Ai grijă, Moş Crăciune!

Dragă Moşule, mă simt dator – uite-aşa, pentru că mă zgândără pe mine simţul civic – să te avertizez că lumea s-a cam schimbat. Nu mai e cum o ştiai tu şi cred că ar trebui să fii foarte atent ce şi cum faci. Probabil că nu sunt singurul care încearcă să-ţi dea sfaturi, însă eu simt, cel puţin anul acesta, că e cazul să mă asculţi. La urma-urmelor, ceea ce urmează să afli îţi va fi de un mare folos şi te poate scuti de nişte necazuri cât casa de mari. Dar să le luăm pe rând.

Te invit să ai grijă, Moş Crăciune, ce cadouri le dai aleşilor şi numiţilor noştri. Nu le da baterii de duş sau caltaboşi, că s-ar putea să-i salte DNA-ul ca pe Remeş sau pe Bocăneanu, iar matale, dragă Moşule, să fii acuzat de dare de mită. Şi e păcat. Poţi să dai în schimb cu milioanele de euro în stânga şi-n dreapta, că despre astea n-o să te întrebe nimeni, niciodată. Fii o mare mătuşă Tamara şi fă-i fericiţi pe toţi cei care nu pot să-şi justifice averile. Nu că le-ar cere cineva asta…

Mai ai grijă, Moşule, cât de mari faci anul acesta faimoasele tale acadelele. Că dacă le faci prea mari rişti să fie trecute de Fisc la stâlpi cu destinaţie specială, caz în care trebuie să plăteşti un impozit de 1,5% din valoarea de inventar. Iar asta ar putea să-ţi afecteze serios bugetul de cadouri, crede-mă.

Te-aş mai sfătui să ai grijă şi ce cadouri le dai copiilor care locuiesc în Galaţi. Dacă vrei să le dai biciclete, vezi că doar în Ţiglina 1 şi 2 e cazul de aşa ceva. În rest nu există piste pentru biciclişti, iar cadourile tale ar fi inutile. Ba chiar ar provoca multă frustrare bieţilor copilaşi, căci e tare greu să bicicleşti prin sufragerie, iar prin parc sau pe trotuare te amendează nenea poliţistul.

Nu uita, Moşule, nici de Apaterm. Ştiu, e firmă, nu copilaş, însă de firma asta depinde căldura tuturor copiilor din oraş. Te-aş ruga să-i dai 500 de directori cu salariul de 3000 de euro fiecare, astfel încât să dea faliment mai iute şi să se termine tot balamucul acesta sinistru. Că dacă nu ne ajuţi tu, nimeni nu ne mai poate ajuta şi vom rămâne pe vecie la cheremul rău-platnicilor şi al cozilor de topor politice.

Să fii atent atent, Moş Crăciune, şi ce faci renii tăi. Căci legile s-au înăsprit rău de la o vreme şi rişti, dacă nu-i hrăneşti cu puf de păpădie şi fân de ghiocei, să iei o amendă cât nu fac toate cadourile din sania ta. Apropo de sanie, sper că ţi-ai făcut RCA la o firmă serioasă, nu la una din alea care ştiu doar să ia, nu să şi dea. Şi să ai cauciucuri de iarnă, că altfel te lasă fără carnet domnii de la Poliţie.

Mai trebui să ţii cont, Moşule, şi de legea privind impozitul pe venit. Citeşte-o bine! Vezi că există acolo o prevedere care te oblică să faci impozitarea la sursă, cu 16%, a cadourilor care depăşesc o anumită valoare. Ai grijă că dacă nu te supui, rişti să te alegi cu dosar pentru evaziune fiscală. Şi-ar fi păcat să-şi petreci Sărbătorile după gratii doar pentru că vrei să fii bun şi să împarţi bucurie celorlalţi.

