Tâlhărie prin impozite şi taxe

Urăsc taxele! Mă simt jumulit de fiecare dată când mă uit pe fluturaşul de salariu şi văd că statul ia de la firmă tot atât cât iau eu, cel ce-şi consumă jumătate din viaţă muncind. Mă enervează la culme ştirea că noi, românii, plătim cele mai mari impozite (însumate) pe salarii din Europa. Cota unică e o doar o şmecherie propagandistică. În realitate, statul dublează cheltuielile cu salariile ale oricărei firme, prin tot felul de contribuţii, taxe şi alte bazaconii.

Mă simt păcălit de fiecare dată când merg să plătesc impozitul pe locuinţă. A devenit un lux să ai acoperiş deasupra capului… Dar oare nu cumva casa cu pricina a fost cumpărată din bani deja impozitaţi? Asta ca să nu mai spun că trei sferturi dintre români îşi iau locuinţă prin credit bancar, la care plătesc dobânzi împovărătoare… În paralel, evident, impozit. Pare mai tentant să ceri locuinţă socială de la Primărie!

Mă simt furat când achit taxa de ecarisaj şi taxa de salubritate. Nu văd ecarisaj, nu văd curăţenie. Dar poate că nu văd eu bine… Mă consider înşelat cu TVA-ul ce-mi scumpeşte inutil pâinea, cu taxa verde ce-mi scumpeşte degeaba curentul, cu taxa TV pentru o televiziune care mai mult manipulează decât informează, cu taxa de drum care nu oferă drum, cu contribuţia la sănătate care nu oferă servicii medicale…

Cred că statul român nu ne mai reprezintă. Am senzaţia că, de fapt, sistemul nu-i mai slujeşte pe cei ce plătesc taxe, ci a devenit un trântor pe care contribuabilii sunt obligaţi să-l care în spinare. Omul şi bugetarul. Ba chiar, dacă socotim doar angajaţii din privat, descoperim cu stupefacţie că fiecare duce-n spate doi bugetari şi jumătate (incluzând aici şi pensionarii). Ne-au cam cocoşat…

Nu-s anarhist. Ştiu că trebuie să plătim şi taxe, căci de ele depinde administrarea treburilor publice. Dar să le administreze, nu să le transforme în dispozitive de furat. Uite, mi-ar plăcea ca fiecare leuţ încasat de la noi, plătitorii de taxe, să fie în aşa fel chivernisit încât să genereze ceva. Cum ar fi servicii publice de calitate, infrastructură, activitatea economică, locuri de muncă.

Dacă dau taxă de drum, păi să am drum. Dacă am uliţă desfundată, de ce să plătesc ca şi cum aş avea autostradă? Dacă dau taxă de ecarisaj, păi să am ecarisaj. Nu se face, nu-mi lua banii, că asta se cheamă înşelăciune în termeni juridici. Dacă îmi iei cu de-a sila contribuţie la asigurările de sănătate, dă-mi servicii medicale decente. Măcar cât să nu trebuiască să mă duc la spital cu pastile şi bandaje de acasă.

Sună bine, dar nu cred că o să le avem vreodată. Nu de alta, dar într-un sistem clar, în care fiecare bănuţ este cântărit, nu se mai poate fura. „Cum, se fură de la stat?”, vor izbucni pudicii. Oho! Urmăriţi achiziţiile publice  („Viaţa liberă” le publică săptămânal pe cele de la Galaţi) şi o să aveţi nişte revelaţii. Miliarde peste miliarde sunt cheltuite zilnic, iar trei sferturi dintre bani se duc pe minunate nimicuri. Pe capricii de aleşi, fezabilităţi nefezabile şi surse de parandărăt.

Vă propun un pact. Haideţi să fim câteva mii de ziarişti în Galaţi! Fiecare cititor să devină reporter. Scrieţi-ne ce vă deranjează, daţi-ne detalii (fapte, nu bârfe) despre neregulile în cheltuirea banilor publici. De acolo (vorba lui „văru’ de la site”) ne ocupăm noi. Putem porni împreună nişte investigaţii de toată cinstea. Curaj!

