Lecţia de economie/ Cum să pierzi banii ţinându-i în bancă

Deşi inflaţia se află la un nivel decent în România, iar poziţia leului faţă de principalele valute este oarecum stabilă, fluxul banilor în economie se manifestă – de circa doi ani – destul de ciudat. Scăderea accentuată a dobânzilor la depozitele bancare, dublată de stagnarea alarmantă a investiţiilor ne arată că ne aflăm în mare cumpănă. Banul – sângele economiei – nu mai circulă, iar de aici derivă o mulţime de probleme care, finalmente, duc la scăderea nivelului de trai al întregii populaţii. Bogatul sărăceşte, iar săracul devine şi mai sărac.

Evident, fac excepţie de la regulă „accidentele economice” cu substrat politic şi afacerile ilegale de pe piaţa neagră. Însă acestea reprezintă doar o parte (specialiştii spun 20-30 la sută) din cea ce înseamnă fluxul financiar din piaţa românească. Departe de mine gândul să exclud din ecuaţie banii „negri” şi „gri”. Cred însă că atenţia tuturor trebuie să se îndrepte spre banii „albi”, căci economia subterană nu va putea fi controlată în veacul-vecilor. Să fim, deci, serioşi.

Un lucru este cert în acest moment: economia românească este gripată tocmai pentru că o bună parte din banii potenţial disponibili stau la saltea (în bănci române sau străine). Potrivit statisticilor, românii deţin în bănci  cam 45 de miliarde de euro. Enorm! Aproximativ 27 la sută din sumă este în conturile persoanelor juridice, iar restul de 73 la sută în contul persoanelor fizice.

Problema e că dobânzile au scăzut atât de mult încât, de fapt, proprietarul banilor iese în pierdere dacă se iau în calcul rata inflaţiei şi cheltuielile de administrare a contului. Colegii de la „Capital” au calculat cum stă treaba, la toate băncile, la un depozit standard de 5.000 de lei, iar rezultatul a fost şocant: puterea de cumpărare a banilor din cont scade cu 0,1-1,2 la sută pe an. Cu alte cuvinte, dobânda oferită de bancă nu acoperă comisioanele şi rata inflaţiei.

Având în vedere cifrele şi calculele de mai sus, rezultă că românii pierd în fiecare an, pentru că-şi ţin banii în bancă, între 45 de milioane de euro (scenariul optimist) şi 540 de milioane de euro (scenariul pesimist). Asta fără să pun la socoteală faptul că economia, în ansamblul ei, suferă masiv din cauza lipsei de finanţare – deh, banii sunt la ciorap!

Cheia ieşirii din criză ţine, categoric, de schimbarea mentalităţii românilor în ceea ce priveşte destinaţia banilor pe care-i au. Dacă doar 10 la sută din fondurile care zac acum la saltea (şi produc PIERDERI) ar ieşi din bănci şi ar intra în circuitul economic, atunci piaţa ar beneficia de 4,5 miliarde de euro. Iar asta ar însemna, bunăoară, deblocarea pieţei imobiliare (deci scoaterea din moarte clinică a altor bani), ieşirea din comă a sectorului de producţie, crearea de noi locuri de muncă, creşterea consumului, impozite şi taxe la buget.

Un astfel de demers ar fi ca o perfuzie pentru bolnavul deshidratat. Nu îl vindecă, însă îi întăreşte organismul şi îl ajută, finalmente, să învingă boala. Evident, revenind la chestiunea banilor, e nevoie ca şi statul să se implice un pic în problemă, cu nişte măsuri stimulatorii simple. Cum ar fi, spre exemplu, ceva scutiri de taxe pentru investiţii, sau chiar nişte subvenţii pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie. Repet: DE PRODUCŢIE. O fi chiar aşa de greu să se găsească nişte idei?

Cea mai profitabilă hoție

Meseria de administrator de asociaţie pare foarte atractivă. Ai pe mână, lunar, cel puţin 10.000 de euro, despre care nu te întreabă nimeni! Din ei îţi tragi salariul, plăteşti curentul şi gazele (că astea se taie dacă factura nu e achitată la zi), iar cu restul (cam 70% din total) faci ce-ţi pofteşte inimioara. Că-i legal sau nu, nici nu mai contează, câtă vreme niciun administrator de asociaţie n-a ajuns vreodată la puşcărie.

Prima „afacere” gândită şi derulată de administratori a fost legată de jocurile de întrajutorare. De şase ori banii după trei luni a fost o miză care i-a atras pe mulţi să-şi încerce norocul, că doar facturile la apă şi la căldură mai puteau să aştepte. Asta până la un punct. Potrivit arhivelor justiţiei, au fost cel puţin trei cazuri în Galaţi în care banii de la asociaţii, jucaţi la „McGrimm”, s-au pierdut, după care administratorul s-a dat la fund. Evident, locatarii au rămas cu paguba.

Apoi, au intrat pe fir băncile populare, care au atras şi ele în cursă zeci de indivizi lacomi, care aveau banii asociaţiilor pe mână. Dobânzi de 90%, 100% şi chiar 120%, care dublau banii în favoarea administratorului. Dar băncile amintite şi-au dat duhul, iar plasamentele nu au mai valorat nici măcar cât o ceapă degerată. Vinovaţii n-au avut de suferit, căci – nu-i aşa? – facturile neplătite erau către stat, iar statul e de gaşcă cu rău-platnicii, pen’că dă bine la alegeri.

Pe parcurs, hoţia a evoluat la dimensiuni de mafie. Administratorii s-au prins că, de fapt, nu le ţine nimeni cont la bani şi că oricâte prostii ar face nu se întâmplă nimic. Aşa că nu au mai „împrumutat” fondurile pentru tot felul de plasamente, ci au furat pur şi simplu tot. Reporterii Viaţa liberă descoperă zilnic noi şi noi cazuri de asociaţii jefuite. În unele situaţii, sumele sunt năucitoare, de ordinul miliardelor, ceea ce înseamnă boala este veche. Foarte veche.

Însă faptul că administratorii au furat banii de la întreţinere nu-i chiar o aşa de mare surpriză. Hoţii apar întotdeauna acolo se află bani nesupravegheaţi. Altceva este alarmant: incompetenţa crasă demonstrată de serviciul specializat din Primărie care răspunde fix de asociaţiile de proprietari. De-a lungul timpului, pentru funcţionarea amintitului departament şi s-au cheltuit milioane de euro, însă degeaba. Populaţia nu a fost protejată în faţa hoţiilor.

Nici măcar acum, în al doisprezecelea ceas, când a devenit evident că avem de-a face cu o uriaşă escrocherie, cu parfum mafiot, Primăria nu pare să înţeleagă ce rol are în piesă. Din punct de vedere legal, instituţia are obligaţia de verifica şi de a atesta (sau nu) administratorii de asociaţii. Ar fi logic ca acţiunea să fi început deja, iar toţi cei care nu pot justifica banii locatarilor să fie înlăturaţi. Însă nu se întâmplă asta, căci cei de la Serviciul amintit sunt ocupaţi cu „netul”, n-au timp să mai şi muncească.

Din păcate, constat că nici primarul Marius Stan nu s-a prins că e de datoria lui să se implice ceva mai mult în rezolvarea chestiunilor publice şi ceva mai puţin – eventual deloc – la clubul Oţelul. Căci – legal – acţiunea de a plăti, din banii oraşului, o sponsorizare către o firmă privată pe care o conduci tot tu, şeful Primăriei, se numeşte deturnare de fonduri. Şi e infracţiune! Dar asta e o altă poveste, ce merită un întreg articol.