Ana n-are mere

A fost odată, ca niciodată, un program european prin care şcolarii erau recompensaţi cu un măr pe zi. Entuziasmant! Atâta doar că bucuria a durat puţin. Foarte puţin. Consecvenţi tradiţiilor mioritice, aleşii naţiei au făcut o aşa de cumplită varză din toată procedură, încât merele n-au ajuns la elevii gălăţeni nici măcar acum, la aproape cinci ani de când Comisia Europeană a aprobat fondurile necesare derulării activităţii.

Eşecul acestui program are cauze atât de prozaice şi de specific româneşti, încât mă apucă jena doar analizându-le. În primul rând, Programul „Mărul” – fiind pe bani europeni, deci atent controlat – scoate din ecuaţie tocmai esenţa funcţionării societăţii noastre: şpaga. „Mărul” nu poate produce mită pentru nimeni, căci achiziţia se face doar prin licitaţie publică şi doar în condiţiile stabilite de Uniunea Europeană. Dacă ne lăsau să facem ca la „Cornul şi laptele”, era simplu. Şpaga de 10% (cam o jumătate de milion de euro pe an) ajungea unde trebuie, iar elevii se „delectau” cu înlocuitori, cum ar gemul de mere, marmelada sau chiar guma de mestecat turcească cu aromă de Ionatan.

Însă oficialii de la UE nu şi nu. Doar mere. Doar prin licitaţie deschisă. Doar cu decontare după furnizare. Doar cu respectarea condiţiilor de calitate europene. Ce mofturi, dom’le! Cum îşi pot ei imagina că acceptă vreun şmecher, trimis pe firul scurt, să facă profit de doar 4-5% din afacerile cu Statul? Ăştia de la UE n-au minte!

Interesantă este şi explicaţia furnizată la un moment dat de autorităţi pentru a-şi masca într-un fel lipsa de interes. „Sunt prea multe acte de făcut şi nu merită efortul”, a sunat explicaţia birocraţilor. În traducere liberă: „Fugi, mă, de aici! Nu iese nimic la portofel, nu mă deranjez”.

Paradoxal, în timp ce elevii gălăţeni se hrănesc cu promisiuni, iar banii de la UE se pierd, producătorii de mere din judeţ (uite că avem şi aşa ceva!) se plâng că nu prea au cui vinde marfa la un preţ corect şi că sunt sufocaţi de marfa ajunsă „la negru” în pieţe. În România intră, fără oprelişti, mere din toate colţurile lumii. Cea mai mare parte din marfă este declarată în vamă la preţuri ridicole: între 8 şi 15 bani pe kilogram. Apoi, este plimbată şi scumpită prin 4-5 societăţi fantomă (care nu plătesc vreodată impozite), până la firmele de distribuţie, care o dau tarabagiilor, în funcţie de soi şi calitate, cu între 80 de bani şi 2 lei. Evident, când nu plăteşti statului nici un impozit, îţi permiţi să te joci cu preţul şi să-l aduci la sapă de lemn pe cel care este împovărat de dările către Fisc. Iar odată ucisă concurenţa, controlezi piaţa după cum pofteşti.

Nu mai intru în amănunte legate de carantina fitosanitară a merelor şi a materialului săditor adus, pe diverse rute, din străinătate. Mă uit doar la rezultate: în ultimii ani o mulţime de boli şi de dăunători de import ai pomilor au măcinat până la dispariţie livezile româneşti. Nimic nu-i întâmplător.

Una peste alta, autorităţile promit că – gata! – iau taurul de coarne şi din semestrul 2 (adică din 7 ianuarie 2013?) vor lua banii de la Uniunea Europeană şi vor da elevilor mere. Îmi permit să am serioase îndoieli. Ana n-are mere de cinci ani încoace. Ce vă face să credeţi că lucrurile se vor rezolva în cinci zile?

Societatea civilă gălăţeană miroase a ţeapă!