 

Lecţia de economie/ Cum să pierzi banii ţinându-i în bancă

Deşi inflaţia se află la un nivel decent în România, iar poziţia leului faţă de principalele valute este oarecum stabilă, fluxul banilor în economie se manifestă – de circa doi ani – destul de ciudat. Scăderea accentuată a dobânzilor la depozitele bancare, dublată de stagnarea alarmantă a investiţiilor ne arată că ne aflăm în mare cumpănă. Banul – sângele economiei – nu mai circulă, iar de aici derivă o mulţime de probleme care, finalmente, duc la scăderea nivelului de trai al întregii populaţii. Bogatul sărăceşte, iar săracul devine şi mai sărac.

Evident, fac excepţie de la regulă „accidentele economice” cu substrat politic şi afacerile ilegale de pe piaţa neagră. Însă acestea reprezintă doar o parte (specialiştii spun 20-30 la sută) din cea ce înseamnă fluxul financiar din piaţa românească. Departe de mine gândul să exclud din ecuaţie banii „negri” şi „gri”. Cred însă că atenţia tuturor trebuie să se îndrepte spre banii „albi”, căci economia subterană nu va putea fi controlată în veacul-vecilor. Să fim, deci, serioşi.

Un lucru este cert în acest moment: economia românească este gripată tocmai pentru că o bună parte din banii potenţial disponibili stau la saltea (în bănci române sau străine). Potrivit statisticilor, românii deţin în bănci  cam 45 de miliarde de euro. Enorm! Aproximativ 27 la sută din sumă este în conturile persoanelor juridice, iar restul de 73 la sută în contul persoanelor fizice.

Problema e că dobânzile au scăzut atât de mult încât, de fapt, proprietarul banilor iese în pierdere dacă se iau în calcul rata inflaţiei şi cheltuielile de administrare a contului. Colegii de la „Capital” au calculat cum stă treaba, la toate băncile, la un depozit standard de 5.000 de lei, iar rezultatul a fost şocant: puterea de cumpărare a banilor din cont scade cu 0,1-1,2 la sută pe an. Cu alte cuvinte, dobânda oferită de bancă nu acoperă comisioanele şi rata inflaţiei.

Având în vedere cifrele şi calculele de mai sus, rezultă că românii pierd în fiecare an, pentru că-şi ţin banii în bancă, între 45 de milioane de euro (scenariul optimist) şi 540 de milioane de euro (scenariul pesimist). Asta fără să pun la socoteală faptul că economia, în ansamblul ei, suferă masiv din cauza lipsei de finanţare – deh, banii sunt la ciorap!

Cheia ieşirii din criză ţine, categoric, de schimbarea mentalităţii românilor în ceea ce priveşte destinaţia banilor pe care-i au. Dacă doar 10 la sută din fondurile care zac acum la saltea (şi produc PIERDERI) ar ieşi din bănci şi ar intra în circuitul economic, atunci piaţa ar beneficia de 4,5 miliarde de euro. Iar asta ar însemna, bunăoară, deblocarea pieţei imobiliare (deci scoaterea din moarte clinică a altor bani), ieşirea din comă a sectorului de producţie, crearea de noi locuri de muncă, creşterea consumului, impozite şi taxe la buget.

Un astfel de demers ar fi ca o perfuzie pentru bolnavul deshidratat. Nu îl vindecă, însă îi întăreşte organismul şi îl ajută, finalmente, să învingă boala. Evident, revenind la chestiunea banilor, e nevoie ca şi statul să se implice un pic în problemă, cu nişte măsuri stimulatorii simple. Cum ar fi, spre exemplu, ceva scutiri de taxe pentru investiţii, sau chiar nişte subvenţii pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie. Repet: DE PRODUCŢIE. O fi chiar aşa de greu să se găsească nişte idei?

Când vom gândi şi noi ca-n Vest?

Undeva în Vestul Europei, într-o aşezare de nici 2.000 de suflete, s-a organizat un referendum pentru creşterea impozitelor locale. O ştire aparent banală. Şi la noi cresc impozitele. Şi nici măcar nu ne întreabă cineva dacă suntem de acord. Mă rog, există şi câteva excepţii. Cum ar fi cazul localităţilor româneşti care au trecut în ultimii ani de la statutul de sat la cel de oraş, cu impozite pe măsură, adică mai mari. Treaba s-a făcut tot prin consultare populară, deci până la acest punct ne putem considera şi noi un fel de occidentali, nu?

