Lecţia de optimism/ Putem face minuni în 2014

Anul 2013, cu bunele şi cu relele lui, e deja amintire. Am tras linie, am socotit şi am ajuns la multe concluzii. Paharul e pe jumătate plin, dar şi pe jumătate gol, aşa că este loc de toate interpretările, fie ele optimiste sau depresiv-pesimiste. Dar trecutul e trecut. E vremea să ne gândim la provocările pe care 2014 ni le oferă. Iar cel mai bine despre asta nu puteţi vorbi decât dumneavoastră, cititorii noştri. De aceea, aduc aici un top cu cele mai importante dorinţe postate în 2013 pe site-ul Vieţii libere. Este, după părerea mea, cel mai bun sondaj de opinie posibil şi, fără îndoială, ar trebui să fie un ghid pentru aleşii noştri, în 2014.

Afaceri publice mai transparente. Aproape 6.500 de gălăţeni au simţit anul trecut impulsul de a-şi spune opinia despre modul cum au fost cheltuiţi banii publici. Au fost multe critici (unele foarte dure), puţine aprecieri, iar opinia generală e clară: aleşii trebuie să spună mai des alegătorilor ce au făcut cu banii, cât au costat parcul şi strada, cât a costat concertul, ce salariile iau funcţionarii statului şi pentru ce, când au de gând să rezolve chestiunile publice presante. N-o spun eu, o spun plătitorii de impozite şi taxe, adică cei a căror voce este esenţială în orice democraţie.

Renaşterea oraşului. Peste 6.000 de comentarii au fost legate, în 2013, de starea oraşului. A fost potop de opinii! Iar oamenii şi-au vărsat amarul, căci impresia generală este că, din păcate, Galaţiul şi-a pierdut gloria de altădată. De ce? Explicaţiile sunt multe şi complicate, dar converg, în cea mai mare măsură, spre ideea că am fost abandonaţi de aleşi şi că interesele meschine au copleşit totul. S-a comentat îndelung despre degradarea unor simboluri importante ale urbei (clădiri, monumente, faleza), despre haosul urbanistic (garaje, chioşcuri, lipsa unei viziuni arhitectonice), despre „durerea în cot” a celor plătiţi, din bani publici, să facă treabă. Cititorii „Vieţii libere” speră la proiecte viabile în acest sens şi nu la maşinării de tocat bugete  sau de plătit poliţe „duşmanilor”.

Circa 5.500 de mesaje au vizat nevoia de infrastructură, fie că în discuţie a fost dilema pod sau tunel, ori chestiunea aeroportului, a autostrăzii sau a transportului pe Dunăre. Că nu avem – e clar. Că trebuie să avem – e şi mai clar. Cum şi când o să avem, sperăm să aflăm în 2014, când gălăţenii nădăjduiesc să fie demarat primul proiect de infrastructură de anvergură. Nici nu mai contează care. Important e să înceapă ceva.

Străzi mai sigure. Peste 5.000 dintre comentariile postate de dumneavoastră în 2013 au fost pledoarii pentru străzi mai sigure, fie că vorbim despre calitatea asfaltului, despre marcajele rutiere sau despre responsabilitatea şoferilor. Asta vrea oraşul, asta trebuie să primească, iar în primul interviu cu primarul chiar despre asta vom discuta, în amănunt. Ca să ştie tot omul la ce trebuie să se aştepte.

Evident aceste teme majore sunt doar câteva dintre sutele de probleme pe care dumneavoastră, prietenii noştri, le-aţi semnalat în ediţia electronică a „Vieţii libere”. Vă rugăm să continuaţi să vă spuneţi opinia, cu curaj. Avem nevoie de voi, oamenii cu simţ civic din acest oraş, pentru că numai aşa putem da edililor un semnal corect despre nevoile locuitorilor urbei. Împreună putem face minuni!

La ce trebuie să ne așteptăm de la 2014

Cică ieşim din criză! Specialiştii unei importante bănci europene s-au apucat să facă un top al evenimentelor economice şi sociale (!) previzibile în anul ce vine. Nu ştiu câtă rigoare ştiinţifică a stat la baza predicţiilor bancherilor, dar pot să vă spun cu mâna pe inimă că eu, unul, nu prea mai cred în miracole financiare. Dar poate că mă înşel. Să le luăm pe rând.

Care va să zică, domnii experţi sunt de părere că în 2014 tărăboanţa mondială o va lua o ţâr’ în sus, pe fondul unor trebi care-şi au sorgintea în SUA. Respectiv, cea mai mare economie a lumii (ştiu, chinezii ar avea serios de obiectat la această afirmaţie) va intra în zona deflaţiei, puterea de cumpărare a americanului crescând căci, deşi salariile sunt îngheţate de ceva vreme, preţurile bunurilor de larg consum vor scădea spectaculos. Evident, chestia asta e valabilă la ei, la americani, iar efectele pozitive se vor cunoaște în economiile conexe cu cea a SUA. La noi e o altă mâncare de peşte, căci preţurile româneşti nu ştiu să scadă nici măcar atunci când se fac (chipurile) reduceri.

O altă ipoteză foarte interesantă lansată de bancherii cu pricina este legată de posibila prăbuşire a preţului petrolului. La ora când scriu aceste rânduri, piaţa oscilează între 95 şi 98 de dolari pe baril (după ce în octombrie era pe la 110-112 dolari pe baril), însă se estimează că, în primăvară, pe fondul rezolvării crizei iraniene – iată, deci, că tot unchiul Sam are ultimul cuvânt – se va ajunge la numai 80-82 de dolari pe baril. Fără îndoială, însă, benzina şi motorina nu se vor ieftini în România căci – nu-i aşa? – economia românească e cu vreo 50 de ani în urma celei mondiale.

Astea ar fi fost veştile aparent bune. Veştile proaste dau ceva frisoane, însă merită să le aflaţi, căci, în definitiv, sunt doar nişte prognoze. Adică pot să fie, dar pot şi să nu fie. Iar un sincer „Doamne fereşte” este aproape obligatoriu pentru fiecare dintre noi.

Aşadar, pentru 2014 sunt aşteptate tensiuni sociale majore în Europa. Culmea, nu în România sau Bulgaria, cenuşăresele nivelului de trai în UE, ci în statele unde se trăieşte foarte bine. Cică marii experţi europeni în finanţe discută despre impozitarea tuturor depozitelor bancare ce depăşesc 100.000 de euro, măsură ce ar afecta – pare incredibil – 14 la sută dintre locuitorii Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei şi Belgiei. În România? Va fi neinteresant, căci doar 0,03 la sută din populaţie deţine peste 100.000 de euro la bancă. Uite că are şi sărăcia avantajele ei!

