DILEME DE TRANZIŢIE/ Faliment sau jaf mascat?

Cuvântul „faliment” nu este deloc pe placul românilor. Termenul s-a întipărit în conştiinţa colectivă la categoria „ruşinos”, iar această percepţie nu se va schimba, cu siguranţă, prea curând. Dacă este să facem ad-hoc un sondaj pe stradă, vom constata că peste 90% dintre cei intervievaţi privesc falimentul dintr-o perspectivă cu conotaţii biologice: o moarte tragică, cu bocitoare, gropari şi cruce la căpătâi.

Contrar obiceiurilor mioritice, prin Europa de Vest lumea e mult mai relaxată în ceea  priveşte incapacitatea unei firme în a-şi continua activitatea. Pentru vestici, falimentul este de obicei şansa ca o afacere cu potenţial să fie salvată de la hăcuire. Practic, ei pun în siguranţă creditorii şi blochează, prin administrare specială, abuzurile şi speculaţiile. În acest fel, reuşesc să redreseze circa 40% dintre firmele în dificultate.

La noi e altfel. Statisticile ministerului Justiţiei arată că doar 6% dintre companiile româneşti care intră în insolvenţă reuşesc să se salveze la finalul reorganizării judiciare. Restul de 94% se desfiinţează. Grav e că în urma firmelor radiate rămân „găuri uriaşe” – adică vânzarea activelor nu acoperă nici pe departe datoriile. Reorganizarea este de cele mai multe ori un jaf mascat. Sau mascarea unui jaf, după caz. Găsim exemple cu duiumul la Galaţi.

La acest dezastru – că dezastru este modul cum se gestionează insolvenţele în România! – contribuie în mod decisiv trei factori. Primul este o ciudată teamă (ruşine?) de faliment, care-i orbeşte pe managerii companiilor şi-i determină să se abţină de la deciziile radicale până când, vorba proverbului, măgarul e deja înecat în fântână. Al doilea factor este cel legislativ: legile sunt mult prea blânde cu cei care scufundă firmele cu bună ştiinţă.

În opinia majorităţii experţilor cu care am vorbit, dacă managerii ar fi solidari financiar cu firma în deciziile lor, atunci numărul deciziilor păguboase ar scădea drastic. Evident, există în lege procedura atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, însă – întreb şi eu, ca profanul – câţi administratorii au dat socoteală până acum cu averea personală? Vă răspund tot eu: nici unul! Tentative au fost dar, de fiecare dată, nu s-a ajuns la nici o finalitate, semn că legea este prost formulată, deci inutilă.

În fine, un al treilea motiv pentru care falimentele sunt atât de păguboase în România ţine de activitatea Fiscului, care ezită foarte mult să ia măsuri în cazul firmelor care adună datorii foarte mari către bugetele statului. De fapt, Fiscul ar trebui să devină „sanitarul” mediului de afaceri. Dacă o firmă nu-şi plăteşte impozitele, ce rost mai are să calculăm penalităţi pe care nu o să le încasăm niciodată? Doar ca să dea bine în statistici? Soluţia este ca Fiscul să fie instrument de bază în declanşarea insolvenţelor şi în controlul falimentelor în România.

Asumarea acestui rol ar avea efecte pozitive majore asupra mediului de afaceri căci, se ştie, o insolvenţă constatată din vreme, cât încă nu s-au adunat datorii colosale, poate să ducă inclusiv la redresarea afacerii şi, în cele din urmă, nu va produce pagube majore creditorilor. Economia va avea, deci, mai puţin de suferit, iar marile seisme sociale provocate de criză ar fi mult atenuate. Se bagă vreun parlamentar gălăţean la o iniţiativă legislativă în domeniu?

Zăngănit de cătuşe. Ghici unde!

Rapoartele serviciilor secrete (uite că există şi aşa ceva!) indică faptul că starea de tensiune a populaţiei României a crescut alarmant în ultima perioadă. Stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere ce poate exploda în orice clipă. Nemulţumirea populaţiei a atins  – spun rapoartele amintite – cote îngrijorătoare, fiind alimentată atât de sărăcie (şi ce sărăcie!), cât şi de incidentele externe. Căci, în ultimele săptămâni, lumea a ieşit în stradă, din cauza efectelor crizei, în nu mai puţin de şapte state din UE.

În România, situaţia este, însă, cumva mai grea decât în Spania sau Grecia. În vreme ce spaniolul nemulţumit acuză autorităţile de scăderea nivelului de trai cu 10-15 la sută, românul de rând se confruntă deja cu insolvenţa personală. Nu mai puţin de 32 la sută dintre români au credite restante şi/sau datorii la întreţinere ce depăşesc veniturile lor pe 9-12 luni. Un sfert dintre conaţionalii noştri au VENITURI ZERO, adică trăiesc în gospodării de subzistenţă. Asta e România de zi cu zi: săracă, umilită, frustrată!