În fine, nu ştiu cum să-şi spun, dar mă tot întreb de unde ai matale atâtea jucării şi dulciuri? Nu-mi amintesc să te fi văzut vreun stat de plată. Şi nici pe listele parlamentare. Şi nici în Forbes. Nici măcar în topul IMM-urilor nu te-am văzut! Ceva e în neregulă cu dumneata!  Să nu te miri dacă mâine o să primeşti o citaţie de la Agenţia Naţională de Integritate. Păi ce, ne jucăm?

Ştiţi că vi s-a mai pus un impozit?

Atunci când măreţii noştri guvernanţi au anunţat că vor susţine financiar producţia de energie „verde”, nepoluantă, am avut un moment de bucurie lăuntrică. „Uite, domnule, că se gândesc şi la viitor”, mi-am zis, fără să-mi închipui nici o secundă că, de fapt, la mijloc este doar o nouă taxă, bazată pe simpla şi clasică metodă de jecmănire „de la mulţi câte un pic, ca să se adune mult pentru puţini”.

Indiscutabil, tranzacţia de certificate verzi a creat o piaţă. Se plimbă bani dintr-un buzunar în altul, se cumpără şi se vând emisii. În fapt se vinde şi se cumpără moarte. Sincer, mi se pare cinism în cea mai pură formă să-i permiţi unei fabrici să polueze mai mult decât prevede legea, pe principiul că firma este penalizată financiar pentru otrava suplimentară introdusă în apă, în aer sau în sol. Bun. Statul ia nişte bani. Dar sănătatea noastră, a celor afectaţi de poluare, cine o repară? De altfel, poate fi măsurată sănătatea în bani?

Însă marele tun al acestei poveşti pseudo-ecologice este acela că, de fapt, costurile certificatelor verzi sunt suportate, în final, de către populaţie. Avem de-a face cu o taxă mascată abil, prin factura de la energia electrică, care tinde să devină astfel un fel de act fiscal în toată regula, căci conţine deja patru taxe: TVA, radio, TV şi, mai nou, certificatul verde. Socoteala guvernanţilor e simplă: câte un leu de la fiecare consumator de curent din România înseamnă 7,5 milioane de lei dintr-un foc.

Cine plăteşte această taxă? Toată lumea, adică şi băbuţele cu 300 de lei pensie, şi şomerii, şi persoanele cu handicap. Toţi! Unde se duc banii? Păi, e simplu: la investitorii în parcuri eoliene, în parcuri fotovoltaice etc. Apropo, cel mai mare investitor în domeniu din România e miliardarul Ion Ţiriac, iar subvenţia primită de onor omul de afaceri provine de la fraierii rupţi de foame obligaţi să plătească, prin factura de la curent, aceste aşa-zise certificate verzi. Este, dacă vreţi, un fel de haiducie pe invers: se ia de la amărâţi şi se dă tot la cei care au.

Evident, vor fi unii care vor spune că piaţa e liberă şi că orice român are dreptul să investească în energii neconvenţionale şi să primească subvenţie de la stat. În teorie, aşa e. În practică, însă, doar în jurul a 10.000 de români (din cei 7,5 milioane de cotizanţi) îşi pot permite să investească. Restul sunt simpli boi în jugul unui regim care nu e nici capitalist, nici socialist  şi nici măcar naţionalist. Este doar o adunătură de şmecheri al căror principal scop e să facă bani. Cu orice preţ, prin orice mijloace, cu orice risc. Ce mai contează un milion de muritori de foame când gaşca ta e la putere an de an, indiferent de ceea ce votează mulţimea?

De la o vreme, disputele dintre grupările politice (inclusiv aici, la Galaţi) seamănă tot mai mult cu wrestlingul americanilor. Pumnii lovesc aerul, gemetele ascund de fapt chicoteli, vânătăile sunt pictate cu fard, iar în culise, departe de ochii celor care suportă cheltuielile pentru tot circul, banii se împart frăţeşte, fără scrupule şi fără resentimente. Avem liderii pe care i-am ales. Avem liderii pe care i-am născut şi educat. Trăim într-un oraş şi într-o ţară în care speranţa seamănă tot mai mult cu un puf de păpădie în zbor. Se pierde – uşor-uşor – în zare, până se contopeşte cu cerul şi nu se mai vede. Auri Sacra Fames!

