Mirosul şi culoarea fricii

(fragment din cartea în pregătire „Venea o moarte pe Siret”)

Aţi simţit vreodată mirosul fricii? Duhoarea aceea care se prăvăleşte în valuri, precum arşiţa, dinspre mulţimea cuprinsă de panică? Dacă n-aţi simţit niciodată asta, se cheamă că aţi trăit degeaba. Starea aceea te compleşeşte. Te-nvăluie ca o ceaţă, te pătrunde prin toţi porii şi, într-un final, te îngenunchează. Sunt foarte rari oamenii care pot mirosi frica fără să se contamineze cu ea. Sunt extrem de puţini cei care pot privi frica în ochi şi-o pot sfida. Nu vorbesc despre monumente ale istoriei, precum Alexandru Macedon sau Ştefan cel Mare, ci despre trăitorii de rând. Contemporanii noştri. Oamenii care au căzut sub imperiul fricii, s-au lăsat dominaţi de ea, au acceptat-o ca pe un stăpân de nerăsturnat.

În iulie 2005 aveam să cunosc toate miasmele, toate feţele şi toate nuanţele fricii. Aş putea scrie o carte numai despre asta. Am văzut curaj nebun, dar am văzut şi laşitate abisală. Iar între aceste extreme am văzut VIAŢA. Viaţa pulsândă, inflexibilă, care rula prin faţa ochilor mei ca o peliculă ce nu putea fi oprită din ameţitoarea ei rotire în sensul acelor de ceasornic.

Tuşa Maria Ilie, din Umbrăreşti (nici acum nu-mi este clar din care dintre satele comunei era) a fost prima persoană din gura căreia am auzit, atunci, în iulie 2005, cuvântul FRICĂ. Stătea sprjinită de un gard şi frământa în mâini o broboadă neagră. Atâta putuse salva din faţa potopului: o broboadă de doliu. Din ochi i se rostogoleau lacrimi mari, care se izbeau de ridurile feţei ca nişte torenţi de spinarea barajelor. Îi alunecau lacrimile spre broboadă, ca-ntr-un fel de bocet al propriei morţi. Nu vorbea nu nimeni şi nimeni nu vorbea cu ea. Ocupaţi cu propriile vieţi, ceilalţi oameni treceau nepăsători pe lângă bătrânica puţină la trup – nu cred că avea mai mult de 30 de kilograme – care se chircise lângă gard, cu genunchii aproape de gură, şi care frământa în mâini o broboadă de doliu. Aproape se confunda cu pământul şi cu iarba. Aproape se confunda cu cerul şi cu norii. Sufletul ei subţire se împleticise de trupul străveziu şi, împreună, levitau între aici şi acolo, între starea materială şi cea non-materială. Tuşa Maria se apăra de moarte cu o broboadă neagră, pe care o salvase din gâtlejul umed şi hapsân al potopului. Lăcrima ca şi cum şi-ar fi bocit propria moarte, iar oamenii n-o băgau în seamă.

M-am apropiat de ea cu sfială, ca-ntr-un fel de vals al curajului şi-al ruşinii. Îmi amintea acut de bunicile mele. Dar, în acelaşi timp, îmi desena drama singurătăţii de dinainte moarte. „Ce faci ai, mamaie?”, am îndrăznit să o întreb după o îndelungată ezitare. „D-apăi, şăd!”, mi-a răspuns ea ca şi cum i-ar fi răspuns morţii. „Hai să te duc la Primărie să te cazeze undeva!”, i-am propus, mânat de dorinţa de a face un bine cuiva aflat la anghie. Aproape că uitasem că sunt cronicarul şi nu salvatorul. „Nu merg, mamă! Stau aici”, m-a surprins ea cu un refuz mai degrabă indiferent. Citeam deznădejdea în întreaga ei făptură. „Nu merg, mamă – a continuat –  nu merg pentru că mi-e frică. Mie frică să nu mor departe de casa mea, de cimitir, de biserică, de mormântul moşului meu”… Nu mai aveam cuvinte cu care să acompaniez acest poem genial de simplu al vorbelor ei. Şi a continuat. „Şi nici să mă-ntorc nu pot, că mi-e frică de puhoi, că o veni iar şi m-o duce, Dumnezeu ştie unde. Mai bine şăd aici, la jumătate de cale. Că, dacă mor, sunt aici, la doi paşi de ale mele”.

I-am oferit – nu ştiu de ce – unul dintre sendvişurile pe care le aveam în geantă. S-a uitat lung la feliile de pâine, însă nu s-a atins de ele. „Nu ţi-e foame?”, am întrebat-o nedumerit. „Ba mi-i, dar ţin post azi”, m-a trăznit cu răspunsul ei ce venea de dincolo de realitatea aceea trepidantă, de dincolo de orice. Nu mai avea nimic, nu mai spera (poate) la nimic, dar grija faţă de suflet îi rămăsese intactă. „Nihil Sine Deo”, ţipa mut făptura ei plăpândă, în timp ce căpăta aură de sfinţenie, în timp ce-şi asuma, în numele ei de ţărancă, întâia poruncă a regilor creştini.

Tuşa Maria stătea rezemată de un gard, la graniţa dintre pământ şi apă, dintre viaţă şi moarte. Zăcea chircită pe pământul tare şi se-nfricoşa cumplit de dezrădăcinare. Restul erau simple gesturi…