Iată de ce vor chinezii să ne facă pod peste Dunăre

Chiar dacă pare greu de crezut, astăzi (adică miercuri, 27 noiembrie 2013) este un moment istoric pentru România. Ba chiar poate fi crucial şi pentru Galaţi, căci, după cum o să vedeţi în continuare, avem şi noi un rol important în „piesa”  asta, care se „joacă” la Bucureşti cu o distribuţie remarcabilă: 1000 de chinezi angrenaţi – în frunte cu primul lor ministru – în runda finală de negocieri economice cu partea română.

O să vă întrebaţi, cu siguranţă, ce vrea ditamai China de la bucăţica noastră de lume, care înseamnă te miri ce şi mai nimic în comparaţie cu colosul asiatic. Ei bine, vrea! Căci România este considerată un potenţial „cap de pod” pentru intrarea mărfurilor chinezeşti în spaţiul Uniunii Europene. În acest moment, respectivele mărfuri sunt supuse unor taxe vamale consistente, iar Comisia Europeană vorbeşte tot mai insistent despre necesitatea suprataxării importurilor din China, pentru a proteja producătorii europeni.

Ideea Comisiei Europene e cam ca paharul pe jumătate plin. Sau pe jumătate gol, după caz. Pe de o parte, este evident că interesele industriei europene trebuie cumva protejate, căci costurile de producţie sunt fundamental diferite în Europa şi în Asia, mai ales din cauza uriaşelor diferenţe în ceea ce priveşte costul forţei de muncă. Pe de altă parte, însă, protecţionismul afectează piaţa în ansamblu (competitivitatea devine un termen doar teoretic) şi interesele consumatorilor, care sunt privaţi de posibilitatea de a cumpăra produse mai ieftine, importate din China.

Sub ameninţarea taxelor protecţioniste europene, chinezii s-au repliat rapid şi caută un „cap de pod”. Respectiv o ţară din UE în care să investească masiv în industria producătoare de mărfuri care înglobează tehnologie. În acest fel, producţia de aici (să luăm în considerare faptul că România va fi acel „cap de pod”) nu ar mai fi purtătoare de taxe vamale. E adevărat, românii cer salarii mai mari decât chinezii, însă nu atât de mari încât să consume tot profitul scos din dispariţia taxelor vamale. Chinezii şi-au făcut, deci, foarte bine planul de afaceri.

Foarte interesant este că Galaţiul are şanse uriaşe să fie centrul de operaţiuni al „invaziei economice” chineze în UE. Surse din zona negocierilor româno-chineze mi-au confirmat că asiaticii au luat în calcul motive pur manageriale, respectiv: apropierea Galaţiului de sursele de materii prime şi de pieţele de desfacere din spaţiul ex-sovietic (cu infrastructura de transport aferentă), accesul la transportul pe apă (inclusiv pentru navele maritime), mâna de lucru ieftină şi înalt calificată, precum şi accesul la o platformă industrială deja structurată (nominalizez aici ArcelorMittal, care ar fi dispusă – informaţia e neoficială – să cedeze o serie de spaţii şi terenuri).

Sună colosal, nu-i aşa? Adăugaţi la asta şi faptul că investitorii chinezi şi-au declarat disponibilitatea să participe cu bani la realizarea unei traversări rutiere a Dunării (pod sau tunel, încă nu e clar) şi o să aveţi tabloul complet al unei şanse incredibile pentru Galaţi. Acum, totul mai depinde de trei factori: avizul UE (are rol consultativ), garanţiile cerute de partea română (la nivel guvernamental) şi, nu în ultimul rând, capacitatea autorităţilor locale de a-i convinge pe investitori că avem intenţii serioase şi nu doar planuri de turism în China. Doamne ajută!

Avem caşcaval. Căutăm şoareci

Nu ştiu cum Dumnezeu se întâmplă, dar de ceva vreme românii au căzut în dizgraţie în propria lor ţară. Înţeleg – că doar nu trăiesc pe Lună – faptul că englezii ne ţin la distanţă pentru că au experienţe neplăcute cu hoţii şi cerşetorii noştri. Admit că muncitorii români oneşti şi pricepuţi au o viaţă tot mai grea în Spania şi Italia, căci e criză, iar autohtonii au nevoie şi ei de acele locuri de muncă. Însă nu pot să înghit, nici în ruptul capului, faptul că românii au ajuns a cincea roată la căruţă aici, în România.

Ca să înţelegeţi că demersul meu jurnalistic nu este un simplu exerciţiu de retorică, vă ofer şi câteva exemple. Mai mult sau mai puţin întâmplătoare, dar cu siguranţă suficient de relevante cât să se înscrie într-un fenomen. Bunăoară, nu se poate să nu stârnească întrebări faptul că nici una dintre marile companii de telefonie din România nu este condusă de un specialist/manager român. Chiar nu avem în ţară nici un om capabil să facă asta? Ce se ascunde în spatele unei astfel de situaţii? Lipsa noastră de specialişti? Proverbiala corupţie mioritică? O criză de încredere?

