Fotbal la puşcărie: 1-0 pentru Justiţie

Condamnări grele în dosarul penal în care este inculpată mai toată „lumea bună” a fotbalului românesc. Chiar dacă faptele au avut loc – hăt! – în vremurile în care tânăra democraţie românească de-abia îşi exersa zborul, iată că justiţia nu uită şi nu iartă. E clar că, mai devreme sau mai târziu, orice nelegiuire este pedepsită.

În fapt, trimiterea la închisoare a capilor fotbalului autohton (printre condamnaţi se află şi gălăţeanul MM Stoica, dar şi personaje celebre precum Gică Popescu sau Giovani Becali) este un semnal pe care toţi cei certaţi cu legea ar trebui să-l perceapă clar, fără echivoc: nimeni nu scapă nepedepsit pentru faptele sale. Ascunderea după imunităţi parlamentare, paravane politice sau maldăre de bani este doar o amânare a inevitabilului. Iar demolarea acestui mit al intangibilităţii nu e un lucru rău căci – iată! – în sufletul poporului se reaprinde flacăra speranţei. Care va să zică, jefuitorii plătesc până la urmă! Se-ntâmplă mai târziu decât ar fi trebuit, dar e bine şi aşa.

Faptele imputate grupul de condamnaţi din dosarul transferurilor se înscriu într-un fel de şablon al modului cum a fost tâlhărită România în ultimii 24 de ani. Jucătorii de fotbal (apropo, aceştia figurau în acte ca… mijloace fixe) aparţinând cluburilor sportive româneşti – cluburi deţinute în acea vreme de către stat – au fost vânduţi în străinătate la preţuri mari, dar în acte au fost trecute sume modice. Grosul banilor – şi vorbim aici de milioane de euro (asta numai ce au probat procurorii; amploarea fenomenului este mult mai mare) – a mers în buzunarele şmecherilor care au crezut că nu-i va prinde nimeni, niciodată. Luxul afişat cu ostentaţie în toate prilejurile de către cei care au participat la această fraudă de proporţii are la bază, de fapt, jefuirea banului public, ruinarea sportului românesc, distrugerea sentimentului naţional promovat prin performanţa sportivă. Nu avem doar o fraudă fiscală, ci o trădare faţă de ţară.

Prin sentinţa tocmai pronunţată de către judecători, în închisorile româneşti vom avea un întreg sistem: fotbalişti, impresari, preşedinţi de cluburi, patroni de grupări fotbalistice. Se poate pune lejer de-o ligă. Campionatul naţional – dar ce spun eu naţional? Intergalactic! – al puşcăriilor va avea un viitor glorios. Iar Gigi Becali ar putea deja să-şi antreneze abilităţile-i recunoscute de gazdă, pe ritmul celebrei reclame „Ţi-am pregătit un pat la noi în celulă”.

Însă oricât de spectaculos ar fi finalul din dosarul transferurilor, se cheamă că avem parte doar un preludiu ratat dacă totul se rezumă doar la acest dosar. Spre exemplu, nu pricep de ce se insistă atât de vehement pe amânarea alegerilor de azi de la Federaţia Română de Fotbal. În opinia mea, cererile de amânare au în spate exact corupţia din sistem, căci răgazul nu ar putea fi folosit decât pentru negocierea preţului pentru voturile rămase vacante după ce Gică Popescu a aflat că este incompatibil pe motiv de închisoare.

În fine, cred că procurorii să termine repede ceea ce mai au de terminat în fotbal şi să se apuce să-şi exerseze priceperea şi în ceea ce priveşte devalizarea industriei româneşti. Personal, ca jurnalist de investigaţii, le pot furniza cel puţin zece dosare beton, care fac ca scandalul din fotbal să pară o joacă. Curaj, domnilor magistraţi!

Oare unde se ascund salvatorii patriei?

Ciudate vremuri mai trăim. Sărăcie şi furie. Idealuri? Subţiri… Puţini mai speră într-un viitor pozitiv. Şi mai puţini au ca reper etica. Dezbateri de idei? Vorbe! Totul se rezumă la ciondăneli publice cu accente de mahala. Specialiştii (orice fel de specialişti) sunt demolaţi ciobăneşte, după principiul „e democraţie, dom’le, ce pana mea?”. Aproape că nu există faptă, instituţie sau principiu care să nu ajungă în malaxorul discreditării.

