită din ce în ce mai des în tot mai multe acte juridice, fiind, din ce-mi dau eu seama, un fel de panaceu. Cam ca „văru’” de la site-ul care te scapă de canapeaua veche fără bătăi de cap şi-ţi face rost de bormaşină cât ai zice „balamuc”. Tare, văru’!

Aşadar, declaraţia pe propria răspundere este noul invadator din viaţa noastră. După ciumă, căpuşe, TVA şi internet (ca să enumăr doar câteva dintre elementele invazive din ultimul mileniu), iaca vine el, documentul care e capabil să dea peste cap sau să rezolve totul. După caz. Căci şi ciuma a avut efectele ei pozitive, cum ar fi că după decimarea în masă a populaţiei a crescut exploziv simbria puţinelor slugi disponibile.

Declaraţia pe propria răspundere e vedeta momentului. Uite, bunăoară, dacă vrei să-ţi faci un buletin nou nu mai trebuie să dai un anunţ din care să se afle ce şi cum. Nu. Dai matale o simplă declaraţie pe propria răspundere şi te alegi cu un act de identitate nou-nouţ. Taxe mai puţine, birocraţie simplificată. Pare ideal, însă trebuie să ţinem cont că nu trăim într-o societate perfectă, cu oameni perfecţi. Ce te faci dacă omul declară pierdut ceea ce n-a pierdut, iar din chestia asta se poate naşte o activitate infracţională? Nu cumva acel filtru – cu anunţ de pierdere, cu termen de aşteptare – avea rolul să mai tempereze din ideile cu iz penal? Eu aş zice că da.

În actualele condiţii legislative, noul document îl exonerează pe pierzător, în baza unei simple semnături (nici măcar cu autentificare notarială), de eventualele consecinţe juridice declanşate de folosirea abuzivă a actului declarat pierdut. Iar asta nu e bine, domnule legiuitor…

Cam la fel e şi la licitaţii. O mulţime de acte doveditoare (unele cruciale) sunt înlocuite, hodoronc-tronc, de declaraţii pe propria răspundere. Orice escroc poate avea lesne acces la banii publici semnând pe o foaie A4 cum că e cinstit. Îl verifică cineva? Rar spre deloc. Şi, uite-aşa, ne pomenim că firma care câştigă licitaţia de reabilitarea a străzii Ana Ipătescu  – asta ca să dau un exemplu la îndemână – are bonitate financiară doar din… pix. Dă faliment, se pierd bani publici, se întârzie modernizarea oraşului.

Se-ntâmplă şi în industria media. Mai nou, la licitaţiile de publicitate se prezintă tot felul de inşi care declară pe propria răspundere – cât să acopere cerinţele caietului de sarcini – tiraje impresionante şi acoperire regională. Tirajul de 700 de exemplare zilnic urcă din condei la 5.000 de exemplare. Distribuţia pe trei cartiere şi-o mahala se extinde la cinci judeţe şi şapte municipii. Fabulaţii. Din păcate, nu s-a sesizat nimeni că avem de-a face cu fals şi uz de fals, deşi la mijloc sunt bani publici. Minciuna – cu conotaţii penale, mare atenţie! – a fost înghiţită fără probleme de cel puţin patru autorităţi şi societăţi publice gălăţene, care probabil că vor avea de furcă, în curând, cu Curtea de Conturi.

Una peste alta, declaraţia pe propria răspundere a devenit noul cec fără acoperire. Fabrică realităţi paralele, autentifică minciuni şi deschide portofele. Socotesc că legiuitorii noştri ar face bine să ia taurul de coarne şi să reglementeze urgent această procedură, căci sub pretextul simplificării lucrurilor au deschis o ditamai autostrada pentru escroci. Şi nu e bine!

Cam multe „accidente penale” în PNL…

Cu riscul de a-i supăra pe câţiva oameni importanţi din urbe (tocmai ce am primit un premiu – e drept, onorific – de la liberalii gălăţeni), trebuie să constat, cu o oarecare îngrijorare, că de la o vreme tot mai mulţi membri marcanţi ai PNL sunt implicaţi în poveşti controversate, unele cu iz penal.

