Aveţi curaj să vă priviţi copiii în ochi?

Să spunem lucrurilor pe nume: criza de încredere în care se afundă majoritatea entităţilor gălăţene – fie că vorbim aici despre instituţii, despre personalităţi sau chiar despre firme – a devenit alarmantă. De câţiva ani încoace, pare că nimeni nu mai crede în nimic, iar efectul imediat al acestei stări de negare este o radicalizare cumplită a societăţii.

Intoleranţă, venin, sudalme. Trăim într-un nou turn Babel, în care ne consumăm energia, fiecare dintre noi, încercând  să ţipăm mai tare decât ceilalţi. În acelaşi timp, disponibilitatea la dialog, la a accepta (fie şi numai formal) părerea semenilor se dispersează ca fumul gonit de vânt. Puţini sunt cei care mai încearcă să asculte, însă la fel de puţini sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie ascultaţi. Răcnetele isterice rămân, orice aţi spune, simple zgomote. Nu ţin loc de FAPTE.

Nu s-a ajuns aici din întâmplare. Nu este un simplu capriciu social, ci efectul unei lungi perioade de frustrare. E clar că prea puţini oameni mai cred acum, în anul de graţie 2014, într-un viitor frumos colorat. Şi de ce ar mai crede? De vreo şapte decenii, românii (implicit gălăţenii) sunt minţiţi fără oprire. Fără ruşine. Fără remuşcări. Fără drept la replică.

Indiscutabil, găsim în trecutul nostru colectiv prea multe momente neplăcute. Vi se pare că societatea perfectă promisă de comunişti a funcţionat, fie şi măcar pentru o secundă, pe aceste meleaguri? Întrebaţi-i pe cei ai căror bunici au murit sub ciomegele comisiilor de colectivizare. Sau pe cei ai căror părinţi au înfundat puşcăriile doar pentru că vedeau viitorul altfel decât era scris de Lenin şi Stalin.

Revoluţia din Decembrie 1989 (peste un an se face un sfert de secol de atunci!) putea să schimbe lucrurile. Putea… În realitate, România a rămas acelaşi areal al minciunii sfruntate. S-au promis mai multe locuri de muncă,  dar s-au desfiinţat şi cele deja existente. Au făgăduit justiţie, dar au construit reţele mafiote sufocante. Au promis impozite mai mici, dar ne-am pomenit cu sute de taxe împovărătoare, cu duhoare de Ev Mediu. NIMIC din ceea ce ni s-a plimbat pe sub nas – în duminicile electorale din ultimii 25 de ani – nu s-a înfăptuit. Şi-atunci de ce ar mai crede oamenii în promisiuni?

Trăim o criză de încredere fără precedent. Din păcate, valul negării a devenit atât de furios încât îneacă, laolaltă, vinovaţii şi nevinovaţii. Mai nou, puţinele exemple pozitive din ţara asta sunt mutilate de securea urii. Spaţiul virtual a creat monştri. Orice olimpic este „o odraslă de bani gata”, orice student eminent este „un drogat”, orice ziarist onest este „un vândut de doi bani”, orice edil bine intenţionat este „un tâlhar pus pe furat”. Prezumţia de bune intenţii? Un moft! O alintătură de domnişoare de pension. „Românii adevăraţi” înjură, acuză, suspectează. Dovezi? Cui îi trebuie? E mai simplu să arunci cu lături în tot şi în toate. De ce să încerci să construieşti, când poţi să-i altoieşti cu adjective pe cei care se căznesc să mai mişte ceva în ţara asta?

Trăim în noul turn Babel. Mă gândesc cu strângere de inimă la momentul când această construcţie absurdă se va prăbuşi. Atunci, când toate minciunile se vor fi terminat, va trebui – toţi! – să explicăm urmaşilor noştri, privindu-i în ochi, ce viitor le-am pregătit.  Putem?