Aş lua ca exemplu Justiţia, o instituţie aproape demonizată de opinia publică a ultimilor ani. E adevărat, balanţa dreptăţii e o povară complicată. Cu rare excepţii, cel puţin una dintre părţi iese nemulţumită în urma unui proces. Cineva pierde, iar acceptarea înfrângerii nu este deloc uşoară, căci altfel nu s-ar fi mai ajuns la instanţă. Însă de aici şi până la a lapida Justiţia – de cele mai multe ori doar de dragul lapidării – e un drum pe care n-ar trebui să-l parcurgem chiar aşa de uşor.

Din păcate, efectul pe termen lung al acestei situaţii este catastrofal: magistraţii sunt discreditaţi, iar sistemul devine contestabil. A nu mai crede în Justiţie, adică în puterea legii, este primul pas spre anarhie. Iar cel dintâi semn al anarhiei este radicalizarea furibundă a societăţii, adică exact fenomenul pe care-l trăieşte acum România. Implicit Galaţiul.

La fel se întâmplă şi cu Biserica, o instituţie ce a ajuns să fie percepută ca un fel de ţap ispăşitor pentru toate relele societăţii. Sunt realmente halucinate acuzaţiile cum că Biserica nu îşi face treaba în privinţa sprijinirii săracilor, culturii, sănătăţii, educaţiei etc. Păi, guvernele şi ministerele cu ce se mai ocupă dacă Biserica rezolvă toate acestea? Admit că tangenţial se poate implica şi în treburile lumeşti, însă raţiunea existenţei Bisericii este mântuirea sufletelor noastre, ale fiinţelor nesigure şi fragile ce populăm vremelnic planeta. Cine priveşte altfel decât aşa Biserica (oricare biserică – nu cred că o credinţă sau alta este contestabilă) este un om sărac cu duhul. Plătim, ca funcţionare socială, pentru cele şase decenii de educaţie comunistă, în care ateismul a fost cultivat până la obsesie în şcoala românească. Iar când şaizeci de ani ţi se repetă că Stalin e bun, iar preoţii sunt răi, cam începi să crezi că albul e negru şi negrul e alb.

La fel se întâmplă şi în alte zone ale societăţii româneşti. Şi Şcoala a fost discreditată de sforarii politici, care au dat educaţia pe mâna unor cozi de topor. Iar cozile de topor s-au rotit între ele, în timp ce dascălii de bună credinţă au fost lăsaţi pe margine. Aşa s-au mişcat lucrurile şi în Sănătate, acolo unde banii au fost sifonaţi fără ruşine către firmele clientelare, în vreme ce medicii au rămas în spitale-ruină, fără medicamente şi cu aparatură de vremea lui Dej. Pacienţii? Îi pasă cuiva?

Ar trebui să închei acest articol sugerând soluţii. Vă mărturisesc că nu am. În acelaşi timp, mă gândesc că am mers de fiecare dată la vot cu încrederea că se vor alege în fruntea ţării, judeţului şi oraşului oamenii cei mai în măsură să găsească secretul bunăstării naţiei. Vi se pare că au apărut vreodată aceşti salvatori?

NE-SIM-ȚI-RE!!! Mârlănii politice la nunta Elenei Băsescu

Nu sunt nici pe departe un simpatizant al președintelui Traian Băsescu. Nu agreez sub nicio formă stilul golănesc de a face politică al domniei sale. Mă înspăimântă modul grotesc în care președintele relaționează cu adversarii, dar și maniera de a-i umili pe cei care-i sunt fideli. Băsescu este un personaj negativ, în opinia mea, fapt pentru care își merită cu vârf și îndesat soarta.

Însă de aici și până la a declanșa împotriva lui Traian Băsescu un JIHAD cu conotații fundamentaliste este cale lungă și de neacceptat dacă ne pretindem oameni cu scaun la cap și care credem în democrație.