Nu spun că liberalii ar fi fost până acum fecioarele neprihănite ale politicii româneşti. Departe de mine o astfel de impresie, căci ştiu bine cum s-au „învârtit ploile” la Galaţi în ultimii 24 de ani. Totuşi, până acum vreo trei-patru ani „accidentele penale” erau extrem de rare în rândul liberalilor, care erau consideraţi mai degrabă inflexibili decât şpăgari. Însă situaţia s-a schimbat destul de mult între timp, iar „coliziunile” liberalilor cu procurorii s-au înmulţit considerabil. Iar asta nu pare chiar o întâmplare.

Recunosc că nu mi-aş bate prea mult capul cu această chestiune politică (ei, liberalii, ar trebui să fie mai îngrijoraţi de situaţie) dacă în joc nu ar fi, în esenţă, chiar „motoarele” democraţiei. Mă gândesc aici (pe un model ideal, nu neapărat şi perfect aplicabil) la echilibrul fragil dintre forţele divergente care produc progresul societăţii. Or, aşa cum merg lucrurile acum în politica românească, PNL pare singurul partid de dreapta care ar fi capabil (la o adică)  să facă faţă tăvălugului stângist.

La putere sau în opoziţie, o dreaptă puternică poate ţine dreaptă balanţa guvernării, căci mentalitatea eminamente socialistă – mă rog, social-democrată – nu conduce la progresul societăţii decât arareori. La fel cum nici strategiile copleşitor de dreapta nu-s întotdeauna eficiente. E clar că în acest moment (în care stânga domină net eşicherul politic) este nevoie de o dreaptă relevantă în România, pentru ca statul să nu rămână doar un colector de taxe (din ce în ce mai mari şi mai multe) şi un împărţitor de pomeni (mai mult sau mai puţin electorale). Nu mă bag la capitolul şpăgi, căci asta e treaba oamenilor legii.

Personal, văd PNL ca fiind un punct de echilibru necesar. Este evident că alternativele nu sunt tocmai strălucite. Democrat-liberalii sunt mai curând o struţo-cămilă politică rămasă fără orizont. Ţărăniştii – hm, oare ce-ar crede Corneliu Coposu despre această realitate tristă? – au ajuns partid de scară de bloc. Iar alte grupări de dreapta nu-mi vin în minte, iertată să-mi fie ignoranţa.

Ca urmare, mă aştept (asta aşa, ca „om de bine”; în definitiv e treaba liberalilor cum îşi gospodăresc propria „ogradă”) ca PNL să treacă urgent printr-o reformă de profunzime. Îmi place să cred că seniorii vor avea înţelepciunea să accepte coabitarea cu lupii tineri, iar noua generaţie va avea răbdarea să înveţe lucrurile bune de la vechea generaţie. Mă rog, cu limitele de rigoare căci, bunăoară, sunt tare curios ce vor face liberalii în privinţa noilor coduri juridice, având în vedere că sunt prinşi într-o dilemă de proporţii: pe de o parte impulsul de a spăla şi ei nişte dosare penale, iar pe de altă parte dorinţa de a rămâne în afara scandalului.

O să spuneţi că e treaba lor şi că nu trebuie să-i pese presei de soarta unui partid. Nu-i chiar aşa! O dreaptă slabă şi necredibilă ar afecta serios echilibrul democraţiei româneşti căci, în lipsa unei concurenţe serioase, stânga va crede că a pus bazele împărăţiei mesianice de 1000 de ani. Şi-atunci să te ţii balamuc!

Pledoarie pentru civilizaţie/ Jos garajele!

Decizia Primăriei Galaţi de a demola (sper toate) garajele din oraş mi se pare salutară. Chiar dacă sunt destule voci care contestă vehement măsura (fie din avânt politic, fie pentru apărarea privilegiului de a avea magherniţă în centru), este foarte clar că „garajiada” a atins la Galaţi proporţii insuportabile. Oraşul este sufocat şi sluţit de aceste construcţii inestetice, care nu servesc în fapt nici unui interes public (deşi am auzit şi o astfel de explicaţie halucinantă!), ci doar unor interese strict personale.