LECŢIA DE PUTUT/ Ce n-a putut Nicolae, uite că poate Stan!

Haosul urbanistic din Galaţi a fost subiect de scandal mai mereu în ultimele două decenii, adică taman de când „injinerul” Durbacă a început să semneze pe capota maşinii aprobări de garaje şi de chioşcuri şi până în clipa când citiţi aceste rânduri. „Câinii latră, caravana trece”, s-a comentat ani de-a rândul pe la colţuri, pe la cumetrii, pe la sindrofii şi, mai nou, pe site-uri. Şi chiar aşa părea să fie.

Chestionaţi de presă în toţi aceşti ani, aleşii vremurilor – fie că vorbim de Durbacă, de Axente, de Dobriţoiu, de Podlaţi, de Nicolae, de Ciumacenco sau de Cristea (îmi cer scuze dacă am uitat vreunul) – au dat din colţ în colţ şi au invocat fatalitatea. „E imposibil să dărâmăm chioşcurile şi garajele construite abuziv”, decreta acum vreo trei veri Dumitru Nicolae. Şi părea credibil, căci îmi amintesc o situaţie revoltătoare, când judecătorii gălăţeni au obligat Primăria la daune de vreo 80.000 de euro fiindcă a refuzat să dea aviz de intrare în legalitate pentru o cârciumă construită fără acte (apropo, se aude că – interesant! – respectivul judecător e în vizorul DNA).

Surpriza a venit de la Marius Stan. Supranumit de cârcotaşi „fotbaliatorul” şi „cap de minge”, noul primar al Galaţiului şi-a început mandatul ezitant (asta ca să folosesc un cuvânt elegant), iar impresia publicului era că incompetenţii lui Nicolae au devenit incompetenţii lui Stan. Şi că, gata, asta ne e soarta: încă patru ani de dezamăgiri. Sincer, aveam aceeaşi impresie. Însă acţiunile lui Stan din ultima perioadă m-au contrazis.

De câteva săptămâni, în Galaţi se schimbă ceva. Se demolează chioşcuri la greu, se eliberează trotuarele, se aerisesc intersecţiile, se elimină mizeria. Marea majoritate a populaţiei aplaudă măsura şi cere să fie extinsă în tot oraşul. Ceea ce n-ar fi deloc rău. Culmea este că Marius Stan pune în practică un lucru pe care toţi aleşii de dinaintea lui au refuzat să-l aplice invocând imposibilul. Dar uite că imposibilul lui Nicolae a devenit peste noapte posibil, iar modernizarea oraşului a intrat în linie dreaptă.

Cum nu ştiu ca legile urbanistice să se fi schimbat fundamental în ultimele luni, nu-mi rămâne decât să concluzionez că amânarea la nesfârşit a curăţării Galaţiului de magherniţe (includ aici atât chioşcurile, cât şi garajele, cât şi magazinele construite de-a anasâna, pe spaţiul verde şi pe trotuar) a fost până acum doar o chestiune de voinţă. Stan a arătat deja că, dacă vrei, poţi, iar gălăţenii de bună-credinţă îi vor fi recunoscători pentru asta. Rămâne doar ca, în continuare, să fie consecvent. Adică să nu se lase înduioşat de lacrimi, presiuni politice, ameninţări şi plicuri şi să ducă la bun sfârşit ceea ce a început.

Dacă până în 2016 (anul viitoarelor alegeri locale) oraşul va fi curăţat de construcţiile ilegale şi mizerabile, vor fi puşi la respect constructorii de străzi ( în sensul de a fi obligaţi la calitate şi preţuri decente), va fi rezolvată problema Apaterm şi se va realiza măcar una dintre investiţiile majore vehiculate (spital, primărie, stadion, pod, aeroport, autostradă, parc industrial), atunci am curaj să pariez că Marius Stan are toate şansele să rămână în istoria urbei ca primar şi nu ca fotbalist. Iar poreclele de tip „cap de minge” vor fi uitate sau vor rămâne în memoria colectivă ca simple cârcoteli. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Acelaşi robinet, aceeaşi zoaie. Acum la un preţ dublu!