Un grup de descreierați – altfel nu-i pot numi, îmi cer scuze – a găsit foarte nimerit să se adune la nunta fiicei președintelui (mai exact la Starea Civilă și la Biserică) pentru a huidui. Este dreptul lor pe undeva, însă un pic de decență ar fi foarte de folos tuturor. A urla cu spume la gură împotriva socrului mic – că asta reprezenta Băsescu acolo – este un gest pe care l-am mai văzut acum vreo treizeci și ceva de ani, când un nebun (cu patalama, tocmai scăpase de la ospiciu), pe deasupra și beat, a încercat să strice o nuntă. Am avut și atunci și acum același sentiment: TEAMĂ ȘI SCÂRBĂ!

Și mai mult m-a înfuriat repetarea gestului mârlănesc – CUM DUMNEZEU SĂ HUIDUI LA O NUNTĂ?! –  în fața bisericii. Dacă nici de Dumnezeu nu le mai pasă acestor protestatari, atunci cu ce sunt ei mai buni decât cel pe care-l contestă?!

Din păcate, ceea ce s-a întâmplat astăzi este un semn că politichia seamănă foarte bine cu o hazna plină cu rahat, prin care colcăie viermii și șobolanii. Scopul nu poate scuza mijloacele atunci când logica și bunul-simț nu mai există! Am zis!

Băsescule, dă-ţi demisia!

Gata! E oficial. Referendumul nu a atins pragul de validare stabilit de Curtea Constituţională aşa că Traian Băsescu rămâne preşedintele României. Asta cel puţin pentru o vreme, căci, sincer vorbind, m-aş mira foarte tare dacă l-ar prinde în funcţie expirarea mandatului. Juridic vorbind, Băsescu a câştigat bătălia cu contestatarii lui. Moralmente, însă, marinarul de la Cotroceni a ieşit praf şi pulbere din confruntarea cu poporul.

Din punctul meu de vedere, realitatea incontestabilă că peste şapte milioane de români ţi-au spus răspicat „Pleacă!” este un motiv foarte serios să pleci. Să îţi dai demisia şi să îţi vezi de viaţă. Faptul că Traian Băsescu de agaţă, ca înecatul, de paiul numit boicot este un semn că, din păcate, preşedintele–jucător nu a înţeles nimic din democraţie. Şi că onoarea este, pentru domnia-sa, un termen abstract.

Aşa cum scriam în editorialul de ieri, Băsescu este un eşantion reprezentativ pentru clasa politică românească. Nu mă sfiesc să spun că este un ticălos. Dar, din păcate, nu este singurul ticălos dintre politicieni. Este un mincinos. Dar, din nenorocire, nu este neapărat cel mai mare mincinos al naţiei. Este un manipulator. Însă – tragic – şi alţii trag sforile la fel de abitir ca el. De aceea, constat cu mâhnire o realitate dureroasă: cangrena care a cuprins România este atât de profundă încât căderea lui Băsescu nu este medicamentul-minune, ci doar o biată frecţie cu carmol.

Dacă Traian Băsescu mai are o brumă de responsabilitate, ar trebui să demisioneze şi să se retragă din viaţa politică. Iar exemplul lui ar trebui urmat de cel puţin jumătate dintre politicienii noştri. Mi-aş dori să dispară din peisajul politic, împreună cu Băsescu, şi personaje precum Hrebenciuc, Videanu, Vanghelie, Dragnea, Fenechiu, Haşoti, Vadim, Macovei, Udrea, Olteanu, Anastase, Becali sau Toader. Să ne lase! Au arătat de ce sunt în stare, căci ţara e pe buza prăpastiei din cauza lor.

Faptul că furia populară s-a canalizat acum asupra lui Traian Băsescu este doar o chestiune de conjunctură. După ce marinarul va deveni istorie – căci mai devreme sau mai târziu se va întâmpla, negreşit, şi acest lucru –  problemele României vor rămâne aceleaşi. Nu se va ieftini pâinea. Nu vor creşte pensiile. Nu se vor dubla salariile. Nu va curge lapte. Nici miere.

Pe tronul de la Cotroceni se va urca un alt personaj, cu alt nume, cu altă faţă, cu alt electorat, dar, cu siguranţă, cu aceleaşi năravuri. Evident, ni se va promite că o vom duce bine, dar o vom duce prost. Ni se va promite eliminarea corupţiei, dar se va realiza doar transferul de şpagă spre portofelele noii puteri. Ni se vor promite drumuri bune, dar vom avea aceleaşi gropi, făcute de aceiaşi regi ai asfaltului.