Un alt motiv de supărare europeană ar fi, se pare, o cădere masivă a preţului acţiunilor de la marile companii profilate pe înaltă tehnologie. Prezicătorii economici spun că avem de-a face cu „efectul de bulă”, în sensul că s-a atins maximul posibil pentru moment şi că, dacă nu se inventează ceva cu totul revoluţionar în domeniu, interesul investititorilor va scădea dramatic. Prilej cu care şi valoarea de piaţă a companiilor va scădea spectaculos (şi păgubos pentru deţinătorii de acţiuni).

Dar să nu fim fatalişti şi să sperăm că anul 2014 va fi anul al ieşirii din criză, aşa cum anticipează Banca Mondială. La urma-urmelor, speranţa moare ultima.

Vremea nebunilor

Parcă mai ieri citeam, cu nesaţ, prima ediţie a „Vieţii libere”. Tânăr aspirant la libertate, admiram până la lacrimi curajul acelor oameni care scriau despre naşterea unei lumi noi – aproape utopică! – în timp ce lumea cea veche încă nu murise, ci agoniza furioasă, împroşcând cu moarte. Uite că au trecut 24 de ani…

Chiar dacă între timp (mai ales în ultimul deceniu) s-au găsit destui care să pună sub semnul întrebării  momentul Decembrie 1989, povestea nebună – prin curaj –  de atunci nu poate fi murdărită. Nu poate fi atinsă de aripa năclăită de ură a răului. Nu poate fi alungată din memoria trăitorilor acelor clipe nici măcar dacă s-ar uni împotriva ei toate invectivele Universului. Desigur, încercări vor fi, căci – constat cu amărăciune – a devenit o modă ca opinia publică să fie virulent şi inutil contestatoare.

De când internetul a oferit posibilităţi infinite delatorilor, nihiliştilor şi calomniatorilor de profesie, lumea s-a schimbat. În rău. Curajul de a spune „NU” şi de a-l lua de piept pe ticălos – căci asta s-a întâmplat în Decembrie 1989 – a fost înlocuit cu o tastatură şi cu un bagaj bogat de înjurături. Iar democraţia a pierdut, prin neprezentare, meciul cu istoria. Căci forţa colectivă a unui popor  – care poate urni şi munţii din loc dacă îşi doreşte –  s-a degradat până la atrofiere. Revoluţie? Ce revoluţie mai pot face nişte oameni care nu îşi asumă opiniile? Forumurile de pe internet au creat monştri. Iar aceşti monştri au devorat însăşi ideea de democraţie, căreia i s-a anulat una dintre valorile ei fundamentale: curajul. Să nu-mi spuneţi că a înjura pe forum, din postură anonimă, înseamnă curaj!

Nu poţi schimba lumea din spatele unei tastaturi decât dacă te cheamă Steve Jobs, Paul Allen sau Bill Gates. Libertatea nu se pierde şi nu se câştigă pe chat. Economia nu înfloreşte pe Facebook, iar clasa politică nu se responsabilizează făcând opoziţie pe HI5. S-a construit o falsă impresie că spaţiul virtual a împins puterea poporului pe cele mai înalte culmi însă, de fapt, s-a întâmplat invers. Stă dovadă, spre exemplu, faptul că orice petiţie on-line care adună sute de mii de semnatari nu reuşeşte să strângă în piaţă – în agora vie –  decât câteva sute de oameni. Vărsându-şi furia „pe net”, poporul are impresia că a învins, când de fapt este învins.

La 24 de ani de „Viaţa liberă” – care înseamnă pentru români fix atâţia ani de democraţie – sunt nevoit să constat că ideea de presă a fost şi ea compromisă. Au tăvălit-o prin aşternuturi soioase mogulii atârnaţi politici, au siluit-o ziariştii vânduţi, au pocnit-o peste gură afaceriştii interesaţi de o instrument de influenţă dirijată. Frumoasa virgină de acum 24 de ani a ajuns fată bătrână, i-au căzut dinţii şi e chioară de un ochi. Cerşeşte la capra podului şi, uneori, se prostituează pe centură pentru o franzelă şi trei ridichi. Cei care cândva o adulau şi-i cântau serenade, acum o scuipă de peste gard şi, la înghesuială, îi trag şi câte un cot în stomac. În patru-cinci ani presa adevărată va muri, iar spaţiul rămas gol va fi ocupat de manipulatorii de profesie, care ies încet-încet din criogenia la care i-a obligat Decembrie 1989.

E vremea nebunilor. Bucuraţi-vă că merge netul!

Ai grijă, Moş Crăciune!

Dragă Moşule, mă simt dator – uite-aşa, pentru că mă zgândără pe mine simţul civic – să te avertizez că lumea s-a cam schimbat. Nu mai e cum o ştiai tu şi cred că ar trebui să fii foarte atent ce şi cum faci. Probabil că nu sunt singurul care încearcă să-ţi dea sfaturi, însă eu simt, cel puţin anul acesta, că e cazul să mă asculţi. La urma-urmelor, ceea ce urmează să afli îţi va fi de un mare folos şi te poate scuti de nişte necazuri cât casa de mari. Dar să le luăm pe rând.

Te invit să ai grijă, Moş Crăciune, ce cadouri le dai aleşilor şi numiţilor noştri. Nu le da baterii de duş sau caltaboşi, că s-ar putea să-i salte DNA-ul ca pe Remeş sau pe Bocăneanu, iar matale, dragă Moşule, să fii acuzat de dare de mită. Şi e păcat. Poţi să dai în schimb cu milioanele de euro în stânga şi-n dreapta, că despre astea n-o să te întrebe nimeni, niciodată. Fii o mare mătuşă Tamara şi fă-i fericiţi pe toţi cei care nu pot să-şi justifice averile. Nu că le-ar cere cineva asta…

Mai ai grijă, Moşule, cât de mari faci anul acesta faimoasele tale acadelele. Că dacă le faci prea mari rişti să fie trecute de Fisc la stâlpi cu destinaţie specială, caz în care trebuie să plăteşti un impozit de 1,5% din valoarea de inventar. Iar asta ar putea să-ţi afecteze serios bugetul de cadouri, crede-mă.

Te-aş mai sfătui să ai grijă şi ce cadouri le dai copiilor care locuiesc în Galaţi. Dacă vrei să le dai biciclete, vezi că doar în Ţiglina 1 şi 2 e cazul de aşa ceva. În rest nu există piste pentru biciclişti, iar cadourile tale ar fi inutile. Ba chiar ar provoca multă frustrare bieţilor copilaşi, căci e tare greu să bicicleşti prin sufragerie, iar prin parc sau pe trotuare te amendează nenea poliţistul.