Pâş-pâş, ca un hoţ în miez de noapte, Apă Canal a scumpit zdravăn de tot apa rece. Dar cică scumpirea asta nu o scumpire oarecare. Ea există într-un fel de plan care a fost aprobat la reorganizarea societăţii, imediat după ce aceasta s-a desprins de Apaterm. Fatalitate monşer! Creşterea preţului apei potabile seamănă cumva cu moartea: e implacabilă şi de cele mai multe ori nu are nicio explicaţie logică!

Faptul că există un proiect managerial de scumpire a apei nu cred că îl va încălzi prea mult pe gălăţeanul care are de plătit acum o factură dublă faţă de anul trecut. Asta cu atât mai mult cu cât, din ce reclamă zilnic locuitorii oraşului, la robinete curge în continuare aceeaşi zeamă urât mirositoare ca şi pe vremea când costa doar 50% din cât costă acum. Evident, la nivel administrativ, despre calitatea apei reci se vorbeşte numai de bine. Toate analizele arată, imperturbabil, că lichidul pe care ni-l furnizează oamenii inginerului navalist Gelu Stan se încadrează în normele de potabilitate. Şi ce? A murit cineva după ce a  sorbit zoaia care curge la robinet? Ai naibii de rezistenţi gălăţenii, frate!

Aş fi tare curios cum explică, totuşi, managerii de la Apă Canal scumpirea, dincolo de discursul despre „obligaţiile asumate cu finanţatorul european”. Faptul că există un plan parafat de nişte birocraţi de la Bruxelles, care nici măcar nu ştiu în ce parte a Europei e Galaţiul, nu înseamnă absolut nimic pentru locuitorii acestui oraş. Din punct de vedere legal, un furnizor de servicii publice unice, de tip monopolist (aşa cum este Apă Canal), are obligaţia de a justifica faţă de consumatori orice majorare de tarif. Altfel, avem de-a face cu o situaţie care afectează grav interesele clienţilor „captivi”. Oamenii n-au acces la o sursă alternativă de apă pentru locuinţă, aşa că sunt nevoiţi să plătească preţul stabilit artificial, fără un raţionament economic la bază.

Carevasăzică – întreb, nu dau cu parul! – ce primeşte el, consumatorul, în plus de banii ăştia? Nu mi se pare că apa care curge acum la robinet este mai curată decât cea care curgea în 2011. E posibil să fiu subiectiv. Sau doar ghinionist. Cert este că dacă las apa de la robinet cinci minute într-un pahar, începe să duhnească a clor. După o jumătate de oră miroase a rahat. Dar poate că nu mă pricep la apă… Dacă totuşi e mai curată decât era acum un an, vreau dovezi. Îl rog pe directorul Gelu Stan să pună la dispoziţia consumatorilor buletine de analiză din care să rezulte că impurităţile, germenii şi alte chimicale din apa potabilă au scăzut cu 50% în ultimele 12 luni. Le publicăm în „Viaţa liberă” imediat ce le primim, fără nici un fel de pretenţii. Facem asta „pro bono”, pentru gălăţeni!

Dacă Apă Canal nu poate demonstra asta, atunci se cheamă că suntem fraieriţi. Şi că, de fapt, creşterea preţului nu are decât un singur scop: să producă mai mulţi bani pentru firmele abonate la lucrările gestionate de Apă Canal. Vorba unui diriginte de şantier: „Prietene, cea mai şmecheră afacere se face sub pământ. Nici naiba nu ştie ce-au pus tu acolo şi de câţi bani”. Omul ştie ce vorbeşte, căci de patru decenii tot bagă şi scoate ţevi. Sincer, mi-ar plăcea ca Stan – Marius Stan – să comande un audit serios la societatea păstorită de celălalt Stan. Poate mai aflăm şi noi, astfel, pe ce se duc banii noştri.