Politica românească este o hârjoneală. O leapşă. Din păcate, singurul care o ia peste ceafă, de fiecare dată, este poporul. Amărâţii. Noi, ăştia, de la celălalt capăt al guvernării, plătim facturile pentru neputinţele, golăniile, tâlhăriile sau excesele clasei politice. În tot acest timp ei, politicienii, fac exerciţii de oratorie la televizor, fac strategii electorale de genul „cum s-o dăm ca să nu se prindă fraierii că minţim” şi caută noi surse de şpagă.

Aştept nişte demisii, dar tare îmi e teamă că o să aştept mult şi bine. Politicianule, numele tău e nesimţire!

Scapă-ne, Doamne, de politicieni!

Recunosc, am fost pătimaş! În decembrie 1989, atunci când Silviu Brucan anunţa, printre dinţi, că România mai are nevoie de vreo 20 de ani pentru a-şi construi cu adevărat democraţia, am explodat de furie. Dacă ar fi existat internet (conceptul fusese inventat deja, însă în ţara noastră nu ajunsese), cu siguranţă că aş fi postat comentarii furibunde, în care l-aş fi înjurat pe „dinozaurul comunist” care nu înţelege că – bla,bla,bla! – forţa poporului poate muta munţii în locul mărilor şi mările în locul munţilor.

Între timp, însă, pe măsură că profeţia profesorului Brucan a devenit (timpul nu iartă!) prognoză realistă şi apoi certitudine, furia mi s-a domolit. Patima mi s-a stins în vreme ce eram prizonier al „meandrelor concretului”,  cuponar „investitor” în fabrici din care mai exista doar gardul, contabil de conjunctură al ouălor de Cornu,  admirator din umbră al mătuşii Tamara, turist străin în Ţinutul Secuiesc, dulgher al unui pod de flori care a rămas doar o piesă oarecare în ierbarul istoriei triste…

O încercare de inventariere a faptelor clasei politice care a guvernat ţara în ultimii 23 de ani nu poate decât să dea dreptate tuturor celor care spun că suntem incapabili, ca popor, să ne gestionăm libertatea. Suntem – din nenorocire – doar o adunătură. Cei mai mulţi îndură ca boul în jug, alţii – foarte puţini – trag sforile şi foloasele, iar o mică parte – paiaţe mânate din aţe – au ajuns să se certe cu ecoul prin pieţe. Că e „sus!” sau că e „jos!” e totuna, căci sunt la modă forma fără fond şi patriotismul cu indemnizaţie.

Istoria este repetabilă şi de multe ori absurdă. „România are nevoie de un stăpân!”, urlau din toţi rărunchii aceiaşi indivizi care, nu cu  multă vreme înainte, vomaseră una dintre cele nesimţite lozinci din istoria neamului: „Afară, afară, cu regele din ţară!” „Poporul îl dă jos pe chiorul!” scandează acum aceiaşi oameni care ne asasinau timpanele cu „Băse, pentru noi, arde-i pe ciocoi!”

Clasa politică românească – şleampătă moral, mincinoasă, subversivă, trădătoare, răzbunătoare, coruptă – a reuşit să facă praf toate valorile la care speram, în decembrie 1989, să accedem. Pe vremea comuniştilor erau două Românii: una a activiştilor îmbuibaţi şi o alta a românilor umiliţi şi flămânzi. Între timp am „progresat”. Avem trei Românii! Cea a românilor umiliţi şi flămânzi a rămas aceeaşi, cum o ştiţi. Însă România burtă-verzilor s-a divizat în două hoarde simbiotice, care călăresc prostimea mai abitir decât o făceau comuniştii. Căci şleahta activiştilor de partid este acum dublată de marea bandă a „oamenilor de succes”. Am văzut o mostră sâmbătă, la televizor, în transmisiunea directă de la nunta fetei unui bulibaşă din Banat.

Aş putea spune, deşi sunt cinic, că ne merităm soarta. Prima noastră reacţie de după ieşirea din gulagul comunist a fost să-l alungăm cu  pietre pe Mihai I. În acelaşi timp am construit tronuri de aur pentru inşi ca Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu.  „Semizei” de conjunctură care au fost, de fapt, doar nişte „tătuci” de inspiraţie stalinistă. De aceea, mă rog la bunul Dumnezeu pentru sănătate, pentru ploaie şi pentru ca să ne scape cumva, fie şi printr-un cataclism biblic, de politicienii aburcaţi în fruntea ţării. Doamne ajută!