Ba nu putem! Scopul final al operaţiunii este, la ei, altul decât cel de la noi. Locuitorii acelei aşezări (danezi, dacă îmi aduc bine aminte) nu au vrut buletin de oraş sau alte aroganţe. Nu. Ei îşi doreau doar bani pentru construirea unei noi săli de sport. Evident, puteau cere fonduri de la guvernul lor (care e destul de potent financiar), însă au vrut să se gospodărească singuri, prin propriile forţe. Mentalitate puternică, de oameni care vieţuiesc de secole sub principii capitaliste. Şi care au lipsit de la cursurile de socialism ştiinţific pe care ni le-au administrat nouă ruşii. Avantaj ei.

Însă surpriza din ştire de-abia acum vine. Câţi dintre locuitorii acelei aşezări credeţi că s-au prezentat la referendum? N-o să ghiciţi! Nu 30%. Nici 51%. Fix 98% şi-au exprimat voinţa, un adevărat record mondial în domeniu. Poate că vă gândiţi că au fost aşa de mulţi pentru că erau împotriva majorării impozitelor. Că au făcut astfel scut împotriva „exploatatorilor”. Uite că nu e aşa! Toţi, dar absolut toţi cei care au votat au spus „da” creşterii impozitelor. Oamenii chiar îşi doreau o sală nouă de sport, cu care să se mândrească şi despre care să spună că este un rod al eforturilor proprii. Admirabil.

Mă întreb – cumva retoric – în câte localităţi din România ar fi posibil un astfel de scenariu? Ce localitate din judeţul Galaţi ar vota, fie şi numai cu 35%, să se pună o taxă pentru o investiţie publică? O să spuneţi că la noi nivelul de trai a praf. Aşa e. Suntem îngrozitor de săraci. În acelaşi timp însă, cârciumile prosperă. Sunt mereu pline. Şi cu oameni mai cu dare de mână, dar şi cu săraci care preferă să dea pe alcool ultima brumă de avut. Ştiţi, bunăoară, că ziua în care se plătesc ajutoarele sociale e zi de aprovizionare pentru toate cârciumile? Se bea la greu, se achită datoriile „la caiet” şi ciclul rachiului pe datorie reîncepe, până la următorul termen de plată a venitului minim garantat.

Departe de mine gândul să trimit responsabilitatea neputinţei acestui popor pe umerii celor mai săraci dintre cetăţeni. Însă nici nu pot ignora faptul că şirul lung de pomeni electorale construit de clasa politică a distrus conştiinţa naţiei. Săracul aşteaptă să i se dea, iar gospodarul înjură pentru că din munca lui, via ajutorul social, sunt ţinute cârciumile pline de beţivi şi de puturoşi. Iar când vine vorba de un sacrificiu colectiv pentru un scop comun, toţi încep să se ascundă pe după cireşi. Unii pentru că s-au săturat să fie jumuliţi în numele protecţiei sociale (în fapt o odioasă manipulare electorală), alţii pentru că le e mai drag gâtlejul decât chestiunile de interes public.

Suntem nişte laşi. Diferenţa dintre noi şi occidentali nu este o chestiune de geografie, ci una de conştiinţă.

Ştiţi că vi s-a mai pus un impozit?

Atunci când măreţii noştri guvernanţi au anunţat că vor susţine financiar producţia de energie „verde”, nepoluantă, am avut un moment de bucurie lăuntrică. „Uite, domnule, că se gândesc şi la viitor”, mi-am zis, fără să-mi închipui nici o secundă că, de fapt, la mijloc este doar o nouă taxă, bazată pe simpla şi clasică metodă de jecmănire „de la mulţi câte un pic, ca să se adune mult pentru puţini”.

Indiscutabil, tranzacţia de certificate verzi a creat o piaţă. Se plimbă bani dintr-un buzunar în altul, se cumpără şi se vând emisii. În fapt se vinde şi se cumpără moarte. Sincer, mi se pare cinism în cea mai pură formă să-i permiţi unei fabrici să polueze mai mult decât prevede legea, pe principiul că firma este penalizată financiar pentru otrava suplimentară introdusă în apă, în aer sau în sol. Bun. Statul ia nişte bani. Dar sănătatea noastră, a celor afectaţi de poluare, cine o repară? De altfel, poate fi măsurată sănătatea în bani?