Scoborând şi mai adânc în chestiune, ajungem – cum altfel? – la Galaţi. Prilej cu care constatăm că cel mai mare obiectiv industrial din judeţ (numesc aici combinatul siderurgic ArcelorMittal) este condus de un francez, după ce ani de-a rândul a fost manageriat de nişte indieni. Unde sunt directorii români? Ceva mai jos în schemă, la partea de organigramă ce se rezumă simplu: „da, şefu’, am înţeles”. La fel se întâmplă şi la a doua mare companie industrială gălăţeană – şantierul naval Damen – care este condusă de un olandez. Românii – la munca de jos.

Interesant este că, de la un timp, modelul importului de şefi a fost adaptat şi la nivel interjudeţean. Şi aş da ca exemplu chiar Primăria Galaţi, care a fost garnisită în ultimii doi ani cu şefi aduşi de la Bucureşti. Nu comentez calitatea profesională a acestor oameni „plantaţi” de primarul Marius Stan în poziţii cheie din administraţia publică locală. O voi face cu alt prilej, când voi strânge toate informaţiile necesare. În schimb, nu pot să nu fiu nedumerit că nu s-a mai găsit la Galaţi nici un specialist în administraţie. Asta – nota bene – în condiţiile în care avem aici facultate de profil, la care 99% dintre profesori sunt băştinaşi.

Sincer, am senzaţia că asistăm acum la o simplă rotaţie a cadrelor. Seamănă a management, dar nu e! Circula pe vremuri şi un banc despre asta. Cică se introduc trei şoareci într-un sac în care se află o bucată de caşcaval. Dacă laşi pur şi simplu sacul pe masă, în câteva ore şoarecii devorează caşcavalul, apoi fac o gaură şi fug. În schimb, dacă din două în două minute învârţi cu forţă sacul, şoarecii vor fi tot timpul atât de ameţiţi şi speriaţi încât nu se atinge de caşcaval, iar de fugă nici pomeneală.

Mi-ar plăcea să cred că toate aceste întâmplări sunt cumva parte dintr-o soluţie la vechea constatare-scuză „N-avem nemţi”. Tare îmi e teamă, totuşi, ca la mijloc să nu fie, de fapt, altceva. „Grupul organizat” este tot timpul o noţiune ce nu trebuie exclusă din calcul, indiferent de ce parte a „caşcavalului” te-ai afla. Deocamdată nu ştiu cine ar trebui să învârtă sacul.

Când combinatul strănută, Galaţiul are deja gripă!

Din păcate, n-am veşti prea bune bune despre combinatul siderurgic de la Galaţi. Producţia scade constant, piaţa oţelului mai are un pic şi pică-n cap, iar patronul indian se gândeşte foarte serios să mai facă nişte restructurări. Asta înseamnă alte câteva sute de familii trimise sub pragul sărăciei. 416 să trăiască! Prezentul şi viitorul României pare legat mai curând de pomană decât de profit…

Ceea ce se întâmplă la ArcelorMittal este cumva exponenţial pentru întregul oraş. În ultimii 20 de ani, la Combinat au dispărut vreo 25.000 de locuri de muncă, iar asta se vede şi în starea generală a Galaţiului. Puterea de cumpărare a gălăţenilor este tot mai mică, dovadă şi faptul că, spre exemplu, oraşul nu are încă nici un mall (deci investitorii nu percep că ar fi aici o piaţă de luat în seamă), iar supermarketurile au anunţat o cifră de afaceri la jumătate faţă de acum doi ani. E clar, piaţa locală e secătuită de bani.

Chiar dacă nu prea ne place să recunoaştem, este evident că atunci când colosul siderurgic strănută, oraşul face gripă. Trebuie să ne amintim că primele restructurări de la Combinat au coincis cu momentul în care sintagma „datorii la întreţinere” a intrat în limbajul de zi cu zi. Milioanele încasate pentru a renunţa de bună voie la locul de muncă nu aveau cum să ţină portofelele pline la nesfârşit. Ceea ce părea să fie cornul abundenţei s-a dovedit în final o cupă cu zeamă de cucută.

Valurile succesive de disponibilizări colective, dublate de reducerea drastică a comenzilor de oţel şi fontă, au măcinat de fapt întregul edificiu economic local. Căci ArcelorMittal nu este important doar prin sine, ca entitate economică, ci şi prin complicata ţesătură de afaceri care există în jurul lui, pe seama lui. Scăderea cifrei de afaceri a combinatului cu 10% înseamnă o reducere corespunzătoare a cantităţii de energiei consumată, a traficului fluvial, a operaţiunilor portuare, a fluxului de numerar care ajunge în piaţă. Poate părea absurd, dar reducerea activităţii întreprinderii siderurgice gălăţene poate însemna inclusiv scumpirea apei calde, a căldurii şi a apei reci. Să nu uităm că aceste produse indispensabile populaţiei depind de instalaţii aflate în proprietatea ArcelorMittal!