Nu uita, Moşule, nici de Apaterm. Ştiu, e firmă, nu copilaş, însă de firma asta depinde căldura tuturor copiilor din oraş. Te-aş ruga să-i dai 500 de directori cu salariul de 3000 de euro fiecare, astfel încât să dea faliment mai iute şi să se termine tot balamucul acesta sinistru. Că dacă nu ne ajuţi tu, nimeni nu ne mai poate ajuta şi vom rămâne pe vecie la cheremul rău-platnicilor şi al cozilor de topor politice.

Să fii atent atent, Moş Crăciune, şi ce faci renii tăi. Căci legile s-au înăsprit rău de la o vreme şi rişti, dacă nu-i hrăneşti cu puf de păpădie şi fân de ghiocei, să iei o amendă cât nu fac toate cadourile din sania ta. Apropo de sanie, sper că ţi-ai făcut RCA la o firmă serioasă, nu la una din alea care ştiu doar să ia, nu să şi dea. Şi să ai cauciucuri de iarnă, că altfel te lasă fără carnet domnii de la Poliţie.

Mai trebui să ţii cont, Moşule, şi de legea privind impozitul pe venit. Citeşte-o bine! Vezi că există acolo o prevedere care te oblică să faci impozitarea la sursă, cu 16%, a cadourilor care depăşesc o anumită valoare. Ai grijă că dacă nu te supui, rişti să te alegi cu dosar pentru evaziune fiscală. Şi-ar fi păcat să-şi petreci Sărbătorile după gratii doar pentru că vrei să fii bun şi să împarţi bucurie celorlalţi.

În fine, nu ştiu cum să-şi spun, dar mă tot întreb de unde ai matale atâtea jucării şi dulciuri? Nu-mi amintesc să te fi văzut vreun stat de plată. Şi nici pe listele parlamentare. Şi nici în Forbes. Nici măcar în topul IMM-urilor nu te-am văzut! Ceva e în neregulă cu dumneata!  Să nu te miri dacă mâine o să primeşti o citaţie de la Agenţia Naţională de Integritate. Păi ce, ne jucăm?

Plătiţi căldura, domnilor rău-platnici!

Articolele despre vânzarea silită a apartamentelor datornicilor la întreţinere au stârnit valuri de comentarii pe site-ul „Vieţii libere”. Aşa cum era de aşteptat, părerile sunt împărţite. Multe păreri, puţine idei, din păcate, iar cea mai acută impresie este că există foarte mulţi locuitori ai Galaţiului care nu au înţeles nimic – dar absolut nimic – din economia de piaţă.

Mă uit pe încasările raportate de Apaterm pe ultimele 30 de zile şi constat, cu stupoare, că s-a plătit doar 10% din factura pentru căldură. Mai pe înţelesul tuturor, doar unul din zece gălăţeni e „la zi”. Incredibil! Daţi-mi voie să mă îndoiesc că 90% din populaţia oraşului nu are cu ce plăti. Cred că e mai degrabă rea-voinţă. Iar dacă nu se iau măsuri, urmarea este uşor de anticipat: din 15 ianuarie se va sista furnizarea de căldură către oraş, căci se termină banii cu care ne-a miluit Guvernul. Se termină şi cele 11 milioane de lei pe care Primăria Galaţi le-a scos din bugetul de investiţii şi le-a introdus în această „gaură neagră” numită sistemul public de încălzire.

Situaţia devine cumva dramatică, iar gălăţenii par să nu priceapă că nu mai există nicio variantă de compromis în afară de plata facturilor. Restul soluţiilor avansate sunt utopii şi rahaturi anarhiste. Sunt consternat, spre exemplu, de tupeul bolnav al celor care spun că Primăria ar trebui să oprească investiţiile în străzi şi parcuri şi să suprime cheltuielile pentru distracţiile de Sărbători pentru a plăti facturile la căldură ale locuitorilor oraşului. Dar de ce, mă rog?

Aşadar – în opinia rău-platnicilor – cei care-şi achită întreţinerea corect trebuie să fie buzunăriţi de două ori, căci impozitele plătite de ei ar trebui să meargă la acoperirea datoriilor celor care nu vor să plătească. Uite că eu, ca bun-platnic, vreau ca din impozitele plătite de mine să am străzi mai bune, parcuri moderne şi distracţie de Sărbători. Nu vreau să plătesc facturile la căldură ale celor care-şi toacă banii prin cârciumi sau pe cine ştie ce ambiţii personale de genul plasmă de-un metru şi BMW de 400 de cai.

Oamenii trebui să înţeleagă că nimic nu-i gratis în lumea asta. Sunt foarte mulţi cei care nu pricep cum funcţionează lucrurile şi consideră că în chestiunea plăţii facturilor e loc de milă sau de presiuni pe autorităţi. Vă spun eu: nu merge nici cu văicăreala şi nici cu ameninţările de genul „să mergem la Primărie să spargem geamurile”. Ambele ipostaze sunt inutile şi nu amână inevitabilul: cei care nu-şi achită datoriile vor rămâne, unul câte unul, fără case. Deja există 1800 de procese finalizate, alte câteva mii sunt pe rol, iar în aceste litigii judecătorii dau câştig de cauză, în linie, furnizorului de utilităţi. Nici un rău-platnic dat în judecată nu a câştigat!

Se poate ieşi din această situaţie doar plătind. Cine are, să dea! Cine nu are, să caute soluţii. Să-şi vândă apartamentele cu 3 şi 4 camere să se mute la garsoniere. Sau la ţară. Cu diferenţa de bani ar putea să-şi achite datoriile şi să mai şi pună ceva la ciorap, pentru zile negre. Dacă nu acţionează repede, datoriile vor creşte până când, la un moment dat, vor pierde proprietatea şi se vor pomeni pe stradă. Iar asta nu-i o figură de stil, ci realitatea dură. Luaţi aminte la ce vă spun!

România duplicitară, România fără ruşine

Să fim obiectivi! Ducem cu noi, ca popor, o combinaţie de gene daco-romano-ruso-turce mai instabilă decât nitroglicerina. Duplicitatea e dăltuită adânc  în codul moral al acestei naţii, care are, din păcate, mari dificultăţi în a se adapta la rigorile lumii moderne. Mentalitatea colectivă românească este dominată de laşitate şi lăcomie. De aceea lumea noastră s-a şi rupt în două. Avem o Românie orbitor de strălucitoare, clădită pe aparenţe şi minciună, dar avem şi o Românie cumplit de întunecată, construită din milioane de drame şi orori.