În cealaltă România, aceea cu costume Armani şi ochelari Hugo Boss, adică la Parlament, Preşedinţie şi Guvern, cheltuielile cresc fără oprelişte, iar meciurile politice sunt mai importante decât starea naţiunii. Instituţiile publice sunt înţesate de incompetenţi, piloşi şi şpăgari. Se practică, fără ruşine, principii feudale. Competenţă şi cinste? Vacs!

Haideţi să vă dau nişte exemple! Spre furia specialiştilor, la Direcţia pentru Agricultură a fost pus director un avocat de 30 de ani, care n-are nicio gară cu agricultura, n-a demonstrat nimic în viaţa lui, dar este fiul Adrianei Olaru, fosta şefă de cabinet a senatorului Eugen Durbacă (pe vremea când acesta era primar al Galaţiului). La Consiliul Judeţului, preşedintele Bacalbaşa e ocupat cu hărţuirea mai vechilor duşmani din Sănătate (că doar spitalele sunt acum la mâna domniei-sale), cu plimbările prin străinătate şi cu procesele cu jurnaliştii care-l critică. În schimb, drumurile judeţului sunt praf (avem cele mai proaste drumuri din ultimii 20 de ani), în spitale bolnavii dorm câte doi în pat (când prind pat…), proiectele regionale sunt blocate din cauza unor manevre subterane, contrare interesului public. La Cantina de Ajutor Social e „plantat” director Picu Roman, însă nu pentru că ar avea vreo competenţă în domeniu, ci pentru că astfel sunt cumpărate voturile celor de la PP-DD în CL şi CJ. Există vreo umbră de moralitate, de respect faţă de banul public, faţă de cetăţeni, în cele trei exemple de mai sus? Hotărâţi dumneavoastră!

Cum spuneam, stăm pe un butoi cu pulbere. Medicii ameninţă (pe bună dreptate) cu greva generală. Profesorii sunt şi ei cu răbdarea la limită. Piaţa imobiliară e zero. Puterea de cumpărare a 90 la sută din populaţie e la nivelul Albaniei. Mediul de afaceri de-abia mai respiră, iar patronii spun că le miroase a revoluţie. Numărul de salariaţi scade cu zi ce trece şi e pe cale să ajungă sub numărul de şomeri şi asistaţi social. Nu e văicăreală! E simplă constatare.

Ceea ce ar trebui să ştie aleşii noştri, ăştia de aici, de la Galaţi, e că Puterea – oricare ar fi ea! – este cea mai crudă dihanie. Nu ezită să-şi devoreze puii pentru a-şi salva pielea. Presimt că mai spre toamnă se va auzi zăngănit de cătuşe prin unele instituţii ale statului, căci poporul are nevoie de un pic de sânge pentru a se detensiona. Dacă pâine nu-i, circ vom avea cu siguranţă!

PSEUDO-BEŢII ELECTORALE/ Încă un rând de speranţe, monşer!

La ora când scriu acest editorial nu există încă un rezultat oficial al alegerilor parlamentare din decembrie 2012. Am în faţă însă vreo trei variante de sondaj de la ieşirea de la urne (aşa-zisul „exit poll”) care arată, cu diferenţe foarte mici între ele, că alianţa electorala formată din PSD, PNL, UNPR şi PC a câştigat o majoritate confortabilă în Parlamentul României. Sunt convins că la anunţarea rezultatelor finale nu vor apărea decât schimbări cu totul minore faţă de cifrele de acum, aşa că membrii USL au toate motivele să desfacă şampania.

Că a câştigat USL nu-i însă nicio surpriză. Aş fi putut să scriu acest articol în iunie 2012, iar acum n-aş fi avut mare lucru de modificat. Este evident că românii au decis, încă de prin vara lui 2011, că PD-L nu mai merită şansa de a guverna, indiferent ce aliaţi îşi ia, ce noi culori electorale alege sau ce mesaje zglobii de campanie inventează. Tăvălugul numit Băsescu i-a fost aproape fatal PD-L, iar partidul are mare nevoie de reconstrucţie în cei patru ani de opoziţie care vin. Asta, desigur, dacă vrea să mai conteze în bătălia politică din România. Căci dacă va continua cu aceiaşi oameni ca până acum, se va micşora în sondaje cu fiecare an, până va avea soarta PNŢ sau a PRM. Ca să amintesc două organizaţii politice cu mesaje diferite, dar care s-au evaporat încet-încet, până la dimensiuni neglijabile.