Slogan concluzie: Arafat, pentru noi, este Laszlo Tokes doi!

Răfuiala de pe străzi este o certitudine. La fel de certe sunt şi capetele sparte – din ambele tabere – magazinele vandalizate şi tăcerea penibilă a guvernanţilor. Tac oamenii ăştia la fel de abitir pe cât de vocali erau în momentul în care încercau să ne bage pe gât o lege ale cărei beneficii doar ei le pricep.

Între timp, în stradă, pretextul Arafat s-a diluat până la concentraţii microscopice. Puţini dintre cei care încă mai protestează îl mai pot aduce ca argument al revoltei lor pe medicul arab ajuns pentru o clipă erou al naţiei. Ba chiar am auzit, în ultima vreme, destule înjurături la adresa lui, pentru că – vezi Doamne! – ar fi trădat idealurile revoluţionare revenind în Ministerul Sănătăţii. Arabul Raed Arafat are, dacă vreţi, soarta pastorului maghiar Laszlo Tokes care, din erou al Revoluţiei române, a ajuns ulterior un renegat, un paria, un „vânzător de ţară”.

„Revoluţia Arafat”, care se anunţa un fel de primăvară arabă, a fost înlocuită de vreo patru revoluţii mai mititele, cu mesaje distincte şi cu diluţie mare. Căci numărul participanţilor scade într-o progresie care arată că în curând va ajunge către zero.

Prima aripă revoluţionară este animată de sărăcie. Protestatarii sut mai ales vârstnici greu atinşi de criză. Ei protestează demn, uneori uşor anemic şi n-au treabă neapărat cu Boc şi Băsescu, cât cu faptul că s-au săturat de mizerie. Dacă la Putere ar fi Antonescu sau Ponta, aceşti oameni tot ar protesta, în numele stomacului gol, al pantalonilor rupţi în fund şi al medicamentelor scumpe.

Adoua grupare de protestatari iese la luptă cu idei generoase, de sorginte civică,  de genul Roşia Montană sau problema maidanezilor. Nici ei nu sunt foarte agitaţi, însă au cele mai inteligente pancarde şi – părerea mea! – ar trebui să se ocupe mai des cu protestele, nu doar într-o conjunctură de acest fel.

Cea de-a treia mini-revoluţie este alimentată de membrii galeriilor de fotbal. Este aripa cea mai virulentă, cu pornirile cele mai războinice şi cu acţiunile cele mai radicale. Ei nu se sfiesc să înjure în cel mai obscen fel posibil, să dea cu pietroaie în jandarmi, cu cocteiluri Molotov în ziarişti şi cu buzduganul în lună. Par simpatici, par nebuni, dar cei mai mulţi dintre ei sunt doar prostcrescuţi şi drogaţi. Cea mai mare injurie adusă poporului român a fost ca indivizii să fie comparaţi cu tinerii revoluţiei din Decembrie 1989.

În fine, a patra grupare este formată din trimişii partidelor din opoziţie. Băieţii zglobii de la TSD şi TNL. Ei sunt echipa de zgomote. Lipitorii de afişe. Forma fără fond. Ei nu au revendicări anume, ci doar voci puternice şi un set de lozinci scrise de alţii. Ei vor doar să se afirme pentru propăşirea electorală a partidului şi pentru o posibilă ascensiune politică personală.

La Galaţi, acest oraş cândva „roşu”, acum doar cenuşiu şi murdar, situaţia e cumva diferită: n-a ieşit în stradă decât categoria a patra. Ce-i drept, treba se desfăşoară la un mod mai subtil decât în alte locuri, căci alături de tinerii activişti de partid au răsărit vechii activişti, care au prins şi vremurile comuniste, iar acum mimează democraţia prin organizaţii de pensionari obediente politic.