Cum să furi 45 de milioane de euro

Falimentul Apaterm SA, societatea care distribuie gălăţenilor căldura şi apa caldă, a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Orice fel de scuze am căuta directorilor (numiţi politic – atenţie!) companiei publice, e greu de priceput cum au izbutit să ducă totul spre o aşa catastrofă financiară.

În esenţă, societatea a făcut comerţ angro, în cea mai simplă formă a lui, operaţiune care nu te poate duce la faliment decât dacă vrei să speli nişte bani. S-a cumpărat agent termic de la Electrocentrale, apoi s-a distribuit căldura şi apa caldă către populaţie. Piaţa e garantată, ba chiar de tip monopol, iar cheia afacerii e simplă: un adaos cât să acoperi cheltuielile şi – gata! – eşti rentabil. E adevărat, societatea a avut în grijă şi întreţinerea sistemului de distribuţie, însă decontarea cheltuielilor pentru reparaţii s-a făcut din bugetul local, sub formă de subvenţii.

Firesc, toată lumea se întreabă, în condiţiile enunţate mai sus, de unde s-a iscat o gaură aşa de mare în buget. Ani de zile s-a dat vina pe rău-platnici. Da. Ei există şi au de dat, cu tot cu piperatele penalităţi, circa 35 de milioane de euro. Însă datoria Apaterm către Electrocentrale şi alţi furnizori este de peste 80 de milioane de euro. Carevasăzică, la o primă analiză contabilă constatăm că acolo există o gaură de vreo 45 de milioane de euro. Adică un pic mai mult decât suma cu care s-a vândut combinatul siderurgic de la Galaţi către indianul Mittal. Incredibil!

Cum s-a ajuns la asta? Simplu! Genialii manageri ai Apaterm au reuşit, voiniceşte, să încaseze din prestaţiile către populaţie mult mai puţin decât au cheltuit pentru a cumpăra căldura şi pentru a o distribui. Ceea ce nu poate însemna decât trei lucruri: prostie, hoţie sau o combinaţie din primele două.

Că nişte directori s-au dovedit hoţi şi/sau proşti este o conjunctură care poate apărea în orice firmă. S-a întâmplat şi la case mai mari. Însă faptul că prostia şi hoţia s-au perpetuat ani de-a rândul la Apaterm nu mai este de acceptat. Nu pot să nu întreb ce a făcut în toţi aceşti ani Consiliul de Administraţie, format din oameni desemnaţi de Primărie să supravegheze afacerea. Se pare că nimic, iar indemnizaţiile plătite acestora (sute de mii de euro în total) au fost în realitate doar recompense pentru lătrăii de partid.

Bun. Dar ce a păzit Curtea de Conturi? De ce nu a constatat, la acel control anual obligatoriu, că banii publici sunt sifonaţi, furaţi, rispiţi? Unde este profesionalismul atât de lăudat al acestei instituţii? Din două una: ori nu-s profesionişti, ori (cel mai credibil) „au pus botul la savarină”.

Fără îndoială, lucrurile sunt extrem de grave la Apaterm. Altfel nu se ajungea la o gaură atât de mare. Totuşi, nu cred că paguba trebuie acoperită de la bugetul statului, aşa cum se vehiculează în prezent. Ştergerea datoriilor către Electrocentrale ar însemna prelungirea situaţiei mafiote care a dominat societatea aproape două decenii. Alta e soluţia. Trebuie chemaţi în garanţie, cu averile personale, toţi cei care au condus Apaterm în ultimii 15 ani, toţi membrii CA, toţi primarii Galaţiului, toţi cei care au făcut controale şi auditări la Apaterm. Dacă e posibilă o astfel de procedură la firmele private, de ce n-ar fi ea aplicabilă şi la o companie publică?