Însă cea mai importantă treabă o are de făcut, în următorii patru ani, USL. În opinia marii majorităţi a populaţiei, coaliţia dintre liberali, social-democraţi, conservatori şi progresişti (cam ciudată amestecătura asta de ideologii, totuşi…) are misiunea principală de a scoate România din criză. Argumente ar exista. USL are o majoritate solidă, care o ajută să treacă uşor pachetele legislative anti-criză, în curând va avea (se pare) şi un preşedinte care să-i susţină măsurile, iar criza – mama ei de criză! – trebuie să se termine odată şi odată. Iar speranţa moare ultima, monşer!

Evident, estimările analiştilor economici sunt, pentru moment, destul de pesimiste în ceea ce priveşte relansare economiei mondiale. Se vorbeşte despre 2014 ca an de începere a redresării, însă cu precizarea că doar statele capabile să găsească o politică fiscală şi socială corectă sunt considerate capabile să accelereze motoarele economiei peste 12-18 luni. Tocmai de aceea, noul Guvern al României (posibil condus tot de Victor Ponta) trebuie să-şi pună serios mintea la contribuţie. Gata! Perioada de miere preelectorală s-a încheiat! E vremea să iasă la înaintare lucrurile serioase, chiar dacă ele presupun un pic de austeritate bugetară, ceva duritate cu cei care nu-s capabili să aducă banii europeni în ţară, o oareşcare relaxare fiscală (pentru a scoate investitorii din moarte clinică), o ţâră de reforme în sănătate (mai ales pentru a proteja populaţia cu venituri reduse), un control mai aspru în privinţa preţului şi calităţii lucrărilor publice. În esenţă, nu-i foarte complicat. Totul e să vrei şi să pui interesele ţării mai presus decât interesele de partid.

Urmează câţiva ani grei pentru ţară. Alegătorii au comandat de la USL încă un rând de speranţă. Acesta este momentul perfect pentru ca aleşii din România (şi din Galaţi, evident) să spele, prin fapte pozitive, imaginea pătată a clasei politice. Altfel, peste patru ani, ne vor rechema la urne degeaba!

Ion Creangă a găsit soluţia ieşirii din criză!

Orice fiinţă lăsată de la bunul Dumnezeu – deci chiar şi „zoon politikon”! – are o menire pe pământ. Nimic nu-i întâmplător, totul are un rost în acest uriaş mecanism numit Univers, iar în 99,99% dintre situaţii existenţa fiinţei este presetată. Adică se încadrează în acea matrice pe care pragmatica lume anglofonă a ordonat-o în zona lui „it must be done” („trebuie făcut”), iar mult mai poeticul locuitor al spaţiului carpato-danubiano-pontic a rezumat-o sub expresia „aşa e dat”.

Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”, descrie cred cel mai plastic legătura dintre fiinţă şi rostul existenţei sale – „Dacă-icopil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…” – iar optica povestitorului moldav poate fi lesne extinsă la dimensiunea societăţii actuale.

Prima legătură care îmi vine în minte – vreau, nu vreau – e cu administrarea ţării: dacă-i cârmuitor, să cârmuiască; dacă-i politician, să facă politică. Uşor a spune, greu a face! Nu pot să nu constat că, din păcate, aceste două concepte tare-s amestecate. Politicienii – meşteri în dat din gură – se bagă des şi fără rost în cârmuirea treburilor publice, în vreme ce cârmuitorii cu patalama (adică profesioniştii administraţiei) fac politică „la greu” în loc să caute soluţii viabile.

În opinia mea, poate lejer naivă, rolul politicienilor este acum prea amplu. Ei ar trebui doar să stabilească, prin dezbatere publică, setul de principii generale după care funcţionează societatea. Apoi să se preocupe de perfecţionarea acestor reguli, astfel încât voinţa majorităţii populaţiei să se reflecte în ele. Însă aplicarea regulilor nu trebuie să fie în mâna politicienilor, ci e obligatoriu să revină în sarcina unor profesionişti în managementul afacerilor publice.

Dacă separăm în mod real, nu doar teoretic, cele două aspecte ale guvernării, atunci mita electorală îşi pierde miza. Politicienii nu mai au ce promite, pentru că nu au ce să dea, iar clasa politică se descotorosi uşor-uşor de cei ajunşi acolo pentru înavuţire cu orice preţ. În locul acestora vor ajunge –sper! – oameni cu spirit civic profund, care sunt dispuşi să facă mai mult pentru alţii decât pentru ei înşişi. Ştiu, sună puţin ca-n „Vieţile sfinţilor” sau ca în „Utopia” lui Thomas Morus, dar este în perfectă concordanţă cu principiul separaţiei puterilor într-un stat de drept.

