Lecţia de profesionalism/ Omul sfinţeşte locul

Sunt absolut convins că oamenii de ispravă vor găsi, dacă este cazul, soluţii să construiască un paradis chiar şi în mijlocul deşertului. Evident, şi reciproca este perfect valabilă, căci omul, prin definiţie, adăposteşte în sine atât binele, cât şi răul. Dă paradisul pe mâna unor netrebnici şi se va alege praful şi pulberea. Fără oameni pricepuţi, fără profesionişti adică, totul e doar o zbatere în van. Un fel de campanie electorală perpetuă, în care unii strigă „ura”, iar alţii huiduiesc înverşunat, însă degeaba. Se împuşcă reciproc cu vorbe, în slujba unor iluzii.

De vreo 200 de ani încoace am căpătat şi am perpetuat obiceiul să ne văicărim că n-avem nemţi. Expresia a devenit aproape o scuză a neputinţei, după principiul că – Vezi Doamne! – ţara asta are o criză acută de specialişti. S-a folosit pretextul şi în vremurile când se fura în draci la construirea căilor ferate româneşti (ce, credeaţi că doar autostrăzile costă cât să te cruceşti?), s-a aruncat în luptă zicerea şi când inginerii autohtoni nu reuşeau să inventeze peste noapte ceea ce „le trasau sarcină” activiştii cu trei clase, este la modă şi acum. Mai ales acum.

Dar oare chiar să fie România într-o veşnică şi imposibil de rezolvat criză de specialişti? Dacă mă uit un pic în jur, parcă îmi vine a crede că nu, căci foarte mulţi compatrioţi de-ai noştri, plecaţi „afară”, au primit acolo recunoaşterea înaltei lor valori profesionale. În mai toate domeniile, românii sunt consideraţi în străinătate ca oameni bine pregătiţi, oneşti, cu mare capacitate de adaptare şi de învăţare. Inclusiv în Germania, că tot vorbeam despre „lipsa de nemţi” ce ne chinuieşte de veacuri.

De fapt, înclin să cred că noi, românii, nu avem neapărat o problemă cu competenţa, cât cu recunoaşterea ei, aici, între ai noştri. Scoborând în originile neamului, nu pot să uit că mobilul crimei din balada „Mioriţa” (care va să zică, un simbol cultural al naţiei) este invidia. Pizma fără limite. „Are oi mai multe, mândre şi cornute”. Nu a contat că oile acelea nu erau furate şi nici că nu deveniseră mai multe şi mai mândre prin metode neortodoxe. A fost suficientă constatarea că „celălalt” e mai gospodar  – probabil pentru că muncit mai mult şi mai bine, socotesc eu – pentru ca asasinatul să devină soluţie. Uite-aşa gândeşte naţia, în fibra ei cea mai profundă!

Am convingerea fermă că în România, deci şi aici, la Galaţi, încă mai există o sumedenie de oameni de valoare. E adevărat, mulţi specialişti au luat calea pribegiei, sub povara sărăciei, însă ne-au mai rămas suficienţi cât să ne „lovim” de ei în toate domeniile. Şi, dacă se poate, să-i apreciem.

„Viaţa liberă” vă propune pentru anul 2014 un demers editorial de profunzime: PROFESIONIŞTII. O radiografie amănunţită a meseriilor care, însumate, înseamnă însăşi existenţa societăţii umane. Fie că vorbim despre profesori, despre medici, despre strungari, despre zidari sau despre simpli agricultori. Vom scoate pe hârtie poveştile – unele extraordinare, altele aproape banale de fireşti ce sunt – oamenilor care sfinţesc locul. Necondiţionat. Dezinteresat. Doar pentru că vor să fi mai buni. Staţi cu ochii pe noi!