Oricum am analiza situaţia – urbanistic, funcţional, financiar – garajele trebuie să dispară de pe domeniul public. Urgent. Necondiţionat. În loc se pot face mai multe parcări publice. Cu sau fără taxă, simple, subterane sau etajate, e mai puţin important. Cert este că toate aglomerările de coteţe trebuie să fie rase de pe faţa pământului. Nu doar cele de la Ancora, ci toate, din toate cartierele.

În nici un oraş civilizat din Europa nu există astfel de aberaţii arhitecturale. Sunt sigur că nici la noi n-ar fi existat dacă oraşul ar fi fost condus în mod RESPONSABIL, iar primarii Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae s-ar fi gândit mai mult la viitorul urbei şi mai puţin la capitalul electoral obţinut pe baza aprobărilor semnate –  cu inconştienţă aş zice – la băile de mulţime sau la şedinţele de partid.

Însă trecutul e trecut. Contează mai mult prezentul şi viitorul. Şi contează şi sacrificiile pe care va trebuie să le acceptăm fiecare dintre noi pentru a putea lăsa urmaşilor noştri un oraş modern. Dacă ne gândim doar la interesele meschine, personale, cu siguranţă că vom rămâne la acelaşi statut de codaşi ai Europei. Vom admira în continuare, uşor ofticaţi, oraşele civilizate, curate, aerisite, cu „ştaif” arhitectural. În acelaşi timp ne vom întrista mereu când ne vom gândi la urbea noastră, cea ponosită, invadată de câini fără stăpân şi sufocată de magherniţe.

Argumentele celor care se opun demolării garajelor sunt, în opinia mea, destul de subţiri. Până şi explicaţia cea mai importantă, cum că un astfel de coteţ generează un venit anual la bugetul local (în fapt câteva sute de lei), este destul de stupidă. Atunci hai să facem bordeluri şi magazine de droguri prin toate cotloanele oraşului, că şi astea ar putea genera impozite, nu? Să umplem parcurile de „păcănele” şi cârciumi, că şi de acolo ies bani! Mai bine hai să recunoaştem, cu francheţe, că este absurd să sacrificăm estetica oraşului şi calitatea vieţii majorităţii populaţiei doar pentru a încasa câteva zeci de mii de lei pe an la buget şi pentru a face fericiţi vreo 2000 de posesori de garaje.

Edilii au socotit că, în medie, în loc de 10 garaje se pot face 30 de locuri de parcare, plus ceva spaţiu de relaxare pentru locuitorii zonei. Nu mai pun la socoteală capitolul estetic, căci indiferent ce s-ar face în locul acestor coteţe e un pas înainte. Aşadar, demolarea garajelor înseamnă triplarea locurilor de parcare (!), plus, ca bonus, modernizare urbană.

Iar cine vrea neapărat să aibă clădirea lui pentru maşină şi murături, nu poate decât să cumpere 20 de metri pătraţi de teren şi să-şi facă acolo garaj cu beci pe trei niveluri, în care să-şi amenajeze depozit de butoaie cu varză murată, cramă, salon de chefuri, magazie de vechituri, sau ce-o vrea el. Spaţiul public trebuie să rămână la dispoziţia tuturor locuitorilor acestui oraş. Jos garajele!

Lecţia de optimism/ Putem face minuni în 2014

Anul 2013, cu bunele şi cu relele lui, e deja amintire. Am tras linie, am socotit şi am ajuns la multe concluzii. Paharul e pe jumătate plin, dar şi pe jumătate gol, aşa că este loc de toate interpretările, fie ele optimiste sau depresiv-pesimiste. Dar trecutul e trecut. E vremea să ne gândim la provocările pe care 2014 ni le oferă. Iar cel mai bine despre asta nu puteţi vorbi decât dumneavoastră, cititorii noştri. De aceea, aduc aici un top cu cele mai importante dorinţe postate în 2013 pe site-ul Vieţii libere. Este, după părerea mea, cel mai bun sondaj de opinie posibil şi, fără îndoială, ar trebui să fie un ghid pentru aleşii noştri, în 2014.