De-abia făcută această delimitare putem discuta apoi de cel de-al treilea concept „it must be done”: dacă-i om de afaceri, să producă bunăstare. Adică, în „traducere” liberă, firmele trebuie aduse la standardul de componente funcţionale ale macroeconomiei. În acest moment, din nenorocire, foarte multe societăţi comerciale sunt doar instrumente de transferat bani din buzunarul public în cel privat. Nu aduc plusvaloare, nu aduc locuri de muncă, nu generează bunăstare.

Recent, un om de afaceri mă întreba, oarecum meditativ, de ce ne tot entuziasmăm noi, jurnaliştii, de faptul că o firmă produce profit şi locuri de muncă. „E ca şi cum te-ai mira că păsările zboară sau că peştii înoată”, şi-a clarificat el nedumerirea.

Şi-atunci revin la Creangă. Avea dreptate: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-ical, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…”. Acest adevăr simplu, valabil şi pentru politicieni, şi pentru cârmuitori, dar şi pentru patroni, poate fi soluţia ieşirii din criză. Totul e ca fiecare să facă – onest! – ceea ce se pricepe să facă.

Când combinatul strănută, Galaţiul are deja gripă!

Din păcate, n-am veşti prea bune bune despre combinatul siderurgic de la Galaţi. Producţia scade constant, piaţa oţelului mai are un pic şi pică-n cap, iar patronul indian se gândeşte foarte serios să mai facă nişte restructurări. Asta înseamnă alte câteva sute de familii trimise sub pragul sărăciei. 416 să trăiască! Prezentul şi viitorul României pare legat mai curând de pomană decât de profit…

Ceea ce se întâmplă la ArcelorMittal este cumva exponenţial pentru întregul oraş. În ultimii 20 de ani, la Combinat au dispărut vreo 25.000 de locuri de muncă, iar asta se vede şi în starea generală a Galaţiului. Puterea de cumpărare a gălăţenilor este tot mai mică, dovadă şi faptul că, spre exemplu, oraşul nu are încă nici un mall (deci investitorii nu percep că ar fi aici o piaţă de luat în seamă), iar supermarketurile au anunţat o cifră de afaceri la jumătate faţă de acum doi ani. E clar, piaţa locală e secătuită de bani.

Chiar dacă nu prea ne place să recunoaştem, este evident că atunci când colosul siderurgic strănută, oraşul face gripă. Trebuie să ne amintim că primele restructurări de la Combinat au coincis cu momentul în care sintagma „datorii la întreţinere” a intrat în limbajul de zi cu zi. Milioanele încasate pentru a renunţa de bună voie la locul de muncă nu aveau cum să ţină portofelele pline la nesfârşit. Ceea ce părea să fie cornul abundenţei s-a dovedit în final o cupă cu zeamă de cucută.

Valurile succesive de disponibilizări colective, dublate de reducerea drastică a comenzilor de oţel şi fontă, au măcinat de fapt întregul edificiu economic local. Căci ArcelorMittal nu este important doar prin sine, ca entitate economică, ci şi prin complicata ţesătură de afaceri care există în jurul lui, pe seama lui. Scăderea cifrei de afaceri a combinatului cu 10% înseamnă o reducere corespunzătoare a cantităţii de energiei consumată, a traficului fluvial, a operaţiunilor portuare, a fluxului de numerar care ajunge în piaţă. Poate părea absurd, dar reducerea activităţii întreprinderii siderurgice gălăţene poate însemna inclusiv scumpirea apei calde, a căldurii şi a apei reci. Să nu uităm că aceste produse indispensabile populaţiei depind de instalaţii aflate în proprietatea ArcelorMittal!

De câteva zile e oficial că o parte dintre clădirile industriale ale combinatului siderurgic gălăţean se taie la fier vechi. Explicaţia conducerii este că e vorba de instalaţii vechi, scoase din uz. Evident, ar fi o prostie să nu demolezi şi să nu reciclezi o măgăoaie din metal care şi-a pierdut utilitatea. Strict managerial, lucrurile par foarte OK. Psihologic, însă, o astfel de veste nu sună foarte bine pentru angajaţii care – başca! –  tocmai ce au aflat că nu peste multă vreme vor fi şi ceva disponibilizări.

Este evident, ArcelorMittal nu trece prin cea mai fastă perioadă a existenţei sale. Părerea mea e că trebuie, cu toţii, să stăm cu ochii pe Combinat ca pe butelie. Dacă se duce naibii şandramaua, Galaţiul devine un fel de Tecuci 2 (cer scuze de la tecuceni, dar asta e). Adică o comună ceva mai mare, în care cea mai importantă ocupaţie a populaţiei e spartul seminţelor. De floarea-soarelui, băieţi!