JURNAL DE LOGODNĂ/ Pumni în ficat între Galaţi şi Brăila

Nicicând n-a existat o iubire mai straşnică între Galaţi şi Brăila. Deşi prin canalizările politice miroase a sânge şi a cadavre, la suprafaţă totul e diafan. Roz bombon cu ciucuraşi. Marii lideri ai conurbaţiei nu mai prididesc cu osanalele la adresa unirii în cuget şi simţiri căci, la o adică, putem seca Siretul dintr-o sorbire. Ai lor, ai brăilenilor, ne trimit solii de pace şi cereri în căsătorie. Ai noştri, gălăţenii, fac pe fetele mari. Ard de nerăbdare să meargă la măritiş, dar vor nuntă cu alai, nu logodnă între neamuri. Că – deh! – nobleţea obligă.

La Bucureşti e senin şi pace. Băsescu numără amendamentele la Constituţie, Ponta socializează pe Facebook cu asiaticii, Crin se hodineşte, iar Dragnea şi-a cumpărat un set nou de carioca şi trei hărţi A0 ale României. Restul nu mai contează. În aceste condiţii,  nunta de la Dunărea de Jos e undeva într-un fel de ceaţă, la capul listei, după o defilare de chiloţi „Botezatu” şi o repriză de de windsurfing marca Mazăre.

Lăsaţi cu ochii în soare şi cu paharele cam goale, nuntaşii dunăreni zâmbesc strâmb unii la alţii şi-şi cară pe sub masă pumni la ficat. „Iubim Galaţiul ca pe sarea în bucate!” Buf-buf!, doi pumni în „pateul” lui Marius Stan de la Bunea Stancu. „Brăila este sora noastră întru modernitate!” Trosc-trosc! Două upercuturi sub coaste de la Stan pentru Bunea Stancu. La o margine a mesei, Simionescu, primarele brăilean, se uită ironic la cafteală şi emană îndemnuri la armonie: „Aşa Stancule, fii iubitor cu nenorociţii ăştia care vor să ne fie şefi. Muşcă-i şi de celălalt obraz!” Bacalbaşa nu se bagă. A aflat că pesedeul vrea să-l promoveze la Parlament şi s-a retras în cămară, unde a sechestrat sarmalele, apa minerală şi doi dintre lăutari, pe care-i bănuieşte că au votat cu Chebac. Deh, ca la nuntă!

La o masă mai retrasă, Titel Crăcănatu şi Vasile Bilă, doi vajnici reprezentanţi ai comunităţilor „pimp” din Brăila (primul) şi Galaţi (al doilea) negociază un lot de 60 de fete pentru piaţa din Spania. Bilă vinde, Crăcănatu cumpără. Cine dă şaşe-şase de trei ori face preţul. 1000 de euroi pe cap de matracucă, plus/minus 100, după cum o vrea „osul”. Doi poliţişti ţin de şase-şase. Că de aia-s doi. Armonie, tată!

În curte, linişte. Numai într-o maşină din parcare parcă stă să licărească ceva. Aaaa! Sunt ochii lui Dan Nica. Dar stai! Se mai văd doi ochişori. Ai lui Oprişan focşăneanul, baronul de Odobeşti şi Lepşa. Şşşşşşşşt! Linişte! Cei doi vrânceni (să nu uităm că Nica e din Panciu) lucrează. Pregătesc un remix la balada Mioriţa. Că, gata! Până când să mai fie baciul vrâncean ultima ciubotă în războaiele regionale pentru turme, miei şi alte ciobănisme? Noua baladă va fi tot despre transhumanţă. Atâta doar că, de data asta, baciul cel vrâncean va merge cu oile în balta Dunării, va instala acolo târla şi va stăpâni tot. Şi pe baciul moldovean, şi pe cel muntean şi – culmea! – chiar şi pe mocanul buzoian.

Între timp, ţesuturile hepatice dunărene vor fi numai un hematom de la atâţia pumni. Şi când se vor dumiri ei, caftangiii, că nunta se va fi spart, iar Mioriţa se va fi rescris, va fi prea târziu chiar şi pentru regrete. Dacă nu cumva deja e cam târziu…