Însă marele tun al acestei poveşti pseudo-ecologice este acela că, de fapt, costurile certificatelor verzi sunt suportate, în final, de către populaţie. Avem de-a face cu o taxă mascată abil, prin factura de la energia electrică, care tinde să devină astfel un fel de act fiscal în toată regula, căci conţine deja patru taxe: TVA, radio, TV şi, mai nou, certificatul verde. Socoteala guvernanţilor e simplă: câte un leu de la fiecare consumator de curent din România înseamnă 7,5 milioane de lei dintr-un foc.

Cine plăteşte această taxă? Toată lumea, adică şi băbuţele cu 300 de lei pensie, şi şomerii, şi persoanele cu handicap. Toţi! Unde se duc banii? Păi, e simplu: la investitorii în parcuri eoliene, în parcuri fotovoltaice etc. Apropo, cel mai mare investitor în domeniu din România e miliardarul Ion Ţiriac, iar subvenţia primită de onor omul de afaceri provine de la fraierii rupţi de foame obligaţi să plătească, prin factura de la curent, aceste aşa-zise certificate verzi. Este, dacă vreţi, un fel de haiducie pe invers: se ia de la amărâţi şi se dă tot la cei care au.

Evident, vor fi unii care vor spune că piaţa e liberă şi că orice român are dreptul să investească în energii neconvenţionale şi să primească subvenţie de la stat. În teorie, aşa e. În practică, însă, doar în jurul a 10.000 de români (din cei 7,5 milioane de cotizanţi) îşi pot permite să investească. Restul sunt simpli boi în jugul unui regim care nu e nici capitalist, nici socialist  şi nici măcar naţionalist. Este doar o adunătură de şmecheri al căror principal scop e să facă bani. Cu orice preţ, prin orice mijloace, cu orice risc. Ce mai contează un milion de muritori de foame când gaşca ta e la putere an de an, indiferent de ceea ce votează mulţimea?

De la o vreme, disputele dintre grupările politice (inclusiv aici, la Galaţi) seamănă tot mai mult cu wrestlingul americanilor. Pumnii lovesc aerul, gemetele ascund de fapt chicoteli, vânătăile sunt pictate cu fard, iar în culise, departe de ochii celor care suportă cheltuielile pentru tot circul, banii se împart frăţeşte, fără scrupule şi fără resentimente. Avem liderii pe care i-am ales. Avem liderii pe care i-am născut şi educat. Trăim într-un oraş şi într-o ţară în care speranţa seamănă tot mai mult cu un puf de păpădie în zbor. Se pierde – uşor-uşor – în zare, până se contopeşte cu cerul şi nu se mai vede. Auri Sacra Fames!

Cum sunt batjocoriţi 150.000 de gălăţeni

Ceea ce se întâmplă la Galaţi cu apa caldă poate fi un studiu de caz legat de dezagregarea serviciilor publice din România. E clar, autorităţile îşi arată tot mai des neputinţa în a asigura cetăţenilor apă, căldură, canalizare, asistenţă medicală sau transport civilizat, semn că sistemul este putred până-n măduva oaselor, iar impozitele plătite de contribuabili au ajuns simple „surse bugetare” pentru salarii, sporuri şi achiziţii şi lucrări controlate de comision şi de intenţii subterane.

Aparatul bugetar şi din societăţile de interes public mănâncă mai mult decât produce, iar asta se întâmplă numai şi numai pentru că interesele de castă (fie că este vorba de „fitile” politice sau „tunuri” economice – tot un drac!) au devenit mult mai importante decât nevoile populaţiei. E clar: pe aleşii noştri îi doare fix în cot de noi, trăitorii de rând. Ne percep exact ca omida pe pom: o simplă oportunitate de a-şi umple burdihanul. E trist, dar este, din păcate, adevărul gol-goluţ.

Ascultându-i pe toţi cei implicaţi la nivel decizional în scandalul care a lăsat oraşul fără apă caldă, mare mi-a fost mirarea să constat că puţini conştientizează că s-a produs o situaţie aberantă, cu efecte sociale şi economice grave. Cei mai mulţi dintre responsabilii de aducerea Galaţiului la condiţii feudale dau dovadă de o laşitate infinită şi, ca-ntr-un joc de-a şoarecele şi pisica, pasează răspunderea de la unul la altul. Adică niciunde. Mă şi întreb: oare ce mai caută – Doamne iartă! – în funcţiile pe care le ocupă şi pentru care primesc salarii grase?