În rest – pauză. Galeria Oţelului a pierdut şansa unui antrenament cu public sau se păstrează pentru momentul când preşedintele Oţelului va intra în campanie electorală pentru fotoliul de primar. Organizaţii civice nu există. Sau, dacă există, înseamnă că toacă degeaba finanţările, că nu-s în stare nici să salveze o mâţă din corcoduş. Categoria cea mai abilitată să protesteze – oamenii chinuiţi de sărăcia extremă – preferă lehamitea. Pe undeva poate că au dreptate. În ultimii 20 de ani, aţi auzit de un protest, oricât de mare, care să fi schimbat ceva în România?!

Noi tradiţii româneşti: guvernarea cu lăutari

Din câte îmi dau seama, guvernarea cu lăutari este pe cale de a deveni o tradiţie de bază la români. Chiar dacă toţi spun că ne conduc „en fanfare” spre prosperitate, de fapt poporul are parte doar de manele şi bocete de înmormânare. Metaforic vorbind. Iată şi nişte argumente.

De mai bine de doi ani, Primăria Galaţi nu are sediu. Funcţionează într-un fost hotel, retrocedat proprietarului de drept, căruia îi plăteşte 10.000 de euro pe lună.

În tot acest timp, o clădire care a aparţinut Primăriei, dar a ajuns absolut întâmplător în patrimoniul CFR (deci tot la stat) – mă refer aici la clubul de pe Domnească – zace nefolosită. Nimeni nu şi-a bătut capul să facă un transfer simplu între două entităţi ale statului, astfel încât Galaţiul să aibă Primărie fără a trebui să achite 10.000 de euro chirie lunară.

Dar cine să ceară asta? Parlamentari ca Dan Nica sau Lucreţia Roşca? N-aş prea crede! Cei menţionaţi sunt campionii absenţelor la lucrările forului legislativ, Dan Nica reuşind performanţa de a lipsi de la mai bine de jumătate dintre şedinţele plenului şi comisiilor.

Să rezolve problema primarul!? Aiurea! Din păcate, Dumitru Nicolae demonstrează, cu fiecare zi care trece, că este doar o marionetă a grupurilor de interese. Galaţiul a ajuns cel mai jegos mare oraş al României sub „glorioasa” lui administrare. Au prosperat doar firmele private – alese pe sprânceană! – care fac lucrări publice.

Atunci, poate că se ocupă de asta preşedintele Consiliului Judeţean, Eugen Chebac! Slabe nădejdi… „Preşedintele Judeţului”, cum s-a autointitulat în ultima vreme, este ocupat cu alte treburi, mult mai „importante” pentru Galaţi. Spre exemplu, zilele trecute a făcut demersuri ca ograda conacului de la Zătun să fie extinsă cu trei hectare, printr-un transfer de teren de la domeniul statului la CJ. Operaţiunea seamănă perfect cu ceea ce ar trebui făcut ca Primăria Galaţi să recapete fostul Club CFR.

Seamănă, dar nu se potriveşte. Căci, la o adică, preşedintele Chebac n-are niciun avantaj din faptul că ajută Primăria Galaţi să obţină un sediu. În acelaşi timp, o ogradă mai mare la conacul de la Zătun este mult mai importantă, căci, astfel, se vor auzi mai greu de la gard lăutarii chemaţi să-i înveselească pe aleşii noştri, la desele chefuri organizate acolo. Modelul Băsescu e valabil peste tot!

Atunci când problemele ţării devin insignifiante în faţa sutei de lei lipită cu scuipat de fruntea lăutarului, situaţia devine dramatică. Părerea mea e că nici măcar o revoluţie nu ne mai scoate din haznaua în care ne-am afundat până la gât!

Citeşte mai nulte tablete semnate de Costel Crângan pe site-ul ADEVĂRUL

Sfâşiaţi între fixaţiile lui Băse şi miorlăiala oponenţilor lui

De câteva zile mă simt ca între două televizoare date la maximum. Zgomotul lor mă asurzeşte. Sunt bombardat cu informaţii dar, paradoxal, nu înţeleg nimic.