Un prieten român stabilit de vreo 20 de ani în Belgia (mai precis la Bruges) îmi povestea că acolo, la ei, presiunea pe autorităţi, pentru rezolvarea problemelor foarte importante ale urbei, nu este exercitată atât de presă, cât de societatea civilă.

Afirmaţia lui m-a mirat peste poate, căci la noi, în România, lucrurile nu stau deloc aşa. Pe meleagurile mioritice, presa independentă (atâta câtă e…) a fost şi a rămas singurul instrument de echilibru în dialogul dintre contribuabili şi autorităţi. Societatea civilă?! Termen vag! Impresia generală – corectă sau eronată, nu ştiu – este că ONG-uri româneşti sunt doar instrumente de deturnat fonduri publice. Nu o zic eu, ci este mesajul ce vine dinspre Vest, unde sunt deja de notorietate ţepele trase de români în numele unor pretinse cauze nobile.

În Vest, nu e de glumit cu atitudinea civică! Marcel – că aşa îl cheamă pe prietenul meu din Bruges – mi-a povestit, bunăoară, cum activiştii de Mediu au salvat de la hăcuire un părculeţ din oraş. O fâşie de iarbă care urma să devină – atenţie! – nu supermarket sau cârciumă, ci pistă pentru biciclişti. Ei bine, trei organizaţii neguvernamentale au pichetat zilnic, cu pancarte, sediul municipalităţii, au trimis memorii la Parlament, la Guvern şi la UE, ba chiar au făcut o petiţie publică pe care au semnat-o inclusiv proprietarii de biciclete. Cu alte cuvinte, societatea civilă s-a coagulat în jurul ideii că parcul este mai bun decât orice altceva, fie şi un obiectiv „eco”, cum e pista pentru biciclişti.

Urmarea acestei campanii ferme a fost că autorităţile au renunţat la proiect. Societatea civilă a învins. Mai mult decât atât, a demonstrat că este o forţă şi că interesul public poate fi stabilit şi altfel decât în birourile pline cu birocraţi.

A vorbi despre astfel de acţiuni în Galaţiul zilelor noastre este ca şi cum ai compara Chirafteiul cu Parisul. Oricât mi-aş căzni memoria, nu pot descoperi prea multe acţiuni cu susţinere civică în acest judeţ. Mă rog, există ceva pe partea maidanezilor, dar este vorba despre acţiuni cu substrat uneori foarte controversat (inclusiv cu acuzaţii de fraudă). Dacă este să vorbim strict despre oameni şi despre treburile publice arzătoare, rolul societăţii civile dă cu virgulă. Să luăm ca exemplu spaţiile verzi ale Galaţiului. De 20 de ani asistăm la o exterminare a ierbii. La o betonare furioasă. Vă amintiţi să fi fost vreun ONG ecologist care să se opună? Să protesteze? Să se aşeze în faţa betonierelor şi buldozerelor? Eu nu-mi amintesc de aşa ceva!

În schimb, am proaspete în memorie nişte seminarii obosite făcute pe finanţări europene. Cinci pliante colorate, un pix inscripţionat şi trei discursuri în limbaj păsăresc despre „axe prioritate”, „aquis comunitar”  şi „green concept”. Cam asta înseamnă conservarea mediului…

Modelul „de succes” din zona de Mediu este perfect aplicabil şi în alte domenii care se pretează la civism: criminalitatea, consumul de droguri, alcoolismul, prostituţia, traficul de carne vie, analfabetismul. În teorie, o mulţime de entităţi româneşti „combat” fenomenul, pe finanţări frumuşele.  Practic însă, în teren, în lumea vie, nu se întâmplă nimic concret. Societatea civilă gălăţeană miroase a ţeapă. Vom investiga, vom demasca şi – unde este cazul – vom ajuta. Uşa ziarului este deschisă pentru toate colaborările oneste!