Dar cel mai grav lucru este că au fost lăsaţi fără apă caldă cei 150.000 de gălăţeni care au achitată întreţinerea „la zi”, până la ultimul bănuţ. Unii au luat credite ca să scape de penalităţi, iar rezultatul a fost paradoxal. Imediat după ce au plătit li s-a tăiat ţeava! Aceşti oameni sunt realmente batjocoriţi în acest moment. Pe cale de consecinţă, mă aştept ca pe viitor să nu-şi mai plătească nici ei facturile la întreţinere.

Cunosc o bătrânică ce locuieşte în zona Ţiglina. E singură şi se chinuieşte să supravieţuiască dintr-o pensie de 800 de lei. Dar e cu întreţinerea la zi. Ca să plătească facturile mari, tanti Maria face iarna CAR, iar vara achită ratele. E mereu într-un carusel al vieţii la limită şi ştiu că mai degrabă mănâncă pâine goală decât să aibă datorii. Probabil că data viitoare când mă va întâlni, tanti Maria mă va întreba, cu seninătatea celor 80 de ierni pe care le duce în spate, de ce nu are ea apă caldă. Şi n-o să reuşesc să-i explic. Căci nu pot explica absurdul.

Apaterm şi Electrocentrale sunt pe moarte. La fel şi sistemul de furnizare a apei calde şi căldurii. La fel şi oraşul. Dar asta n-ar trebui să ne mire, căci nu trebuie să uităm că de 20 de ani gălăţenii îşi aleg liderii la schimb cu doi mici, o bere şi o găleată din plastic. Drumul către dregătoriile ţării a trecut mereu prin cârciumă, iar acum a venit nota de plată. Scumpă…

P.S.: Scandalul apei calde ar putea fi doar preambulul unei ierni lungi şi cu caloriferele bocnă. Sper din tot sufletul că oamenii politici ai locului – senatori, deputaţi, miniştri – vor înţelege că trebuie să pună umărul la găsirea unei soluţii. Oare le mai pasă?!

Reality-show cu vânători de ciolan şi fente fiscale

De ceva vreme, scandalurile politice (mamă, ce-şi mai dau ăştia la glezne!) au acaparat hrăpăreţe atenţia opiniei publice. Din păcate…

Spun „din păcate” pentru că am două argumente solide pentru a arăta că viermuiala şi gargara la care asistăm înseamnă doar o sublimă pierdere de timp.

Primul argument ar fi acela că din bălăcăreala asta încrâncenată (pe tiparul „Sus Băsescu!”, „Jos Băsescu!”) noi, plătitorii de impozite şi taxe, nu ne-am ales cu nimic. Asta deşi – stupefiant! – politicienii se laudă intens că tot ceea ce fac, pentru noi fac. Paranteză: şi-atunci de ce nu se simte asta?, mă întreb şi eu, ca om de bună credinţă ce mă aflu.

Al doilea argument e legat de faptul că hăuleala isterică de la Centru a aşternut o perdea de ceaţă peste  o mulţime de fente fiscale. Unele dintre ele au buget de transnaţională, deci ar fi de văzut ce şi cum. Însă, vorba unui celebru poem al lui Eugen Jebeleanu: „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă!”

Pe fundalul circului politicianist, legea este violată în formă continuată de cei decişi să facă bani cu orice risc. Poporul stă cu gura căscată la televizor, o mare parte din presă e ocupată cu „interese editoriale superioare” (mă feresc să „traduc” această sintagmă…), iar justiţia stă cu ochii pe guriţa „cui trebuie”. Dacă e ordin – cu plăcere, dacă nu – de ce să se pună rău domnii procurori cu domnii infractori?!

Energie scumpită ilegal de intermediari? Returnări de TVA pentru mărfuri inexistente? Terenuri publice prăduite? Vorbe! Tot ceea ce contează acum e reality-show-ul. Nici măcar nu e important dacă imaginile vin dintr-o sufragerie obscură sau din  marile instituţii publice ale României…