O vreme, am crezut că eu sunt de vină pentru această deficienţă de percepţie. „M-oi fi ramolit”, mi-am zis, apoi am căutat „pe net” o metodă de a-mi ţine spiritul în stare de veghe. În cele din urmă, pentru că nici măcar Google nu le ştie şi nu le poate rezolva pe toate, am abandonat netul, am ignorat efectul şi am început să explorez cauzele. Chiar aşa: de ce vor şi de ce nu vor ăştia să modifice actuala formă de organizare administrativă a României?! Complicat…

Cei care vor, habar n-au de ce vor. Probabil că acesta este unul dintre puţinele lucruri clare din toată această poveste confuză. Oricât ar aduna, ar scădea, ar înmulţi şi ar împărţi, rezultă că nimeni nu poate calcula beneficiile şi pierderile. Căci dispar nişte posturi, dar apar altele, sunt radiate nişte proceduri birocratice, dar se instaurează altele, s.a.m.d.

Pe de altă parte, cei care nu vor, habar n-au de ce nu vor. Nu există argumente contra clare ( în afara miorlăielilor despre apartenenţe inventate sau anacronice la o comunitate regională/etnică sau alta), ci doar critici virulente, în cel mai pur stil caragialesc.

Ţara e disputată de două tabere furioase, care o scurtează sau o întind cu „frenezie piranhiană”,  întocmai ca pe drumeţul torturat de Procust în celebrul lui pat de aramă.

În aceste condiţii, zgomotul de fond (compus mai ales din urlete isterice) e mai puternic decât muzica ideilor, iar eu (şi pariez că nu doar eu) mă simt ca-ntre două televizoare date la maximum. Să le închidă cineva, naibii, pe amândouă!

Reality-show cu vânători de ciolan şi fente fiscale

De ceva vreme, scandalurile politice (mamă, ce-şi mai dau ăştia la glezne!) au acaparat hrăpăreţe atenţia opiniei publice. Din păcate…

Spun „din păcate” pentru că am două argumente solide pentru a arăta că viermuiala şi gargara la care asistăm înseamnă doar o sublimă pierdere de timp.

Primul argument ar fi acela că din bălăcăreala asta încrâncenată (pe tiparul „Sus Băsescu!”, „Jos Băsescu!”) noi, plătitorii de impozite şi taxe, nu ne-am ales cu nimic. Asta deşi – stupefiant! – politicienii se laudă intens că tot ceea ce fac, pentru noi fac. Paranteză: şi-atunci de ce nu se simte asta?, mă întreb şi eu, ca om de bună credinţă ce mă aflu.

Al doilea argument e legat de faptul că hăuleala isterică de la Centru a aşternut o perdea de ceaţă peste  o mulţime de fente fiscale. Unele dintre ele au buget de transnaţională, deci ar fi de văzut ce şi cum. Însă, vorba unui celebru poem al lui Eugen Jebeleanu: „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă!”

Pe fundalul circului politicianist, legea este violată în formă continuată de cei decişi să facă bani cu orice risc. Poporul stă cu gura căscată la televizor, o mare parte din presă e ocupată cu „interese editoriale superioare” (mă feresc să „traduc” această sintagmă…), iar justiţia stă cu ochii pe guriţa „cui trebuie”. Dacă e ordin – cu plăcere, dacă nu – de ce să se pună rău domnii procurori cu domnii infractori?!

Energie scumpită ilegal de intermediari? Returnări de TVA pentru mărfuri inexistente? Terenuri publice prăduite? Vorbe! Tot ceea ce contează acum e reality-show-ul. Nici măcar nu e important dacă imaginile vin dintr-o sufragerie obscură sau din  marile instituţii publice ale României…

Nu mai da nene! Nu mai da! Iar s-au scumpit cartofii…

Dom’ne, nu ştiu dacă e fatalitate au ba, dar iar s-au scumpit cartofii. E a N-şpea scumpire de anul ăsta. Au ajuns barabulele să coste, taică, mai mult decât portocalele, decât kiwi, decât bananele, decât merele… Au surclasat concurenţa, aş putea zice.

Ce mă miră cel mai tare e că nimeni nu reuşeşte să explice cât de cât coerent cauzele acestei scumpiri în lanţ a amărâţilor de cartofi.

Înclin să cred că tsunamiul din Japonia nu are niciun rol în această piesă. Nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată cartofi cu microprocesor şi celule fotovoltaice, deci sigur japonezii nu fabrică barabule.

Mă gândesc, de asemenea, că nici vânătoii de balene eschimoşi, care tocmai au intrat în conflict cu cei de la GreenPeace, nu sunt responsabili de scumpirea de la tarabă. Poate doar dacă – Domene fereşte! – o fi escaladat conflictul între cele două tabere şi se bombardează reciproc cu tuberculi. Neah! Nu cred!