De câteva zile e oficial că o parte dintre clădirile industriale ale combinatului siderurgic gălăţean se taie la fier vechi. Explicaţia conducerii este că e vorba de instalaţii vechi, scoase din uz. Evident, ar fi o prostie să nu demolezi şi să nu reciclezi o măgăoaie din metal care şi-a pierdut utilitatea. Strict managerial, lucrurile par foarte OK. Psihologic, însă, o astfel de veste nu sună foarte bine pentru angajaţii care – başca! –  tocmai ce au aflat că nu peste multă vreme vor fi şi ceva disponibilizări.

Este evident, ArcelorMittal nu trece prin cea mai fastă perioadă a existenţei sale. Părerea mea e că trebuie, cu toţii, să stăm cu ochii pe Combinat ca pe butelie. Dacă se duce naibii şandramaua, Galaţiul devine un fel de Tecuci 2 (cer scuze de la tecuceni, dar asta e). Adică o comună ceva mai mare, în care cea mai importantă ocupaţie a populaţiei e spartul seminţelor. De floarea-soarelui, băieţi!

Propunere de „logo” pentru fotbalul românesc: „Liga Campionilor, interzisă proştilor!”

Citeam, zilele trecute, că un moşneag de 78 de ani dintr-un sat ialomiţean a câştigat la bingo 40.000 de lei. Pus în faţa sacoşei de bani, care conţinea echivalentul pensiei sale pe următorii 30 de ani (să trăiască, să fie sănătos, să se bucure de ei!), bătrânul sărac lipt pământului n-a găsit o altă formă de manifestare a euforiei decât un scandal monstru cu băbuţa lui.

În nici două luni, cei doi au ajuns la divorţ, după ce convieţuiseră în perfectă armonie peste 50 de ani! Banu-i ochiul dracului, n-aveţi cum să mă convingeţi că-i altfel!

Acest coflict cu aer anecdotic din Bărăgan are conexiuni formidabile cu recentul scandal de la clubul Oţelul Galaţi. Este drept, există mici diferenţe, dar în esenţă nesemnificative.

Aţi putea spune că „mariajul” dintre preşedintele Marius Stan şi patronul Ionel Borş n-are vechimea căsniciei dintre bătrâneii pomeniţi mai înainte. Aparent aşa este. Însă în fotbal timpul se calculează altfel, iar un singur an în branşă face cât 10 ani „pământeni”, deci longevitatea „cuplului” de la Galaţi este apreciabilă.

În rest, totul pare tras la indigo: buget de supravieţuire ani de-a rândul, apoi un sac de bani. Că-s de la bingo sau de la Champions Legue, e mai puţin important. Cert este că în ambele situaţii a ieşit cu balamuc.

Sincer vorbind, scandalul dintre cei doi bătrâni mi se pare cumva mai logic decât cel (încă neclar) dintre mult mai titraţii Borş şi Stan. Căci moşul şi baba au polemizat pe tema cu iz creştinesc „Cui dăm banii? Neamurilor sau bisericii?”, în vreme ce mai tinerii lor  – să zicem – competitori s-au combătut, pe principii capitaliste sută la sută, în legătură cu cine pune mâna pe o halcă mai mare din profit.

Mai la concret, Marius Stan şi-ar fi dorit o teşcherea plină pentru club, astfel încât să fie rezultate, confetti, baloane şi capital electoral în perpectiva alegerilor pentru Primăria Galaţi. Unde preşedintele Oţelului (posibil fost preşedinte) vrea să ajungă cu orice preţ şi cu orice risc.

De cealaltă parte, Ionel Borş – om cu vechi state manageriale – şi-a făcut un calcul simplu: ceva dividende la portofel (după metoda Bucşaru, cel care a îngropat Unirea Urziceni), plus acoperirea bugetului clubului pe vreo doi ani.

Evident, cele două abordări sunt perfect contrare, căci Marius Stan nu are cum să-şi ţină imaginea dârză cu un buget pauper, iar Borş nu are nimic de câştigat dacă Marius Stan iese primar.

Din păcate, ceea ce nu iau în calcul Borş şi Stan este că sfada lor  – chiar dacă se va termina cu o împăcare – e pe cale să pună în genunchi echipa. Jucătorii sunt demotivaţi, vor să cam plece, rezultatele sunt proaste, iar teama de un nou „fenomen Urziceni” se insinuează în sufletele gălăţenilor.

Mai bine nu mai ajungeam în Liga Campionilor…