Nu-s fatalist. Recunosc că ţara asta a dat lumii oameni minunaţi, care au lăsat amprente fundamentale  în evoluţia tehnicii, ştiinţei şi artei. Avem însă şi cohorte de infractori, care terorizează Europa. Sunt tot ai noştri şi ei, violatorii, tâlharii, criminalii, şuţii, peştii, prostituatele care au cotropit civilizaţia vestică. Pe străzile umblate de Brâncuşi, Ionescu şi Istrati calcă acum, apăsat, câteva zeci de mii de nelegiuiţi „made in Romania”. E drept, nu reuşesc să şteargă imaginea splendidă creată de marii înaintaşi, însă faptele lor sunt ca vântul pe faţa Sfinxului: erodează.

Avem locuri minunate. Toţi străinii care trec pe aici spun că suntem binecuvântaţi. Avem, însă, şi cea mai proastă politică de conservare a Mediului. Nicio ţară din Europa nu dă atâtea dispense la normele de poluare. Nicio ţară din UE nu e atât de binevoitoare cu cei care, în goana nebună după profit, fac praf şi pulbere ultimele bastioane ale naturii. Vă amintesc, spre luare aminte, doar microhidrocentralele din Făgăraş (care au distrus habitatele unice, vechi de milioane de ani, ale râurilor Capra şi Buda), afacerea gazului de şist şi exploatările de la Roşia Montană.

Avem tradiţii fenomenale. Nicăieri în lume folclorul nu e mai folclor, straiele populare nu-s mai originale, obiceiurile de naştere, nuntă şi moarte nu-s mai profunde, colindele nu-s mai emoţionate. Însă tot aici, la noi, există şi numeroase cutume ale răului. Moartea caprei vecinului este, la români, deziderat suprem. Ură, dar şi laşitate, căci, spre exemplu, cea mai importantă baladă autohtonă – Mioriţa – este o apologie a pizmei, tâlhăriei, crimei şi resemnării stupide. Emblematic?

În acelaşi timp, este îngrijorător faptul că violenţa – mai ales cea de limbaj – a atins paroxismul. Personal, sunt speriat de modul cum unii semeni de-ai noştri au transformat spaţiul on-line într-un loc unde, sub anonimat, se pot vărsa găleţi de lături în capul celorlalţi. Bunul-simţ este siluit cu străşnicie în numele dreptului la liberă exprimare. Libertatea devine, astfel, armă menită să asasineze demnitatea umană. Respingerea tuturor valorilor – fie ele morale sau profesionale (care sunt etichetate, cu furie, ca fiind inutile şi chiar dăunătoare!) – a transformat spaţiul virtual într-o Gomoră tot mai greu de suportat de către oamenii normali.

Soluţii? Albert Einstein spunea că „Întunericul este absenţa luminii, iar răul este absenţa lui Dumnezeu”. Sunt ferm convins că ne lipseşte tot mai acut morala creştină. Sunt conştient că nihiliştii de serviciu mă vor pune la zid pentru această concluzie. Însă nu pot ignora faptul că decăderea acestei ţări are la origine tocmai realitatea dureroasă că poporul a abandonat valorile simple conţinute de cele zece porunci.

Moş Crăciun se mută la Galaţi

De câteva zile, parcă trăim la Galaţi într-un scenariu SF, căci prea se-nghesuie veştile bune peste noi. E drept, e prea frumos ca să fie şi credibil, însă, la urma-urmelor, de ce n-am fi şi-un pic optimişti? Important e că – iată! – apar oportunităţi şi că oraşul nostru este pe cale să fie din nou privit ca un spaţiu dezirabil.

Contextul e interesant, după cum veţi vedea. Bunăoară, în urmă cu două săptămâni, compania japoneză Yazaki (un gigant al industriei de echipamente auto) a venit să prospecteze zona noastră în perspectiva unei investiţii de câteva zeci de milioane de euro, care să aducă şi 3.500 de noi locuri de muncă. La scurt timp, chinezii – sosiţi în România sub forma unui „desant” de 1.000 de oameni-  se arătau şi ei extrem de interesaţi de Galaţi. Vor să investească masiv în producţia de tehnologie şi în infrastructură. Minunat!

Aproape imediat, ArcelorMittal a anunţat că are un plan strategic de dezvoltare şi că în 2015 va trece pe profit. Deci dispare spectrul închiderii şi se dezamorsează uriaşa bombă socială ce era pe cale să explodeze. Apropo de bombe sociale, acum patru zile Guvernul a decis să aloce 2,5 milioane de euro pentru deblocarea crizei căldurii în oraşul nostru. Decizia este una istorică, fără îndoială, căci părea imposibil, la un moment dat, să se întâmple aşa ceva.

Iar şirul veştilor bune continuă. Acum două zile, ambasadoarea Norvegiei vorbea gălăţenilor despre posibile parteneriate economice, pentru ca marţi lucrurile să o ia razna complet. Autorităţile au aruncat două „bombe” care ţin prima pagină a ziarului de azi: deblocarea de fonduri pentru autostrada Galaţi-Ploieşti şi începerea studiilor pentru construirea la Galaţi a unui tunel pe sub Dunăre. Pare copleşitor, nu-i aşa?

Avalanşa aceasta de veşti bune poate trezi, fără îndoială, numeroase suspiciuni. Nu de alta, dar gălăţenii s-au obişnuit ca aici, la noi, să nu se întâmple nimic. Să fie o amorţeală administrativă vecină cu coma, să nu fie nimeni interesat să investească, oamenii să fie blazaţi şi să caute să fugă spre alte zări. Schimbarea bruscă a situaţiei trezeşte neîncredere. „De ce ar fi altfel de data asta?”, se întrebă oamenii, pe bună dreptate. Iar argumentele disponibile pentru recâştigarea încrederii sunt palide, căci nu au în spate nimic care să constituie puterea exemplului. Trecutul recent al acestui oraş se sprijină, din păcate, doar pe vorbe. Promisiuni niciodată onorate.

Totuşi, parcă simt că de data asta va fi altfel. Poate că-s naiv… Totuşi, când mă uit în planul anunţat de Victor Ponta privind construcţia autostrăzii Galaţi-Ploieşti găsesc acolo sursă de finanţare, termene de execuţie, tot. Nu pare o himeră. La fel, când privesc studiul de prefezabilitate al tunelului pe sub Dunăre (studiu ce a fost discutat aseară în Consiliul Local) văd expertiză şi văd calcule.