Sper din tot sufletul că nu e la mijloc mâna lui Gadaffi. Să-şi fi „blindat” ăsta buncărul cu cartofi de subzistenţă?! Da’ caviarul ce-are? La valoarea lui Muammar, nu cred că se spurcă el la tuberculifere paupere.

Mai e şi teoria bacteriei criminale, care cică ar fi ucis barabulele ungureşti din „Horghita şi Covasna”. Domnu’ Vadim, nu mai manipulaţi, dom’le, genetica barabulei! Că ungurii sunt rezistenţi la bacterii. Mor doar cartofii. Iar pe chestia asta nu mai au nici naţionaliştii ce pune-n ciorbă! Neah! Nici scenariul ăsta nu e credibil.

Şi-atunci ce să fie?! Masoneria? Al-Qaeda? Ceauşescu? Securitatea? Boc? Băsescu? Evreii? Homosexualii? (Ungurii i-am amintit deja) Sida? Preţul benzinei? Bacşişul chelnerului? Calu’ lu’ Andrii Popa? Cine, dom’ne? Cine?

P.S.: De vreo zece minute, fiică-mea, care se uită peste umărul meu la ce scriu, mă tot trage de mânecă să-mi spună ceva. Ia să vedem ce vrea.

– Tata, l-am văzut pe un nene care, azi, la piaţa de lângă noi, a scumpit cartofii. A scos un creion şi a scris mai mulţi bani pe eticheta aceea de la tarabă.

Hm… Cred că am descoperit de unde provine scumpirea cartofilor. Din condei, monşer! Pur şi simplu din condei!

Interceptăm, Măria-ta! Sau cum „voyeourismul” Puterii înghite 27 de milioane de euro pe an

Planul cincinal de la „urechea şi timpanul” a fost depăşit cu succes. Tot mai mulţi români au telefoanele ascultate sau sunt ţintele „înregistrărilor ambientale”. După unele surse  – neoficiale, desigur – în ultimii trei ani unul din cinci români a fost înregistrat fără ştirea lui, într-un fel sau altul, în legătură cu mersul unei anchete penale.

Securitatea lui Ceauşescu ar fi mândră de performanţele atinse de SRI-ul lui Băsescu. Cum?! SRI-ul nu e al lui Băsescu?! La pariu?

Nici nu ştiu dacă e de râs sau dacă e de plâns. Cu siguranţă, însă că e tulburător. Intimitatea oamenilor, un drept constituţional de bază, este lovită sub centură pentru interese care nu au, de fapt, nicio legătură cu ideea de justiţie. Ci cu ideea de şantaj, cu cea de distrugere a imaginii adversarului politic etc.

N-o să înţeleg  niciodată, spre exemplu, la ce sunt utile ţării înregistrările de convorbiri dintre crai tomnatici şi june primăvăratice. Pe surse, am aflat că pentru o oră de înregistrări/filaj, SRI decontează, pe buget,  fix 2.000 de euro. Cum, de regulă, într-un dosar în care se foloseşte această tehnică se acumulează, în medie, circa 14 ore de astfel de operaţiuni (după cum mi-a şoptit mie o păsărică), rezultă că fiecare astfel de cauză înghite de la bugetul naţiei preţul unei garsoniere.

Şi cum anual, în România,  cam 3000 de dosare penale implică, potrivit statisticilor justiţiei, interceptări telefonice sau înregistrări ambientale, rezultă că noi, fraierii de contribuabili, achităm peste 30 de milioane de euro, pe an, pentru sponsoriza „voyeourismul” Puterii.

Un bun prieten care ştie mai multe decât poate spune mi-a mărturisit că, de fapt, dar 10% din această sumă este cheltuită în dosarele penale strict necesare, cum ar fi cele legate de traficul de persoane, de corupţie sau de traficul de droguri. Restul, adică vreo 27 de milioane de „coco” reprezintă nota de plată a şantajului comandat „de la centru”.

Cum care centru?! Aloooo! Da’ dumneavoastră nu trăiţi în România!?

P.S.: Nu căutaţi aceste informaţii pe agenţiile de ştiri. N-a dat nimeni comunicat. Şi nici n-o să dea.