Afaceri publice mai transparente. Aproape 6.500 de gălăţeni au simţit anul trecut impulsul de a-şi spune opinia despre modul cum au fost cheltuiţi banii publici. Au fost multe critici (unele foarte dure), puţine aprecieri, iar opinia generală e clară: aleşii trebuie să spună mai des alegătorilor ce au făcut cu banii, cât au costat parcul şi strada, cât a costat concertul, ce salariile iau funcţionarii statului şi pentru ce, când au de gând să rezolve chestiunile publice presante. N-o spun eu, o spun plătitorii de impozite şi taxe, adică cei a căror voce este esenţială în orice democraţie.

Renaşterea oraşului. Peste 6.000 de comentarii au fost legate, în 2013, de starea oraşului. A fost potop de opinii! Iar oamenii şi-au vărsat amarul, căci impresia generală este că, din păcate, Galaţiul şi-a pierdut gloria de altădată. De ce? Explicaţiile sunt multe şi complicate, dar converg, în cea mai mare măsură, spre ideea că am fost abandonaţi de aleşi şi că interesele meschine au copleşit totul. S-a comentat îndelung despre degradarea unor simboluri importante ale urbei (clădiri, monumente, faleza), despre haosul urbanistic (garaje, chioşcuri, lipsa unei viziuni arhitectonice), despre „durerea în cot” a celor plătiţi, din bani publici, să facă treabă. Cititorii „Vieţii libere” speră la proiecte viabile în acest sens şi nu la maşinării de tocat bugete  sau de plătit poliţe „duşmanilor”.

Circa 5.500 de mesaje au vizat nevoia de infrastructură, fie că în discuţie a fost dilema pod sau tunel, ori chestiunea aeroportului, a autostrăzii sau a transportului pe Dunăre. Că nu avem – e clar. Că trebuie să avem – e şi mai clar. Cum şi când o să avem, sperăm să aflăm în 2014, când gălăţenii nădăjduiesc să fie demarat primul proiect de infrastructură de anvergură. Nici nu mai contează care. Important e să înceapă ceva.

Străzi mai sigure. Peste 5.000 dintre comentariile postate de dumneavoastră în 2013 au fost pledoarii pentru străzi mai sigure, fie că vorbim despre calitatea asfaltului, despre marcajele rutiere sau despre responsabilitatea şoferilor. Asta vrea oraşul, asta trebuie să primească, iar în primul interviu cu primarul chiar despre asta vom discuta, în amănunt. Ca să ştie tot omul la ce trebuie să se aştepte.

Evident aceste teme majore sunt doar câteva dintre sutele de probleme pe care dumneavoastră, prietenii noştri, le-aţi semnalat în ediţia electronică a „Vieţii libere”. Vă rugăm să continuaţi să vă spuneţi opinia, cu curaj. Avem nevoie de voi, oamenii cu simţ civic din acest oraş, pentru că numai aşa putem da edililor un semnal corect despre nevoile locuitorilor urbei. Împreună putem face minuni!

DILEME DE TRANZIŢIE/ Faliment sau jaf mascat?

Cuvântul „faliment” nu este deloc pe placul românilor. Termenul s-a întipărit în conştiinţa colectivă la categoria „ruşinos”, iar această percepţie nu se va schimba, cu siguranţă, prea curând. Dacă este să facem ad-hoc un sondaj pe stradă, vom constata că peste 90% dintre cei intervievaţi privesc falimentul dintr-o perspectivă cu conotaţii biologice: o moarte tragică, cu bocitoare, gropari şi cruce la căpătâi.

Contrar obiceiurilor mioritice, prin Europa de Vest lumea e mult mai relaxată în ceea  priveşte incapacitatea unei firme în a-şi continua activitatea. Pentru vestici, falimentul este de obicei şansa ca o afacere cu potenţial să fie salvată de la hăcuire. Practic, ei pun în siguranţă creditorii şi blochează, prin administrare specială, abuzurile şi speculaţiile. În acest fel, reuşesc să redreseze circa 40% dintre firmele în dificultate.

La noi e altfel. Statisticile ministerului Justiţiei arată că doar 6% dintre companiile româneşti care intră în insolvenţă reuşesc să se salveze la finalul reorganizării judiciare. Restul de 94% se desfiinţează. Grav e că în urma firmelor radiate rămân „găuri uriaşe” – adică vânzarea activelor nu acoperă nici pe departe datoriile. Reorganizarea este de cele mai multe ori un jaf mascat. Sau mascarea unui jaf, după caz. Găsim exemple cu duiumul la Galaţi.