Iar când pun cap la cap cele două proiecte, constat legături simbiotice şi că de ele se pot agăţa, întocmai ca globuleţele în pomul de Crăciun, parcuri industriale, fabrici chineze, japoneze şi norvegiene, aporturi de capital olandeze şi indiene, elementele de infrastructură la care tot visăm de decenii. Ai zice că Moş Crăciun se mută la Galaţi. Să fie doar un dans al iluziilor?

Şutul spaniol şi podul pe sub Dunăre

În urmă cu vreo 60 de ani, genialul actor român Grigore Vasiliu Birlic reuşea să rezume, în doar cinci minute de peliculă alb-negru, esenţa conceptului „must have” (din engleză: „trebuie să ai”). Birlic juca rolul unui director cam tâmpit (deh, după moda stahanovistă) care încerca, afişând un aer de mare cunoscător, să-i convingă pe fotbaliştii din echipa fabricii că „şutul spaniol” e metoda ce mai bună pentru a obţine victorii peste victorii, întocmai ca-n întrecerea socialistă păstorită, pe atunci, de regimul lui Gheorghiu-Dej.

La mirarea junilor fotbalişti tocmai scoşi din producţie – „Da’ cum e, tovarăşu’ director, şutul acesta spaniol, că ne-aţi îmbolnăvit cu el?” – mega-şeful „fac totum” i-a lăsat pe toţi mască: „Poa’ să fie cu şpiţul, poa’ să fie cu latul, poa’ să fie şi cu capul, da’ numai’ gol să fie”. Am văzut filmul de vreo trei ori (mulţumită televiziunii române, care are bunul obicei să mai „dezgroape” uneori capodoperele cinematografiei româneşti) şi de fiecare dată am avut sentimentul că marele actor a reuşit o performanţă demnă de toată lauda: i-a luat rău de tot în băşcălie pe comunişti, dându-le însă impresia că de fapt el laudă regimul cu frenezie. Treaba asta se cheamă talent.

Dar nu arta duplicităţii este subiectul principal al editorialului de faţă, ci conceptul de „şut spaniol”. Aş îndrăzni să spun că ideea se aplică aproape perfect dilemei hamletiene ce macină acum conştiinţele trăitorilor din aşezărilor de la Dunărea de Jos: podul sau tunelul. Deloc întâmplător, această aspră dezbatere a căpătat – oare de ce nu mai miră pe nimeni? – conotaţii de rivalitate regională. Care va să zică, brăilenii (”huooooo!”, răcnesc gălăţenii) vor pod peste Dunăre, în vreme ce gălăţenii („huoooooo!”, răbufnesc brăilenii) vor pe dedesubt. Adică tunel.

Ca în jurul oricărei dileme serioase, în preajma disputei pod versus tunel s-au adunat chibiţii. E aproape ca la şah, în parcul pensionarilor, din Ţiglina. „Vezi că-ţi ia calul”, şoptesc scrâşnit chibiţii lui Stan. „Vezi că-ţi ia nebunul”, se bagă-n seamă chibiţii lui Bunea-Stancu. Sub potopul de bănuieli şi „analize profesioniste” de pe margine, cei doi şahişti aproape că uită, la un moment dat, care cu ce piese joacă. Se agită ca treaba să dea bine la ’mnealor, membrii corului chibiţilor, dar uită un lucru esenţial: alta-i miza într-o partidă de şah!

Cred că ar trebui să organizeze cineva (dar oare cine?) o vizionare în doi, pentru Stan şi Bunea-Stancu, a filmului la care făceam referire la începutul acestui text. Nădăjduiesc că ambii lideri (la urma-urmelor sunt cele mai puternice personalităţi din cele două judeţe vecine)  ar putea înţelege, astfel, că regula „şutului spaniol” se aplică de minune şi în cazul de faţă. Atâta doar că n-au cum să tragă amândoi odată în minge. Unul trebuie să paseze, altul să o dea în aţe, iar selecţionata Galaţi-Brăila să câştige meciul cu Dunărea. Cu fluviul Dunărea.

Că e pod sau că e tunel, că e cu latul sau e cu şpiţul, prea puţin contează. Important e să fie, dar pentru asta e nevoie de un pic mai multă minte şi de ceva mai puţine orgolii. Haideţi, băieţi, că se poate!

Dispare „meseria” de rău-platnic/ Primiţi căldură DOAR dacă vă plătiţi facturile

Absolut ciudat, mulţi dintre locuitorii Galaţiului au impresia că vor primi căldură la calorifere chiar dacă nu-şi plătesc întreţinerea. Total greşit! Faptul că Guvernul şi Primăria Galaţi au alocat miercuri 4,5 milioane de euro, ca subvenţie, pentru deblocarea activităţii Electrocentrale este doar un aspect al problemei. E adevărat, în luna decembrie, ca efect al acestui ajutor de stat, toţi locuitorii oraşului – fie ei bun-platnici sau rău-platnici, nu contează – vor avea căldură în apartamente. Însă după 1 ianuarie situaţia se va schimba radical.

Aurel Vlaicu, city managerul Galaţiului, mi-a confirmat că după 1 ianuarie se schimbă foaia cu datornicii: la momentul scadenţei facturii de căldură pe decembrie, cine nu achită 100% factura curentă va primi agent termic cu restricţii. Proporţional cu procentul de plată. Mai mult decât atât, blindarea asociaţiilor cu procentul de plată mai mic de 50% reintră în funcţiune. Fără negocieri, fără somaţii prealabile.

Chiar dacă se vor găsi destui care să se agite pe tema drepturilor consumatorilor, protecţiei sociale etc, planul de măsuri propus de municipalitate mi se pare foarte bun. Este clar ca lacrima că sistemul nu mai poate să-i ducă în cârcă pe cei 11.000 de proprietari de apartamente care refuză – unii de ani de zile – să achite vreun sfanţ la întreţinere. Evident, sunt cazuri şi cazuri, însă vă atenţionez că vom asista, în perioada ce vine, la numeroase executări silite de apartamente şi la evacuări. Cei din Primărie spun – şi-i cred! – că nu mai este loc de întors în această chestiune.

După toate probabilităţile, mulţi dintre actualii rău-platnici vor ajunge în stradă. Pare cumva inuman, însă trebuie să fim corecţi: la fel de inuman este ca bun-platnicii să sufere de frig din cauza rău-platnicilor. Cu atât mai mult cu cât mai bine de jumătate dintre cei care n-au mai dat un sfanţ la întreţinere de 7-8 ani (!) sunt oameni care au cu ce plăti, dar refuză să facă asta. „Viaţa liberă” v-a oferit, în ultima perioadă, numeroase exemple de persoane (inclusiv cu funcţii publice) care au lefuri de peste 1000 de euro pe lună, dar care nu vor să achite facturile la utilităţi.