DILEME DE TRANZIŢIE/ Ce lăsăm moştenire generaţiilor viitoare?

Vă mai amintiţi sloganul „Nu ne vindem ţara”? A fost preferatul maselor de manevră în cursul guvernărilor de stânga din perioada 1990-1996, iar din el a derivat un lozincă ce părea iniţial doar o glumă, dar care s-a dovedit ulterior enervant de adevărată: „Nu ne vindem ţara, o dăm pe degeaba”.

Deşi au trecut două decenii de la acele vremuri contradictorii, ideile de atunci încă n-au apus. Constat cu tristeţe că în multe instituţii şi la multe persoane există în continuare aceeaşi atitudine opacă, de respingere a tuturor ideilor inovatoare. Iar dacă la omul de rând e cumva scuzabilă această atitudine – căci oamenii ştiu ceea ce li s-a spus (iar din punctul acesta de vedere e de reproşat în primul rând mass-media) – la cei aleşi şi/sau numiţi nu prea mai există scuze credibile. Dacă nu facem ceea ce trebuie (a se înţelege prin asta „ceea ce slujeşte interesului general”), înseamnă că la mijloc există fie incompetenţă, fie lene, fie corupţie.

Oraşul Galaţi se află într-un regres alarmant. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să cădem cu toţii în neagră depresie şi să ne înecăm necazul în sticla cu votcă. Nici fuga în cele patru zări nu este o soluţie, căci dragostea de neam ar trebuie să fie mai importantă decât goana după bani. Iar dacă „iubirea de moşie” nu este un argument suficient de credibil, poate că ar putea conta măcar imaginea părinţilor abandonaţi în bătrâneţe şi suferinţă sau soarta copiilor lăsaţi de izbelişte, în analfabetism şi promiscuitate. A-ţi abandona ţara – fie prin migraţiune, fie prin indiferenţă – este mai rău decât a o vinde.

În ultimele luni „Viaţa liberă” a încercat să construiască un plan de idei din care să izvorască soluţii salvatoare. Campania noastră „Cum renaştem Galaţiul” a adus în faţa gălăţenilor o sumedenie de modele de succes. Reporterii noştri au scotocit ţara pentru a identifica modalităţi prin care să putem să rezolvăm eficient problemele care ne amărăsc viaţa. Să fie foarte clar: scopul acestor demersuri nu este să umilim autorităţile locale şi nici să-i facem pe gălăţeni să se simtă nişte defavorizaţi ai vremurilor. Nici pomeneală! Finalitatea acestui demers (care costă publicaţia noastră o sumă importantă, suportată integral de noi) este ca administratorii Galaţiului să primească – gratis! – idei de dezvoltare a oraşului, de creştere a calităţii vieţii, de creare de locuri de muncă, de scădere a costurilor la utilităţi, s.a.m.d.

Este îmbucurător că modul în care Constanţa a rezolvat problema locuinţelor sociale (prezentat pe larg de „Viaţa liberă”) va deveni operaţional în curând şi la Galaţi. Poate că vom adopta şi metoda prin care s-a ieftinit căldura la Botoşani (existentă chiar în ediţia de faţă). Sau poate că vom învăţa ceva din experienţa în parcuri industriale a Clujului, astfel încât să scăpăm de bălăriile costisitoare din Zona Liberă. Ori am putea să accesăm şi noi fonduri pentru renovarea oraşului vechi, aşa cum a făcut Brăila. Modele de succes, categoric, există. Totul este ca noi, toţi gălăţenii, să înţelegem că dacă punem umărul cu toţii la rezidirea cetăţii, şansele de reuşită cresc spectaculos, iar copiii şi nepoţii noştri se vor mândri cu noi în loc să ne blesteme că le-am lăsat ca moştenire un dezastru.

Sloganul „Nu ne vindem ţara” trebuie aruncat la pubela istoriei. E vremea pentru acţiune. „Noi construim viitorul” ar suna tocmai bine!