La acest dezastru – că dezastru este modul cum se gestionează insolvenţele în România! – contribuie în mod decisiv trei factori. Primul este o ciudată teamă (ruşine?) de faliment, care-i orbeşte pe managerii companiilor şi-i determină să se abţină de la deciziile radicale până când, vorba proverbului, măgarul e deja înecat în fântână. Al doilea factor este cel legislativ: legile sunt mult prea blânde cu cei care scufundă firmele cu bună ştiinţă.

În opinia majorităţii experţilor cu care am vorbit, dacă managerii ar fi solidari financiar cu firma în deciziile lor, atunci numărul deciziilor păguboase ar scădea drastic. Evident, există în lege procedura atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, însă – întreb şi eu, ca profanul – câţi administratorii au dat socoteală până acum cu averea personală? Vă răspund tot eu: nici unul! Tentative au fost dar, de fiecare dată, nu s-a ajuns la nici o finalitate, semn că legea este prost formulată, deci inutilă.

În fine, un al treilea motiv pentru care falimentele sunt atât de păguboase în România ţine de activitatea Fiscului, care ezită foarte mult să ia măsuri în cazul firmelor care adună datorii foarte mari către bugetele statului. De fapt, Fiscul ar trebui să devină „sanitarul” mediului de afaceri. Dacă o firmă nu-şi plăteşte impozitele, ce rost mai are să calculăm penalităţi pe care nu o să le încasăm niciodată? Doar ca să dea bine în statistici? Soluţia este ca Fiscul să fie instrument de bază în declanşarea insolvenţelor şi în controlul falimentelor în România.

Asumarea acestui rol ar avea efecte pozitive majore asupra mediului de afaceri căci, se ştie, o insolvenţă constatată din vreme, cât încă nu s-au adunat datorii colosale, poate să ducă inclusiv la redresarea afacerii şi, în cele din urmă, nu va produce pagube majore creditorilor. Economia va avea, deci, mai puţin de suferit, iar marile seisme sociale provocate de criză ar fi mult atenuate. Se bagă vreun parlamentar gălăţean la o iniţiativă legislativă în domeniu?

Unde nu-i cap, vai de picioarele profesorilor!

N-am întâlnit prea  mulţi oameni încântaţi de sistemul românesc de învăţământ. Nici eu nu i-aş da „like” pe facebook, la o adică. Îl consider un hibrid nereuşit, plin de obiceiuri proaste şi garnisit cu multe inovaţii a căror eficienţă pedagogică tinde către zero. Cred că foarte multe programe şcolare sunt formulate greşit, că elevii au la dispoziţie, de prea multe ori, manuale de o foarte proastă calitate (şi nu mă refer aici la calitatea hârtiei!), că printre profesorii cu chemare s-au strecurat şi mulţi indivizi chitiţi pe profit sau inşi care n-au găsit altceva de lucru.

Nu-mi place ideea că un profesor are voie să facă pregătire – pe bani – cu elevii cărora le predă la clasă. Nu este normal ca părinţii să facă în fiecare an chetă pentru a cumpăra mobilier şcolar. Este absurd că Primăriile nu asigură paza şcolilor, în vreme ce poliţiştii comunitari păzesc cârciumi, fac controale de protecţia muncii (!) şi numără pietonii. Este de neacceptat că şcolile cu 300 şi mai mult de elevi nu au la dispoziţie săli de sport, dar primăria cheltuieşte un milion de euro pe an pentru sponsorizarea unor cluburi profesioniste, care fac profit din sport.

Mă furnică pe şira spinării gândul că la clasele V-VIII se predau la fizică noţiuni care pot fi foarte utile unui inginer de la şantierul naval, în vreme ce cei mai mulţi dintre copii nu înţeleg nimic din fenomenele fizice care fac parte din viaţa lor. Este revoltător că liceenii trebuie  să analizeze la orele de limba română texte anonime, dar ajung să nu mai ştie cine-s Sadoveanu şi Sorescu şi ce-au scris ei. Mă sperie de-a dreptul faptul că geografia şi istoria au devenit un fel de balast, pe principiul că Google şi GPS-ul rezolvă pe loc orice dilemă.