Trebuie însă să fim realişti. Lucrurile nu se vor rezolva peste noapte, iar sumedenia de procese declanşate pentru recuperarea prejudiciului (căci neplata facturilor la întreţinere se numeşte, conform legii, prejudiciu şi este în esenţă un furt) va dura între 12 şi 24 de luni. În tot acest timp, numeroase blocuri vor fi „conglomerate” de bun şi de răi platnici, iar furnizarea agentului termic va fi, practic, un coşmar.

Autorităţile locale ne-au mărturisit că, de fapt, acesta este cea mai grea provocare: să sisteze căldura în apartamentele celor care nu plătesc, dar fără să-i afecteze pe cei cu plata la zi. Există mai multe „scenarii”, plecând de la blindarea individuală, apartament cu apartament, şi mergând până la subvenţii pentru surse alternative de încălzire. Indiferent la ce soluţie se va apela, e clar că zilele rău-platnicilor în sistemul public de încălzire sunt numărate. Iar asta e foarte bine.

Iată de ce vor chinezii să ne facă pod peste Dunăre

Chiar dacă pare greu de crezut, astăzi (adică miercuri, 27 noiembrie 2013) este un moment istoric pentru România. Ba chiar poate fi crucial şi pentru Galaţi, căci, după cum o să vedeţi în continuare, avem şi noi un rol important în „piesa”  asta, care se „joacă” la Bucureşti cu o distribuţie remarcabilă: 1000 de chinezi angrenaţi – în frunte cu primul lor ministru – în runda finală de negocieri economice cu partea română.

O să vă întrebaţi, cu siguranţă, ce vrea ditamai China de la bucăţica noastră de lume, care înseamnă te miri ce şi mai nimic în comparaţie cu colosul asiatic. Ei bine, vrea! Căci România este considerată un potenţial „cap de pod” pentru intrarea mărfurilor chinezeşti în spaţiul Uniunii Europene. În acest moment, respectivele mărfuri sunt supuse unor taxe vamale consistente, iar Comisia Europeană vorbeşte tot mai insistent despre necesitatea suprataxării importurilor din China, pentru a proteja producătorii europeni.

Ideea Comisiei Europene e cam ca paharul pe jumătate plin. Sau pe jumătate gol, după caz. Pe de o parte, este evident că interesele industriei europene trebuie cumva protejate, căci costurile de producţie sunt fundamental diferite în Europa şi în Asia, mai ales din cauza uriaşelor diferenţe în ceea ce priveşte costul forţei de muncă. Pe de altă parte, însă, protecţionismul afectează piaţa în ansamblu (competitivitatea devine un termen doar teoretic) şi interesele consumatorilor, care sunt privaţi de posibilitatea de a cumpăra produse mai ieftine, importate din China.

Sub ameninţarea taxelor protecţioniste europene, chinezii s-au repliat rapid şi caută un „cap de pod”. Respectiv o ţară din UE în care să investească masiv în industria producătoare de mărfuri care înglobează tehnologie. În acest fel, producţia de aici (să luăm în considerare faptul că România va fi acel „cap de pod”) nu ar mai fi purtătoare de taxe vamale. E adevărat, românii cer salarii mai mari decât chinezii, însă nu atât de mari încât să consume tot profitul scos din dispariţia taxelor vamale. Chinezii şi-au făcut, deci, foarte bine planul de afaceri.

Foarte interesant este că Galaţiul are şanse uriaşe să fie centrul de operaţiuni al „invaziei economice” chineze în UE. Surse din zona negocierilor româno-chineze mi-au confirmat că asiaticii au luat în calcul motive pur manageriale, respectiv: apropierea Galaţiului de sursele de materii prime şi de pieţele de desfacere din spaţiul ex-sovietic (cu infrastructura de transport aferentă), accesul la transportul pe apă (inclusiv pentru navele maritime), mâna de lucru ieftină şi înalt calificată, precum şi accesul la o platformă industrială deja structurată (nominalizez aici ArcelorMittal, care ar fi dispusă – informaţia e neoficială – să cedeze o serie de spaţii şi terenuri).

Sună colosal, nu-i aşa? Adăugaţi la asta şi faptul că investitorii chinezi şi-au declarat disponibilitatea să participe cu bani la realizarea unei traversări rutiere a Dunării (pod sau tunel, încă nu e clar) şi o să aveţi tabloul complet al unei şanse incredibile pentru Galaţi. Acum, totul mai depinde de trei factori: avizul UE (are rol consultativ), garanţiile cerute de partea română (la nivel guvernamental) şi, nu în ultimul rând, capacitatea autorităţilor locale de a-i convinge pe investitori că avem intenţii serioase şi nu doar planuri de turism în China. Doamne ajută!

Noul mall reaprinde speranţa la Galaţi

Spunea cineva, recent, că Galaţiul ar putea fi următorul oraş-fantomă al României. Ceva de genul Valea Jiului. Chiar dacă este o viziune excesiv pesimistă, trebuie să constatăm că, din păcate, se bazează pe fapte reale. Să tot fie vreo zece ani de când sentimentul că investitorii ocolesc oraşul a devenit acut. Nu e ziar care să nu fi scris despre asta, nu e politician care să nu fi rostit măcar o dată sintagma „vom atrage investiţii în judeţ”, nu e gălăţean care să nu fi fost dezamăgit că promisiunile au rămas promisiuni.

Adevărul e dezarmant: la Galaţi s-a investit foarte puţin în ultimii ani, dar s-a demolat sălbatic. Zeci de întreprinderi care, în anii 90, asigurau pâinea a peste 50.000 de familii din judeţ s-au redus acum la stadiul de ruine. În locul lor nu s-a pus mare lucru, căci n-am ştiut – ca şi comunitate – să valorificăm avantajele pe care ni le oferea la un moment dat industria performantă, poziţia geografică şi Dunărea.

Faptul că acum avem, în compensaţie, mii de dughene pline cu izmene chinezeşti e doar o păcăleală, căci mutăm banii dintr-un buzunar în altul, fără să producem, în esenţă, nimic. Măcar de s-ar vinde acolo marfă autohtonă şi tot ar fi ceva (căci s-ar susţine nişte locuri de muncă), însă 99% din marfă e de import.

Într-o ţară normală şi ţinând cont de elementele de business oferite de piaţa locală (populaţie, forţă de muncă înalt calificată, poziţie geografică, tradiţie etc), Galaţiul ar fi trebuit să fie o capitală industrială şi o poartă comercială strategică în schimbul de mărfuri est-vest. Însă n-a fost aşa, iar a da vina doar pe conjunctura economică mondială este un act de făţărnicie. Cu toţii ştim că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare, ocupaţi fiind cu „strategiile personale”, în defavoarea dezvoltării comunităţii. Istoria ne pedepseşte pentru egoism, aroganţă şi nepăsare.