Este scandalos că legea învăţământului nu pune în centrul ei copilul, ci tot felul de bazaconii organizatorice mai mult sau mai puţin logice, după cum a  pohtit omul ajuns în scaunul de ministru (vezi, spre exemplu, propunerea ministerială ca educatoarele să aibă facultate căci, deh, universităţile cam au lipsă de clienţi de la o vreme).

Dincolo de toate aceste nemulţumiri, care sunt ale majorităţii părinţilor cu copii de vârstă şcolară, cred că trebuie să admitem, cu toţii, că nu atât oamenii sunt marea problemă a sistemului, cât sistemul şi mai ales capul acestuia. Cei care au condus în ultimii 20 de ani Educaţia au bulibăşit totul. Iar efectele se văd deja: creierele din România au tot mai puţină căutare.

Zilele trecute m-am intersectat cu un exemplu de „modernizare” a învăţământului. O activitate pe care o credeam dispărută odată cu dinozaurii e încă vie. Profesorii sunt puşi să umble din uşă în uşă, până seara târziu,  pentru a face recensământul populaţiei şcolare. Evident, munca se face gratis, probabil ca o „recompensă” pentru salariile tăiate acum doi ani.

Într-o epocă a tehnologiei extrem de avansate, nici o minte luminată de la Bucureşti nu s-a gândit că toată această acţiune putea fi rezolvată, în doi timpi şi trei mişcări, cu ajutorul softurilor de evidenţă a alocaţiei pentru copii (softuri care au tot: adrese CNP-uri etc). Nu era nevoie ca zeci de mii de profesori să fie purtaţi, în afara programului, prin noroaie, pentru a afla ceea ce deja există într-o bază de date. Unde nu-i cap, vai de picioare! Picioarele profesorilor.

 

Domnilor consilieri locali, sunteți niște penibili!

Joi a fost ședință de Consiliu local. Bleah! A fost penibil. Scârbos chiar. Nimeni nu a ascultat pe nimeni, toată lumea contestat pe toată lumea, iar în final s-au împărțit niște privilegii (și premii în bani). În tot acest timp, problema căldurii Galațiului se afla undeva, cumva, într-o zonă abstractă pe care aleșii nu se deranjează să o observe.

Pe 15 decembrie, 200.000 de gălățeni riscă să rămână în frig. La acest termen, patrimoniul Apaterm SA – compania de furnizare a căldurii – va fi predat lichidatorului desemnat de judecători în dosarul de faliment al firmei. Asta înseamnă că furnizarea căldurii către oraș va înceta.

În mod normal, Consiliul local și Primăria ar trebui la această oră să caute cu disperare o firmă de distribuție. Că de asta i-am ales și îi plătim din banii noștri: să se ocupe de problemele acestui oraș!

La ședința de joi s-a găsit prilej de discuție pentru orice prostie, nu și pentru căldură. De altfel, ședința a fost o miștocăreală de prost gust, pigmentată de momente de dialog al surzilor și de secvențe cu iz de Alzheimer.

Am putut vedea cum grupul tinerilor consilieri PDL l-a huiduit la propriu pe primarul Dumitru Nicolae. Nu zic că moș Nicolae n-ar merita asta. Însă jignirile de tip maidan nu prea au ce căuta într-un consiliu local, iar tovarășii activiști PDL ar fi trebuit să respecte solemnitatea ședinței și părul alb al primarului. Însă ei s-au comportat ca pe stadion, dând dovadă, încă o dată, că „selecția cadrelor” la amintitul partid are la bază criterii de genul: nesimțire, tupeu golănesc și gură cât mai mare.

Pe de altă parte, primarul Nicolae a dovedit, din nou, că este în afara actului de administrare și că ar fi cazul să fie suspendat pe motiv de neputință psihică și fizică. În prestația domniei-sale la ședința de Cl au fost cel puțin două momente penibile.

Primul, când a încercat să citească un raport întocmit de biroul de presă a Primăriei, iar cei din sală nu au reușit să înțeleagă nimic. Dar absolut nimic! Iar apostrofarea venită din public, cum că ar fi cazul să-l dea afară pe idiotul care a scris textul, este absolut corectă.

Al doilea moment tragi-comic a fost când primarul, întrebat ce crede despre propunerea ca un anumit personaj să fie desemnat pentru a primi premiul municipiului Galați, a început să citească – absurd! –  dintr-un raport privind… Apaterm.

Până la urmă, ședința de Consiliu local de joi a fost una dintre cel mai nerușinate și cronofage ședinte din ultima perioadă. Practic, s-au împărțit la prieteni și neamuri scutiri de impozite (prin titlul de „Cetățean de onoare” al orașului) și premii în bani (prin decernarea premiului municipiului Galați pe 2011).

Spre exemplu, stadionul „Dunărea” se va numi Nicolae Rainea. Din ce motiv, n-am înțeles. Tot respectul pentru cariera de arbitru și de consilier local a bârlădeanul Nicu Rainea, dar el nu înseamnă nimic pentru sportul gălățean, cu atât mai puțin pentru stadionul „Dunărea”, unde domnia-sa a călcat maximum de 20 de ori în toată viața. Dacă punem numele lui Rainea pe stadionul cel mai mare al Galațiului, unde mai punem numele mari ale sportului gălățean? De ce să nu poarte numele campioanei mondiale Fița Lovin? Sau al uriașului fotbalist Morohai? Sau al extraordinarului Costel Orac? De ce Rainea? Și de ce fără consultarea populației orașului, așa cum ar fi normal și moral?

Alergătura după medalii și privilegii a dus apoi la un moment de un abusurd profund. Un domn consilier local pe nume Gasparotti (de la PC) și-a băgat picioarele în democrație, bun simț și compatibilitate și și-a propus propria nevastă la premiere în cadrul festivităților de ziua orașului. Iubește-o și respect-o, nene, dar la matale acasă, nu în forumul public al Galațiului, unde soarta cetății e mai presus de toate!

Una peste alta, prin dezordinea profundă și atitudinea disprețuitoare a aleșilor noștri, ședința de CL amintită mi-a lăsat un gust amar. O iremediabilă scârbă. Modul cu s-au derulat evenimentele mi-a demonstrat, a nu știu câta oară, că în fruntea nostră s-a adunat o gașcă de hrăpăreți, senili, țațe, fonfăiți, gușați (mai puneți, dumneavostră, dragi cititori, adjectivele care credeți că se potrivesc). Scopul lor nu este să se ocupe de interesele noastre, ale armatei de fraieri care populăm acest oraș cenușiu și murdar, ci să le fie lor bine. Cât mai bine.. Domnilor consilieri locali, sunteți niște penibili!

Mort în sclavie în România secolului 21!

Moartea unui copil este înmiit mai tragică decât moartea unui matur. Unda de şoc este devastatoare chiar şi când mijlocitor al destinului este hazardul: un accident tragic sau o boală nemiloasă.

Citeam zilele acestea că un copil de 12 ani a murit în curtea unei biserici din satul Urecheşti. Îngrozitor! Cum? De ce? Au fost primele întrebări care mi-au venit în minte, cumva din instinct profesional, cumva cinic…

Povestea micuţului seamănă izbitor cu cea a sclavilor africani. Cinematografic vorbind, pentru că nu ştiu sigur cum a fost în viaţa reală soarta sclavilor din Africa. În copilărie, am văzut un serial pe această temă – „Rădăcini” se numea – care m-a marcat profund şi mi-a introdus în vocabular un nume: Kunta Kinte. Nici nu ştiu dacă acest personaj era bun sau rău. Ţin minte doar suferinţa oamenilor fără libertate: bărbaţi, femei şi copii reduşi la condiţia de animal de povară, de prăsilă, de distracţie sadică…

N-aş fi crezut că acum, în secolul 21 se pot repeta dramele din coruptul secol 18. Dar cazul copilul mort în week-endul trecut în curtea bisericii din Urecheşti – România mi-a arătat că nimic nu este imposibil. La doar 12 ani, băieţelul era sclavul unchiului său. Fusese cedat de părinţi, cu bună ştiinţă, pentru a fi inclus în „turismul cerşetoresc”.