Singurul domeniu în care se pare că am pariat pe calul câştigător este cel naval. Olandezii de la Damen s-au dovedit oameni serioşi, au dezvoltat afacerea, iar efectul este remarcabil: în jurul şantierului naval (în această clipă este cel mai mare şantier din sud-estul Europei, ca şi cifră de afaceri) s-au dezvoltat o sumedenie de firme conexe. Dacă ar fi fost aşa şi în restul industriilor locale (mai cu seamă în metalurgie), oraşul a fi avut acum o altă faţă.

Acum, întrebarea fundamentală este dacă mai sunt şanse să ieşim din vrie. În fapt, însăşi soarta copiilor noştri depinde de răspunsul la această întrebare. Sincer să fiu, dacă mă întreba cineva anul trecut, pe vremea asta, ce va fi cu Galaţiul peste zece ani aş fi pariat pe un fenomen de tip Detroit: dezindustrializare rapidă şi depopulare masivă. Însă asta era în urmă 12 luni.

În acest moment, parcă lucrurile încep să arate un pic altfel. Chiar astăzi se deschide primul mall (în adevăratul sens al cuvântului) din oraş. E un semn, căci astfel de investiţii mari se fac doar în oraşele unde există perspective de dezvoltare. Iar dacă la acest semn adăugăm şi altele (cum ar fi interesul japonezilor de la Yazaki pentru zona noastră, sau cum ar fi faptul că în zilele următoare mai multe delegaţii de oameni de afaceri din China şi Norvegia sunt în România şi nu vor ocoli Galaţiul), perspectiva se schimbă. Oare să îndrăznim să sperăm?

Zăngănit de cătuşe. Previzibil

În urmă cu exact cinci luni, într-un editorial apărut în „Viaţa liberă” sub titlul „Zăngănit de Cătuşe. Ghici unde?”, concluzionam (puţin alarmist, recunosc) că tensiunile sociale în creştere ar putea avea în  scurt timp efecte dramatice la Galaţi. Culmea este că articolul amintit se încheia cu o prezicere care – n-o să vă vină să credeţi – pare să se îndeplinească în aceste zile la milimetru.

Citez: „Ceea ce ar trebui să ştie aleşii noştri, ăştia de aici, de la Galaţi, e că Puterea – oricare ar fi ea! – este cea mai crudă dihanie. Nu ezită să-şi devoreze puii pentru a-şi salva pielea. Presimt că mai spre toamnă se va auzi zăngănit de cătuşe prin unele instituţii ale statului, căci poporul are nevoie de un pic de sânge pentru a se detensiona. Dacă pâine nu-i, circ vom avea cu siguranţă!”

Lucrurile care se întâmplă acum la două instituţii importante din Galaţi – numesc aici Prefectura şi Direcţia Judeţeană pentru Evidenţa Persoanei – arată că nu m-am înşelat atunci când scriam acel editorial. Tensiunile sociale s-au amplificat continuu în ultimele luni. Frustrarea populaţiei a crescut exploziv, iar protestele se ţin lanţ. Nici măcar circul mediatic – în variantele Băsescu-Ponta, Băsescu-Antonescu şi chiar Antonescu-Ponta – nu mai poate ţine în frâu populaţia, care cere sânge. Vrea să vadă vinovaţii la zid, ciuruiţi de gloanţe. Metaforic vorbind, desigur.

Faptul că Prefectul judeţului Galaţi a fost pus în cătuşe (la ora când scriu aceste rânduri el era dus de procurorii DNA în faţa judecătorilor, cu propunere de arestare preventivă), arată că în dihania numită Putere s-a trezit instinctul de supravieţuire. Îşi înghite pe nemestecate copiii, socotind că, la o adică, va face curând alţii, cu care să se mândrească şi pe care, la următoarea criză de imagine, îi poate sacrifica pe altarul luptei anti-corupţie. Puterea în sine nu moare, ci planează, ca o noţiune abstractă ce este, pe deasupra cadavrelor. Nici măcar nu riscă să fie considerată vinovată de crimă, căci, la o adică, poate fi de-a dreptul eroic să spui că ai făcut „curăţenie în sistem”.

Cazul prefectului Emanuel Cătălin Bocăneanu pare să fie exemplul perfect pentru a convinge poporul că – uite! – orice urmă de corupţie din sistem este strivită fără milă. Aproape că nici nu mai contează că la mijloc sunt – oarecum ridicol, dacă ne gândim ce „tunuri” s-au dat la Galaţi în ultimii ani –  câteva apeluri telefonice de tip „pilă”, o baterie de duş, trei sticle whisky şi două sacoşe cu cârnaţi. Misiunea a fost îndeplinită. Corupţii au fost prinşi. Doar dacă  (întotdeauna există un mare DACĂ) nu cumva se află nişte lucruri mult mai grave în spatele acestui scenariu ce pare (cel puţin în forma făcută publică până la ora redactării acestui text) bun mai degrabă de o schiţă de Caragiale decât de un rechizitoriu DNA..

Premise ar fi. Nişte păsărele şoptesc că punctul doi al listei de acuzaţii aduse demnitarului – respectiv: „instigare la infracţiunea de folosirea, în orice mod, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii” – este de fapt cheie şi lăcata întregii poveşti. Iar dacă amintitul citat are, în viziunea procurorilor, legătură cu listele electorale, atunci treaba e groasă. Groasă rău! Iar zăngănitul de cătuşe devine distracţie naţională.

Avem caşcaval. Căutăm şoareci

Nu ştiu cum Dumnezeu se întâmplă, dar de ceva vreme românii au căzut în dizgraţie în propria lor ţară. Înţeleg – că doar nu trăiesc pe Lună – faptul că englezii ne ţin la distanţă pentru că au experienţe neplăcute cu hoţii şi cerşetorii noştri. Admit că muncitorii români oneşti şi pricepuţi au o viaţă tot mai grea în Spania şi Italia, căci e criză, iar autohtonii au nevoie şi ei de acele locuri de muncă. Însă nu pot să înghit, nici în ruptul capului, faptul că românii au ajuns a cincea roată la căruţă aici, în România.