Cu calendarul hramurilor în mână, unchiul devenit proprietar de sclav bătea toată Moldova, sat cu sat, biserică cu biserică, pentru a aduna bani din mila oamenilor. Micuţul folosit drept momeală, bolnav de epilepsie şi astm bronşic, aducea bani frumoşi, pe care unchiul îi folosea „ştiinţific”: pentru băutură, ţigări şi alte plăceri. „Sclavul” primea la schimb un colţ de pâine şi o ploaie de pumni şi palme. Medicii care i-au examinat trupul fără suflare au fost şocaţi. La 12 ani cântărea 20 de kilograme şi avea răni cât un veteran al două războaie mondiale.

Revoltător este că în urma acestui caz tragic nu s-a întâmplat NIMIC. E adevărat, au trecut doar câteva zile de la întâmplare, dar mi se pare neverosimil că părinţii care au permis această execuţie publică – pentru că asta s-a întâmplat! – nu sunt arestaţi.

Dacă se întâmpla aşa ceva într-un stat civilizat, Justiţia nici n-ar mai fi stat pe gânduri. La noi însă, pe ecranele televizoarelor rulează, obsedant, ştirea că francezii ne miştocăresc şi ne fac cerşetori, hoţi, păduchioşi, iar o mulţime de minţi luminate se revoltă contra acestui umor îndoielnic.

Sunt cinic, dar trebuie să spun – să strig! – că moartea băieţelului de 12 ani este confirmarea faptului că francezii au dreptate. Atât doar că totul nu e o glumă, ci o uriaşă tragedie naţională…

Filosofic vorbind, obsesia pentru mâncare bate obsesia pentru sex!

Până de curând, eram convins că obsesia numărul 1 a fiinţei umane este sexul.

(voci din back-ground: „Obsedatule!”, „Huo!”, „Părerea ta!”)

Aşa e! Nu pot să generalizez. Însă convingerile nu sunt sinonime, aproape niciodată, cu adevărul pur. Esenţa obiectivismului este bazată pe a te îndoi de certitudinea unui lucru/stări . Profilul semantic al termenilor „convingere”, „principiu”, „ideal” este legat clar de subiectivismul extrem. De imobilismul gândirii. E mult mai confortabil să ai convingeri, fie ele şi greşite, decât să te zbaţi în incertitudini.

Un bun prieten îmi mărturisea recent că nu se gândeşte la moarte pentru că simte că, altfel, o ia razna. „Prefer să cred că sunt veşnic. Aşa, am la dispoziţie confortul clipei şi nimic mai mult. Ştiu că sunt iraţional şi subiectiv, dar prefer să fiu un bou fericit, decât o antilopă fugărită de lei”, îmi spunea el, într-o mărturisire smulsă între o discuţie despre Steaua şi una despre Kant.

Carpe diem! Fără obsesii! Uşor de spus, complicat de făcut. Instinctual vorbind, obsesia pentru sex este mai „carpe diem” decât cea pentru mâncare.  Evident, la asta contribuie şi faptul că sexul nu este legat de moarte decât printr-un substrat filozofic extrem de fragil. Credinţa într-o existenţă prelungită prin urmaşi era, în religiile primordiale, mai prezentă decât credinţa într-o suprafiinţă. Însă religiile moderne au alungat această supapă anti-alienare. Omul cavernelor îşi permitea luxul să creadă că poate fi veşnic la modul simplu: printr-o plăcere. Omului modern nu-i mai este îngăduit să asimileze plăcerea cu veşnicia. E tabu! La modă este „filmul” în care suferinţa este garanţia fericirii veşnice.

Dincolo de filosofii controversate, pe un teren unde este mult mai uşor de stabilit ierarhii (am numit aici INTERNETUL), obsesia pentru sex a fost învinsă – zdrobitor! –  de obsesia pentru mâncare.

O evaluare făcută recent de google arată că persoanele care intră pe web în căutare de informaţii despre mâncare şi nutriţie sunt cu 32,8% mai multe decât cele care intră în căutarea sexului şi pornografiei.

Aproape că nu-mi vine  să cred una ca asta! Dar, cum spunem, eu am nişte prejudecăţi. Nu c-ar fi o scuză…