Ca să înţelegeţi că demersul meu jurnalistic nu este un simplu exerciţiu de retorică, vă ofer şi câteva exemple. Mai mult sau mai puţin întâmplătoare, dar cu siguranţă suficient de relevante cât să se înscrie într-un fenomen. Bunăoară, nu se poate să nu stârnească întrebări faptul că nici una dintre marile companii de telefonie din România nu este condusă de un specialist/manager român. Chiar nu avem în ţară nici un om capabil să facă asta? Ce se ascunde în spatele unei astfel de situaţii? Lipsa noastră de specialişti? Proverbiala corupţie mioritică? O criză de încredere?

Scoborând şi mai adânc în chestiune, ajungem – cum altfel? – la Galaţi. Prilej cu care constatăm că cel mai mare obiectiv industrial din judeţ (numesc aici combinatul siderurgic ArcelorMittal) este condus de un francez, după ce ani de-a rândul a fost manageriat de nişte indieni. Unde sunt directorii români? Ceva mai jos în schemă, la partea de organigramă ce se rezumă simplu: „da, şefu’, am înţeles”. La fel se întâmplă şi la a doua mare companie industrială gălăţeană – şantierul naval Damen – care este condusă de un olandez. Românii – la munca de jos.

Interesant este că, de la un timp, modelul importului de şefi a fost adaptat şi la nivel interjudeţean. Şi aş da ca exemplu chiar Primăria Galaţi, care a fost garnisită în ultimii doi ani cu şefi aduşi de la Bucureşti. Nu comentez calitatea profesională a acestor oameni „plantaţi” de primarul Marius Stan în poziţii cheie din administraţia publică locală. O voi face cu alt prilej, când voi strânge toate informaţiile necesare. În schimb, nu pot să nu fiu nedumerit că nu s-a mai găsit la Galaţi nici un specialist în administraţie. Asta – nota bene – în condiţiile în care avem aici facultate de profil, la care 99% dintre profesori sunt băştinaşi.

Sincer, am senzaţia că asistăm acum la o simplă rotaţie a cadrelor. Seamănă a management, dar nu e! Circula pe vremuri şi un banc despre asta. Cică se introduc trei şoareci într-un sac în care se află o bucată de caşcaval. Dacă laşi pur şi simplu sacul pe masă, în câteva ore şoarecii devorează caşcavalul, apoi fac o gaură şi fug. În schimb, dacă din două în două minute învârţi cu forţă sacul, şoarecii vor fi tot timpul atât de ameţiţi şi speriaţi încât nu se atinge de caşcaval, iar de fugă nici pomeneală.

Mi-ar plăcea să cred că toate aceste întâmplări sunt cumva parte dintr-o soluţie la vechea constatare-scuză „N-avem nemţi”. Tare îmi e teamă, totuşi, ca la mijloc să nu fie, de fapt, altceva. „Grupul organizat” este tot timpul o noţiune ce nu trebuie exclusă din calcul, indiferent de ce parte a „caşcavalului” te-ai afla. Deocamdată nu ştiu cine ar trebui să învârtă sacul.

Veşti proaste pentru aleşii Galaţiului/ Se reduc la jumătate posturile disponibile pentru lipitorii de afişe

Vai, ce tevatură! Valuri de cerneală şi avalanşe de ipoteze. Însă toată vânzoleala e cam degeaba… Cărţile regionalizării s-au făcut. E tot mai clar că în noua viziune administrativă conurbaţia Galaţi-Brăila nu va fi pol regional, că Vrancea oprişenească va conta doar cel mult la nivel de reprezentanţi, iar Tulcea rămâne doar o anexă turistică a edificiului controlat de cuplul politic Mazăre-Constantinescu.

În acest moment, Galaţiul mai are doar şansa să fie un fel de „locotenent” al generalilor de la malul mării. E o certitudine. Controlul asupra instituţiilor deconcentrate ale Guvernului se împarte deja între cele două judeţe importante, cu avantaj Constanţa. Ceilalţi sunt la „şi alţii”, iar perspectiva e clară: „pruncii” care vor rezulta din mariajul (prin absorbţie) dintre o serie de entităţi guvernamentale vor fi plasaţi tot la Constanţa şi, eventual, Galaţi, în detrimentul celorlalte judeţe din regiune. Pare un demers cinic, dar e de fapt o logică simplă a guvernării, căci aşa se produc mai puţine seisme politice şi se netezesc mai multe orgoliile locale.

Pe de altă parte, dincolo de micile hărţuieli şi de comparaţiile cu caracter mobilizator, trebuie să admitem că Galaţiul şi Constanţa au, de departe, cele mai bune economii din zona de sud-est a ţării. Scârţâie, dar există. Aş putea spune şi că cele două judeţe au cei mai buni oameni politici, dar la capitolul acesta am ceva rezerve. Încă mai aştept să fiu contrazis. Visez la lapte şi miere, dar m-aş mulţumi şi cu drumuri bune, transparenţă instituţională, mai puţine „machiavelisme” şi mai multe investiţii care să creeze locuri de muncă…

N-aş fi pomenit despre oamenii politici dacă n-aş fi cumva obsedat de nişte realităţi economice care-mi dau fiori. În vreme ce Constanţa pare să fie pe val (se investeşte serios în zonă, şomajul scade, PIB-ul creşte), noi încă bâjbâim prin întuneric sub presiunea întrebării „Există viaţă după Combinat?” Eu, unul, sunt convins că există, însă ne lipseşte felinarul care să lumineze cărarea către ieşirea din râpă. Or, tocmai aici e rolul aleşilor noştri: să găsească soluţii viabile pentru atragerea investitorilor.

Contextul fiscal din România de azi nu este o scuză, căci – să fim obiectivi – statul percepe aceleaşi impozite şi la Constanţa, şi la Cluj, şi la Galaţi. Diferenţa o face, aşadar, factorul local, recte lobby-ul, scutirile de taxe, infrastructura, disponibilitatea la parteneriate public-private şi – de ce nu? – mărimea şpăgii cerute pentru avize şi autorizaţii. Însă asta e o altă poveste, care ţine de procurorii anticorupţie.

Nu în ultimul rând, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru alarmant pentru politicienii noştri. Prin operaţiunea de polarizare a instituţiilor statului la Constanţa, la Galaţi se va înjumătăţi practic (asta în cel mai bun scenariu posibil) numărul de funcţii publice disponibile. Deci bătaia pe ciolan va căpăta aspecte violente, căci una e să poţi oferi susţinătorilor tăi 1000 de posturi în administraţie şi alta e să ai pe mână numai 500. Bătălia electorală va fi câştigată, deci, altfel. Mizez pe cei ce vor şti să-i apropie mai bine pe investitorii care să ajute judeţul să-şi revină din pumnii crizei. S-a dat startul!

P.S.: Amănunte în „Viaţa liberă” de luni.